ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 370/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 134 din data de 26 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava, pronunțată în Dosarul nr. 9756/86/2011, inculpatul S.A.F. a fost condamnat la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „loviri sau vătămări cauzatoare de moarte", prev. de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 320 C. proc. pen., pedeapsă din care s-a dedus, potrivit art. 88 C. pen., durata reținerii și arestării preventive de la data de 19 iulie 2011 la zi, iar în baza art. art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv a acestuia. În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

(dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie. Totodată, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.937,93 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță, analizând materialul probator administrat în cauză, cu privire la latura penală a cauzei, a reținut că inculpatul S.A.F. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de „loviri sau vătămări cauzatoare de moarte", prev. de art. 183 C. pen., constând în aceea că, la data de 22 iunie 2011, pe fondul unui conflict spontan, a exercitat acte de violență, de intensitate ridicată, asupra victimei B.G., prin lovirea acesteia cu pumnul în plină față, ca urmare a acestui act violent victima prăbușindu-se pe șosea, lovindu-se cu capul de respectivul plan dur, ceea ce a condus la decesul acesteia.

Conform concluziilor cuprinse în raportul de autopsie din 15 iulie 2011, întocmit de Serviciul de Medicină Legală Suceava (f. 120-122), moartea victimei a fost violentă concuratoare, datorându-se unor cauze traumatice (cranio-cerebrale) și patologice (afecțiuni cardiace, cerebrale și renale). Astfel fiind, traumatismul cranio - cerebral a constat într-o echimoză hemimenton stâng și dislocarea a patru dinți (proteză), două plăgi contuze superficiale epicraniene occipital dreapta cu răsunet endocerebral prin microhemoragii și edem meningo-cerebral cu comoție consecutivă.

S-a concluzionat că echimoza și dislocarea dinților a putut fi produsă, cel mai probabil, prin lovire activă cu pumnul, urmată de proiectarea victimei spre înapoi cu impact occipital (plăgi contuze) și apariția unei comoții traumatice, iar starea de comoție traumatică severă (proiectarea unui corp de circa 100 kg, în stare de intoxicație acută etilică neletală - alcoolemia de 1,15 gr ‰ și alcoolemia de 0,75 gr ‰ - la același nivel) ce implică anoxie (lipsă de oxigen), a survenit pe un organism tarat, cu afecțiuni patologice cerebrale (atac vascular cerebral ischemic în teritoriul vertebro - bazilar, sindrom ponto-mezencefalic), cardiovasculare (cardiomegalie, fibroză nesistematizată, hipertensiune arterială) și renale (nefroangioscleroză) și a indus stop cardio-respirator la câteva minute după impact.

în opinia medicului legist, în această situație este vorba de o cauzalitate simultană (concomitentă, concuratoare). Sub acest din urmă aspect, prima instanță a constatat că, pentru a se reține infracțiunea în sarcina inculpatului, nu este necesar ca activitatea acestuia să constituie cauza exclusivă a morții victimei, legătura de cauzalitate fiind menținută și atunci când la activitatea inculpatului s-au adăugat și alți factori preexistenți, concomitenți sau posteriori, care au concurat la producerea rezultatului. în consecință, s-a reținut că starea precară de sănătate a victimei, precum și îmbibația alcoolică mare ce a fost găsită în corpul său, nu întrerupe legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatului și rezultatul produs - moartea victimei, și aceasta pentru că moartea victimei nu ar fi intervenit fără lovitura mortală aplicată de inculpat.

Stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit, în condițiile de sănătate date, raportat la modalitatea de viață dusă, este lipsită de orice relevanță sub aspectul existenței infracțiunii. Lovitura aplicată de inculpat, în zona feței, având ca efect proiectarea corpului victimei, de circa 100 kg.

pe asfalt, cu consecințele mai sus descrise, a fost apreciată de către prima instanță ca fiind dată cu o putere suficientă din partea inculpatului astfel că, deși acesta a acționat cu intenția de a vătăma victima B.G., a apreciat cu mare ușurință imposibilitatea de a se produce rezultatul mai grav, rezultat care ar fi putut fi previzibil în mintea inculpatului în condițiile date, respectiv raportat, pe de o parte, la zona corpului vizată de lovitură - fața capului, iar, pe de altă parte, la starea de beție în care se afla victima - care face ca și controlul asupra propriilor reacții fizice să fie mult diminuat, puterea de reacție la contracararea stimulilor externi să fie atenuată sau chiar abolită.

A reținut prima instanță că nu a existat o provocare din partea victimei care să legitimeze o ripostă atât de dură venită din partea agresorului, dacă se ține cont de conduita acesteia manifestată la momentele de referință. în argumentarea acestei teze, instanța de fond a apreciat că nu poate analiza infracțiunea dedusă judecății izolând din succesiunea evenimentului cu consecințe letale doar etape secvențiale, așa cum este direcționată apărarea inculpatului care, prevalându-se fără just temei de susținerile unor martori, rupte de altfel din contextul lor firesc, scindează și situația faptică pe momente care-l pun pe acesta într-o falsă lumină favorabilă.

S-a acordat însemnătatea cuvenită împrejurării că incidentul în care a fost implicat a parcurs practic două etape iar în cea de-a doua, inculpatul a reacționat violent prin lovirea victimei cu pumnul, deși era conștient de vârsta și starea avansată de ebrietate a acesteia încă din prima fază a conflictului, stare care presupune lipsa echilibrului fizic, aspect de natură a constitui o evidentă vulnerabilitate a persoanei, din chiar declarațiile sale rezultând că percepția lui la momentul când a sosit cu martorul V.D., la solicitarea acestuia, în zona băncuțelor, a fost că persoanele ce se aflau aici erau sub influența băuturilor alcoolice.

Astfel, s-a stabilit că probele administrate în cauză nu numai că nu au făcut dovada că inculpatul a fost provocat de victimă, ci, mai mult decât atât, nu se poate trece cu ușurință peste aspectul că inițiativa „confruntării" dintre el și martorul V.F., pe de o parte, și persoanele din grupul de muncitori, pe de altă parte, a aparținut prietenului său, pe care l-a însoțit tocmai cu scopul de a se răzbuna pentru diferendul verbal ce se iscase anterior și care-l deranjase pe acesta, apostrofat fiind din pricina comportamentului său turbulent și necuviincios manifestat într-o primă fază a apariției la magazin.

Așadar, un factor care a concurat la declanșarea acestei reacții finale a inculpatului, ce a intersectat sfera infracționalității, a fost chiar și predispoziția sa de a cornițe acte de violență (el fiind cunoscut, de altfel, ca o persoană care adoptă frecvent un comportament agresiv, perturbant, neagreat social), observându-se din materialul probator administrat în cauză că el a dat curs solicitării martorului de a se deplasa în locația vizată tocmai cu intenția de a aplica o corecție. Chiar dacă s-a iscat o oarecare disensiune verbală în aceste împrejurări, altercațiile fizice intervenite au fost de ei generate, fără ca schimbul de replici să poată fi apreciat prin conținut și intensitate că ar fi îmbrăcat haina juridică a unui act provocator, de natură a-i crea inculpatului o puternică tulburare, care să justifice comportamentul său reprobabil.

Așadar, martorul V.F. s-a folosit de forța pumnului, „revanșându-se" pentru apostrofările anterioare de a-și revizui atitudinea, lovitură îndreptată asupra numitului D.G., care l-a și determinat pe acesta să-l urmărească, iar ulterior inculpatul a acționat în aceeași modalitate, persoana vizată fiind victima. În cauză s-a conturat că inculpatul a comis infracțiunea într-o stare de încărcare nervoasă, reținându-se însă că materialul probator analizat nu fundamentează opinia că această surescitare a fost determinată de vreo faptă provocatoare a victimei, ci de conjunctura tensionată în care el însuși, în cunoștință de cauză, s-a lăsat angrenat de către martorul V.F., cu sublinierea că prezența lui în perimetrul infracțional urma să aibă cel puțin efect intimidant.

S-a confirmat, într-adevăr, că într-o prima fază de început, în zona băncuțelor, inculpatul nu s-a manifestat cu o violență extremă, în contextul în care deja debutase agresiunea dintre martorii V. și D. ci, la apostrofarea părții vătămate, care în condițiile iscate l-a interogat care ar fi scopul prezenței sale acolo, a împins-o, doar că ulterior lucrurile s-au precipitat spre o finalitate socialmente deosebit de periculoasă, însă din vina exclusivă a acestuia. Prin urmare, s-a constatat că hotărârea infracțională este cea care a generat „starea de rău", iar nu un act provocator și nu poate dobândi semnificația unei tulburări în sensul art. 73 lit. b) C. pen. faptul că inculpatul a decis să agreseze victima sub imperiul dorinței de răzbunare.

S-a constatat cu puterea evidenței că toată activitatea sa reflexiv-acțională a fost focalizată inițial în direcția sustragerii de la răspunderea penală, el nerecunoscând că a lovit victima, doar în faza de final a urmăririi penale a fost parțial sincer, astfel că, realizând cu luciditate că urmele lăsate se vor constitui într-un probatoriu ce exclude orice dubiu asupra vinovăției sale, a adoptat o atitudine firească de conștientizare a poziției sale procesuale, declarând (f. 333 dos. u.p.) că i-a aplicat ușor un pumn în bărbie însă de această dată, cu susținerea că ar fi ripostat gestului lui B. de a-l lovi cu palma peste cap, împrejurare, de asemenea, nedovedită.

În acest context, instanța de fond nu a putut împărtăși teza apărării în sensul că se impune ca inculpatul să beneficieze de scuza legală a provocării și a conchis că acesta a lovit victima cu intenție, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind imputabil acestuia pe baza culpei, în condițiile în care, anterior, constatase direct și personal vârsta victimei (era un bărbat în vârstă, cu părul alb, corpolent) și starea avansată de ebrietate a acesteia.

S-a avut în vedere că, în ceea ce privește raportul de cauzalitate în cadrul infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, chiar dacă moartea a fost consecința unor cauze și împrejurări complexe și concuratoare, este esențial de reținut constatarea că, fără existența acțiunii inculpatului de a aplica victimei o lovitură de mare intensitate în zona capului cu consecința proiectării acesteia pe un plan dur și efect imediat, declanșarea unei comoții traumatice severe, ce a indus stop cardio-respirator la câteva minute după impact, nu s-ar fi produs rezultatul letal. Tribunalul a considerat că, deși victima prezenta multiple tare organice preexistente, această stare patologică nu are relevanță sub aspectul cauzei determinante a morții.

Rezultatul, moartea violentă a victimei, nu a survenit pe calea unei evoluții naturale, la o dată imprevizibilă, ci la scurt timp după lovirea ei activă de către inculpatul S.A.F., cauza morții fiind agresiunea care a evoluat spre deces prin agravarea consecințelor pe un teren patologic preexistent. S-a constatat că inculpatul a săvârșit cu intenție fapta de lovire și din culpă rezultatul survenit - moartea. Ca atare, el a acționat cu intenție depășită, element subiectiv specific infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte.

Așa fiind, analizând probele legal administrate în cauză, care au răsturnat în mod neîndoielnic prezumția de nevinovăție instituită în favoarea inculpatului prin dispozițiile art. 51 și 66 C. pen., făcându-se dovada certă și indubitabilă a săvârșirii infracțiunii reținută în sarcina sa, acesta acționând cu vinovăție în forma cerută de lege, prima instanță, constatând totodată că nu se află în prezența scuzei legale a provocării reglementată de art. 73 lit. b) C. pen., l-a condamnat la o pedeapsă dozată în limitele prevăzute de textul de lege incriminatoriu, astfel cum au fost modificate consecință juridică a aplicării art. 320 C. proc. pen., dat fiind că nu a identificat nici un alt element de ordin real sau personal căruia să-i atribuie justificat caracter de circumstanță atenuantă judiciară.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, Tribunalul a aplicat succesiv dispozițiile art. 183 C. pen. - limite de pedeapsă de la 5 la 15 ani închisoare - și apoi ale art. 320 C. proc. pen., rezultând prin micșorarea cu o treime limite de pedeapsă de la 3 ani și 4 luni -10 ani închisoare. Au fost avute în vedere în continuare criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. și anume: dispozițiile părții generale ale Codului penal, gradul de pericol social concret ridicat al faptei comise, împrejurările și modalitatea în care a fost săvârșită, descrisă detaliat mai sus, și urmarea produsă, acțiunea inculpatului conducând în mod intenționat la suprimarea vieții unui seamăn.

Referitor la persoana inculpatului, Tribunalul a reținut că acesta nu este la prima încălcare a legii penale și, deși lipsit de antecedente penale, astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar existentă la dosar, a fost cercetat în Dosarele penale cu nr. 2845/P/2006, 1213/P/2007 și 2279/P/2010 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de furt calificat, în toate cauzele menționate fiindu-i aplicate sancțiuni cu caracter administrativ (motivat de lipsa pericolului social concret al faptelor săvârșite), concluzionându-se astfel că indulgența organelor de urmărire penală nu a constituit un avertisment pentru acesta ci, din contră, el a continuat să comită fapte de natură antisocială, tratând cu ușurință posibilitatea producerii de consecințe grave asupra semenilor săi ca urmare a acțiunilor sale.

S-a reținut și atitudinea inculpatului, care a încercat să conducă organele de anchetă pe piste false în ceea ce privește modalitatea de derulare a evenimentului, cu singurul scop de a îngreuna ancheta penală și de a se pune la adăpost de răspunderea penală pentru fapta săvârșită. Pentru toate motivele arătate, instanța de fond i-a aplicat inculpatului pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare, pedeapsă apreciată ca necesară și suficientă pentru atingerea scopului de prevenție specială, de coerciție și de reeducare a inculpatului, astfel cum acestea sunt definite de art. 52 alin. (1) C. pen.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, față de gravitatea faptei săvârșite, prima instanță a apreciat că numai prin executarea sa în regim de detenție pedeapsa își va atinge finalitatea instituită de lege, suspendarea executării acesteia ne fiind posibilă nici din punct de vedere legal (față de cuantumul de 5 ani închisoare) și nici oportună față de gravitatea faptei în sine.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel inculpatul S.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca prim motiv faptul că, în mod greșit, prima instanță nu a reținut în favoarea sa scuza legală a provocării, situația de fapt reținută sub acest aspect fiind rezultatul unei interpretări eronate a probatoriului administrat, un al doilea motiv vizând nereținerea tot în favoarea sa a unor circumstanțe legale și personale, instanța de fond având în vedere doar circumstanțe agravante și, un ultim motiv, s-a referit la cuantumul pedepsei aplicate și modalitatea de executare. Prin Decizia penală nr. 88 din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.A.F., zis M., fiul lui T. și D., împotriva sentinței penale nr. 134 din 26 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava.

S-a dedus, în continuare, arestarea preventivă a inculpatului de la 26 septembrie 2011 la zi și s-a menținut starea de arest a acestuia. A fost obligat inculpatul apelant să plătească statului suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel. Procedând la soluționarea apelului declarat de inculpatul S.A.F., prin prisma motivelor invocate și în baza actelor și lucrărilor dosarului, în conformitate cu prevederile art. 371 și 378 C. proc. pen., Curtea de apel a constatat că instanța de fond a reținut o stare de fapt conformă cu realitatea și sprijinită pe interpretarea și analiza judiciară a probelor administrate în cursul urmăririi penale, în contextul în care inculpatul a înțeles să se prevaleze de procedura prev. de art. 320 C. proc.

pen., dispoziții referitoare la reducerea cu o treime a limitelor pedepsei în cazul „pledării vinovat". Raportat la starea de fapt reținută, s-a stabilit încadrarea juridică legală a infracțiunii comise de inculpat, ce se circumscrie în drept conținutului constitutiv al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., iar sancțiunea penală s-a apreciat că a fost judicios individualizată în raport de criteriile prev. de art. 72 C. pen., fiind în măsură să răspundă cerințelor de sancționare, coerciție și reeducare prev. de art. 52 C. pen. Instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță, raportat la ansamblul probatoriului administrat în cursul urmăririi penale și însușit în totalitate de către inculpat, nu a reținut teza potrivit căreia fapta acestuia ar fi fost săvârșită în stare de provocare.

Deși inculpatul a susținut că prima instanță nu a reținut în favoarea sa unele circumstanțe legale și personale (vârsta sa la data comiterii faptei, de 18 ani și 2 luni, lipsa antecedentelor penale, poziția procesuală corectă de recunoaștere și asumare a vinovăției) și, pe cale de consecință, a criticat atât cuantumul pedepsei aplicate, cât și modalitatea de executare a acesteia, apreciind că se impune redozarea pedepsei la care a fost condamnat și fiind întrunite cumulativ condițiile pentru a se da curs instituției suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prev. de art. 86 C. pen., Curtea de Apel a constatat că motivele invocate sunt neîntemeiate.

S-a reținut că fapta pentru care inculpatul apelant a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond este neîndoielnic gravă, iar în operațiunea complexă a individualizării tratamentului penal, s-a apreciat că resocializarea sa viitoare pozitivă este posibilă doar prin menținerea cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată și a modalității de executare pentru care a optat prima instanță. Pe de altă parte, prin raportare la speța de față, s-a reținut că inculpatul a recunoscut nuanțat săvârșirea faptei puse în sarcina sa, ceea ce denotă că nu a înțeles gravitatea acțiunilor sale și importanța valorii lezate, că este infractor primar, dar că anterior săvârșirii infracțiunii, în timpul minorității a fost cercetat penal pentru fapte vizând patrimoniul, fiindu-i aplicate sancțiuni cu caracter administrativ, că potrivit depozițiilor martorilor M.A.N.

și A.A.I., acesta devine violent sub influența alcoolului, iar C.D.N. a afirmat că îi este frică de el și de V.F., datorită agresivității lor, mai ales când consumă băuturi alcoolice și că, prevalându-se de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., a încercat de fapt să-și atenueze răspunderea penală, context în care nu pot fi ignorate împrejurările ce atribuie faptei deduse judecății și persoanei inculpatului un pericol social relativ crescut.

Instanța de apel a constatat că a fost respectat în cauză principiul proporționalității între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, în concret ținându-se seama de limitele de pedeapsă prevăzute de norma legală incriminatoare, micșorate cu o treime, de gradul de pericol social al faptei comise (cel abstract și generic, evaluat ante factum de legiuitorul penal prin determinarea regimului de represiune și prin stabilirea minimului și maximului posibil de sancționare, dar în corelație cu cel concret ce se stabilește post factum de organele judiciare prin analiza datelor privind conținutul și condițiile concrete de realizare a infracțiunii și cele referitoare la gradul de antisociabilitate al făptuitorului) și de urmarea ireversibilă produsă.

Împotriva deciziei anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.A.F., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, admiterea căii de atac promovate și reducerea pedepsei aplicate, prin raportare și la circumstanțele reale și la cele personale ale inculpatului, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Pe calea motivelor scrise depuse la dosar, recurentul inculpat a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., cu referire la împrejurarea că în mod greșit nu a fost reținută în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă legală a provocării. Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează. Situația de fapt reținută de instanța de fond, cât și de instanța de prim control judiciar este în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că la data de 22 iunie 2011, într-un loc public situat pe raza municipiului Suceava, inculpatul S.A.F. a aplicat victimei B.G. o singură lovitură cu pumnul în zona bărbiei, cu consecința proiectării acesteia pe spate, cu impact occipital de un plan dur, urmată de comoție traumatică oarecum severă (proiectarea unui corp de cea 100 kg. în stare de intoxicație acută etilică neletală, la același nivel) și care, pe fondul unui organism tarat, a condus la deces, de altfel inculpatul recunoscând comiterea faptei în fața primei instanțe, solicitând să beneficieze de dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. În ceea ce privește critica legată de nereținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., Înalta Curte are în vedere că pentru reținerea provocării drept circumstanță atenuantă se cere îndeplinirea cumulativă a trei condiții, și anume: infracțiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții; această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei, iar provocarea să se fi produs prin violență ori printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă, condiții care nu sunt îndeplinite în prezenta cauză. În practică s-a statuat că pentru a se reține circumstanța atenuantă a provocării nu este suficient ca persoana vătămată să aibă o comportare injurioasă sau amenințătoare, ci pentru incidența dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen.

se cere ca victima să dovedească o agresivitate ori o altă comportare care să fie considerată ca gravă, de natură să-i cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoție, încât să nu fie în stare să se abțină de la o ripostă prin săvârșirea infracțiunii. În prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond și cu cea de prim control judiciar, constată că nu este fundamentată teza potrivit căreia fapta inculpatului ar fi fost săvârșită în stare de provocare având în vedere că nu a existat o provocare din partea victimei care să justifice o ripostă atât de violentă din partea agresorului.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurentul inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speță s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităților acesteia, în cauză negăsindu-și astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte reține că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului, a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunii, precum și circumstanțelor personale ale recurentului inculpat, care a mai fost cercetat în alte dosare penale, aplicându-i-se sancțiuni cu caracter administrativ, ceea ce denotă perseverența infracțională, fiind de remarcat și atitudinea inculpatului, care a încercat să îngreuneze ancheta penală cu scopul de a se sustrage de la răspunderea penală.

De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei. Este neîndoielnic că fapta săvârșită prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru această infracțiune, precum și împrejurările în care a fost comisă și modul de acționare. Existența uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen.

sau a altora asemănătoare nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen. rezultă că recunoașterea unor atari împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de judecată. În această apreciere se va ține seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului. Recunoașterea circumstanțelor atenuante este atributul instanței de judecată, fiind deci lăsată la aprecierea acesteia.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului, cu consecința reducerii pedepsei, având în vedere gradul de pericol social sporit al faptei comise de inculpat, care rezultă din limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, modul concret în care a fost derulată activitatea infracțională, urmările produse, precum și datele ce caracterizează persoana inculpatului. Ca atare, apreciind că în cauză nu se justifică reținerea în favoarea inculpatului a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., pedeapsa aplicată apare ca fiind temeinică și legală, circumstanțele personale ale inculpatului fiind deja avute în vedere de instanță cu prilejul aplicării sancțiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului, de 5 ani închisoare, se încadrează în limitele prevăzute de lege, fiind aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare al pedepsei, consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată, pe de altă parte, modalitatea de executare a pedepsei, respectiv cea în regim de detenție, fiind, de asemenea, corect stabilită, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru schimbarea modalității de executare. În lumina acestor considerații, criticile formulate de recurentul inculpat apar ca nefiind întemeiate, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. În temeiul art. 385 17 alin. (4) rap. la art. 383 alin. (2) și art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și al arestării preventive de la 19 iulie 2011 la 13 februarie 2012. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.A.F. împotriva Deciziei penale nr. 88 din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive de la 19 iulie 2011 la 13 februarie 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 februarie 2012.