ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 370/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 370/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 134 din data de 26 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava,

pronunțată în Dosarul nr. 9756/86/2011, inculpatul S.A.F. a fost condamnat la

pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „loviri

sau vătămări cauzatoare de moarte", prev. de art. 183 C. pen., cu

aplicarea art. 320 C. proc. pen., pedeapsă din care s-a dedus, potrivit art. 88

C. pen., durata reținerii și arestării preventive de la data de 19 iulie 2011

la zi, iar în baza art. art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut starea

de arest preventiv a acestuia.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis

inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective

publice și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de

stat), cu titlu de pedeapsă accesorie.

Totodată, inculpatul a fost obligat la

plata sumei de 2.937,93 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță, analizând materialul probator administrat în cauză, cu privire la

latura penală a cauzei, a reținut că inculpatul S.A.F. se face vinovat de

săvârșirea infracțiunii de „loviri sau vătămări cauzatoare de moarte",

prev. de art. 183 C. pen., constând în aceea că, la data de 22 iunie 2011, pe

fondul unui conflict spontan, a exercitat acte de violență, de intensitate

ridicată, asupra victimei B.G., prin lovirea acesteia cu pumnul în plină față,

ca urmare a acestui act violent victima prăbușindu-se pe șosea, lovindu-se cu

capul de respectivul plan dur, ceea ce a condus la decesul acesteia.

Conform concluziilor cuprinse în

raportul de autopsie din 15 iulie 2011, întocmit de Serviciul de Medicină

Legală Suceava (f. 120-122), moartea victimei a fost violentă concuratoare, datorându-se

unor cauze traumatice (cranio-cerebrale) și patologice (afecțiuni cardiace,

cerebrale și renale). Astfel fiind, traumatismul cranio - cerebral a constat

într-o echimoză hemimenton stâng și dislocarea a patru dinți (proteză), două

plăgi contuze superficiale epicraniene occipital dreapta cu răsunet endocerebral

prin microhemoragii și edem meningo-cerebral cu comoție consecutivă. S-a

concluzionat că echimoza și dislocarea dinților a putut fi produsă, cel mai

probabil, prin lovire activă cu pumnul, urmată de proiectarea victimei spre

înapoi cu impact occipital (plăgi contuze) și apariția unei comoții traumatice,

iar starea de comoție traumatică severă (proiectarea unui corp de circa 100 kg,

în stare de intoxicație acută etilică neletală - alcoolemia de 1,15 gr ‰ și

alcoolemia de 0,75 gr ‰ - la același nivel) ce implică anoxie (lipsă de

oxigen), a survenit pe un organism tarat, cu afecțiuni patologice cerebrale

(atac vascular cerebral ischemic în teritoriul vertebro - bazilar, sindrom ponto-mezencefalic),

cardiovasculare (cardiomegalie, fibroză nesistematizată, hipertensiune arterială)

și renale (nefroangioscleroză) și a indus stop cardio-respirator la câteva

minute după impact. în opinia medicului legist, în această situație este vorba

de o cauzalitate simultană (concomitentă, concuratoare).

Sub acest din urmă aspect, prima

instanță a constatat că, pentru a se reține infracțiunea în sarcina

inculpatului, nu este necesar ca activitatea acestuia să constituie cauza

exclusivă a morții victimei, legătura de cauzalitate fiind menținută și atunci

când la activitatea inculpatului s-au adăugat și alți factori preexistenți,

concomitenți sau posteriori, care au concurat la producerea rezultatului. în

consecință, s-a reținut că starea precară de sănătate a victimei, precum și

îmbibația alcoolică mare ce a fost găsită în corpul său, nu întrerupe legătura

de cauzalitate dintre fapta inculpatului și rezultatul produs - moartea

victimei, și aceasta pentru că moartea victimei nu ar fi intervenit fără

lovitura mortală aplicată de inculpat. Stabilirea timpului cât persoana ar mai

fi trăit, în condițiile de sănătate date, raportat la modalitatea de viață

dusă, este lipsită de orice relevanță sub aspectul existenței infracțiunii.

Lovitura aplicată de inculpat, în zona

feței, având ca efect proiectarea corpului victimei, de circa 100 kg. pe

asfalt, cu consecințele mai sus descrise, a fost apreciată de către prima

instanță ca fiind dată cu o putere suficientă din partea inculpatului astfel

că, deși acesta a acționat cu intenția de a vătăma victima B.G., a apreciat cu

mare ușurință imposibilitatea de a se produce rezultatul mai grav, rezultat

care ar fi putut fi previzibil în mintea inculpatului în condițiile date,

respectiv raportat, pe de o parte, la zona corpului vizată de lovitură - fața

capului, iar, pe de altă parte, la starea de beție în care se afla victima -

care face ca și controlul asupra propriilor reacții fizice să fie mult

diminuat, puterea de reacție la contracararea stimulilor externi să fie

atenuată sau chiar abolită.

A reținut prima instanță că nu a

existat o provocare din partea victimei care să legitimeze o ripostă atât de

dură venită din partea agresorului, dacă se ține cont de conduita acesteia

manifestată la momentele de referință. în argumentarea acestei teze, instanța

de fond a apreciat că nu poate analiza infracțiunea dedusă judecății izolând

din succesiunea evenimentului cu consecințe letale doar etape secvențiale, așa

cum este direcționată apărarea inculpatului care, prevalându-se fără just temei

de susținerile unor martori, rupte de altfel din contextul lor firesc,

scindează și situația faptică pe momente care-l pun pe acesta într-o falsă

lumină favorabilă.

S-a acordat însemnătatea cuvenită

împrejurării că incidentul în care a fost implicat a parcurs practic două etape

iar în cea de-a doua, inculpatul a reacționat violent prin lovirea victimei cu

pumnul, deși era conștient de vârsta și starea avansată de ebrietate a acesteia

încă din prima fază a conflictului, stare care presupune lipsa echilibrului

fizic, aspect de natură a constitui o evidentă vulnerabilitate a persoanei, din

chiar declarațiile sale rezultând că percepția lui la momentul când a sosit cu

martorul V.D., la solicitarea acestuia, în zona băncuțelor, a fost că

persoanele ce se aflau aici erau sub influența băuturilor alcoolice.

Astfel, s-a stabilit că probele

administrate în cauză nu numai că nu au făcut dovada că inculpatul a fost

provocat de victimă, ci, mai mult decât atât, nu se poate trece cu ușurință

peste aspectul că inițiativa „confruntării" dintre el și martorul V.F., pe

de o parte, și persoanele din grupul de muncitori, pe de altă parte, a aparținut

prietenului său, pe care l-a însoțit tocmai cu scopul de a se răzbuna pentru

diferendul verbal ce se iscase anterior și care-l deranjase pe acesta,

apostrofat fiind din pricina comportamentului său turbulent și necuviincios

manifestat într-o primă fază a apariției la magazin. Așadar, un factor care a

concurat la declanșarea acestei reacții finale a inculpatului, ce a intersectat

sfera infracționalității, a fost chiar și predispoziția sa de a cornițe acte de

violență (el fiind cunoscut, de altfel, ca o persoană care adoptă frecvent un

comportament agresiv, perturbant, neagreat social), observându-se din

materialul probator administrat în cauză că el a dat curs solicitării

martorului de a se deplasa în locația vizată tocmai cu intenția de a aplica o

corecție. Chiar dacă s-a iscat o oarecare disensiune verbală în aceste

împrejurări, altercațiile fizice intervenite au fost de ei generate, fără ca

schimbul de replici să poată fi apreciat prin conținut și intensitate că ar fi

îmbrăcat haina juridică a unui act provocator, de natură a-i crea inculpatului

o puternică tulburare, care să justifice comportamentul său reprobabil. Așadar,

martorul V.F. s-a folosit de forța pumnului, „revanșându-se" pentru

apostrofările anterioare de a-și revizui atitudinea, lovitură îndreptată asupra

numitului D.G., care l-a și determinat pe acesta să-l urmărească, iar ulterior

inculpatul a acționat în aceeași modalitate, persoana vizată fiind victima.

În cauză s-a conturat că inculpatul a

comis infracțiunea într-o stare de încărcare nervoasă, reținându-se însă că

materialul probator analizat nu fundamentează opinia că această surescitare a

fost determinată de vreo faptă provocatoare a victimei, ci de conjunctura

tensionată în care el însuși, în cunoștință de cauză, s-a lăsat angrenat de

către martorul V.F., cu sublinierea că prezența lui în perimetrul infracțional

urma să aibă cel puțin efect intimidant. S-a confirmat, într-adevăr, că într-o

prima fază de început, în zona băncuțelor, inculpatul nu s-a manifestat cu o

violență extremă, în contextul în care deja debutase agresiunea dintre martorii

V. și D. ci, la apostrofarea părții vătămate, care în condițiile iscate l-a

interogat care ar fi scopul prezenței sale acolo, a împins-o, doar că ulterior

lucrurile s-au precipitat spre o finalitate socialmente deosebit de

periculoasă, însă din vina exclusivă a acestuia.

Prin urmare, s-a constatat că

hotărârea infracțională este cea care a generat „starea de rău", iar nu un

act provocator și nu poate dobândi semnificația unei tulburări în sensul art. 73

lit. b) C. pen. faptul că inculpatul a decis să agreseze victima sub imperiul

dorinței de răzbunare.

S-a constatat cu puterea evidenței că

toată activitatea sa reflexiv-acțională a fost focalizată inițial în direcția

sustragerii de la răspunderea penală, el nerecunoscând că a lovit victima, doar

în faza de final a urmăririi penale a fost parțial sincer, astfel că, realizând

cu luciditate că urmele lăsate se vor constitui într-un probatoriu ce exclude

orice dubiu asupra vinovăției sale, a adoptat o atitudine firească de

conștientizare a poziției sale procesuale, declarând (f. 333 dos. u.p.) că i-a

aplicat ușor un pumn în bărbie însă de această dată, cu susținerea că ar fi

ripostat gestului lui B. de a-l lovi cu palma peste cap, împrejurare, de

asemenea, nedovedită.

În acest context, instanța de fond nu

a putut împărtăși teza apărării în sensul că se impune ca inculpatul să

beneficieze de scuza legală a provocării și a conchis că acesta a lovit victima

cu intenție, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind imputabil acestuia pe

baza culpei, în condițiile în care, anterior, constatase direct și personal

vârsta victimei (era un bărbat în vârstă, cu părul alb, corpolent) și starea

avansată de ebrietate a acesteia.

S-a avut în vedere că, în ceea ce

privește raportul de cauzalitate în cadrul infracțiunii de lovituri cauzatoare

de moarte, chiar dacă moartea a fost consecința unor cauze și împrejurări complexe

și concuratoare, este esențial de reținut constatarea că, fără existența

acțiunii inculpatului de a aplica victimei o lovitură de mare intensitate în

zona capului cu consecința proiectării acesteia pe un plan dur și efect

imediat, declanșarea unei comoții traumatice severe, ce a indus stop

cardio-respirator la câteva minute după impact, nu s-ar fi produs rezultatul

letal. Tribunalul a considerat că, deși victima prezenta multiple tare organice

preexistente, această stare patologică nu are relevanță sub aspectul cauzei

determinante a morții. Rezultatul, moartea violentă a victimei, nu a survenit

pe calea unei evoluții naturale, la o dată imprevizibilă, ci la scurt timp după

lovirea ei activă de către inculpatul S.A.F., cauza morții fiind agresiunea

care a evoluat spre deces prin agravarea consecințelor pe un teren patologic

preexistent. S-a constatat că inculpatul a săvârșit cu intenție fapta de lovire

și din culpă rezultatul survenit - moartea. Ca atare, el a acționat cu intenție

depășită, element subiectiv specific infracțiunii de loviri cauzatoare de

moarte.

Așa fiind, analizând probele legal

administrate în cauză, care au răsturnat în mod neîndoielnic prezumția de

nevinovăție instituită în favoarea inculpatului prin dispozițiile art. 51 și 66

C. pen., făcându-se dovada certă și indubitabilă a săvârșirii infracțiunii

reținută în sarcina sa, acesta acționând cu vinovăție în forma cerută de lege,

prima instanță, constatând totodată că nu se află în prezența scuzei legale a

provocării reglementată de art. 73 lit. b) C. pen., l-a condamnat la o pedeapsă

dozată în limitele prevăzute de textul de lege incriminatoriu, astfel cum au fost

modificate consecință juridică a aplicării art. 320 C. proc. pen., dat fiind că

nu a identificat nici un alt element de ordin real sau personal căruia să-i

atribuie justificat caracter de circumstanță atenuantă judiciară.

În ceea ce privește individualizarea

judiciară a pedepsei, Tribunalul a aplicat succesiv dispozițiile art. 183 C.

pen. - limite de pedeapsă de la 5 la 15 ani închisoare - și apoi ale art. 320 C.

proc. pen., rezultând prin micșorarea cu o treime limite de pedeapsă de la 3

ani și 4 luni -10 ani închisoare. Au fost avute în vedere în continuare

criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen.

și anume: dispozițiile părții generale ale Codului penal, gradul de pericol

social concret ridicat al faptei comise, împrejurările și modalitatea în care a

fost săvârșită, descrisă detaliat mai sus, și urmarea produsă, acțiunea

inculpatului conducând în mod intenționat la suprimarea vieții unui seamăn.

Referitor la persoana inculpatului,

Tribunalul a reținut că acesta nu este la prima încălcare a legii penale și,

deși lipsit de antecedente penale, astfel cum rezultă din fișa de cazier

judiciar existentă la dosar, a fost cercetat în Dosarele penale cu nr. 2845/P/2006,

1213/P/2007 și 2279/P/2010 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava

pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de furt calificat, în toate cauzele

menționate fiindu-i aplicate sancțiuni cu caracter administrativ (motivat de

lipsa pericolului social concret al faptelor săvârșite), concluzionându-se

astfel că indulgența organelor de urmărire penală nu a constituit un

avertisment pentru acesta ci, din contră, el a continuat să comită fapte de

natură antisocială, tratând cu ușurință posibilitatea producerii de consecințe

grave asupra semenilor săi ca urmare a acțiunilor sale.

S-a reținut și atitudinea

inculpatului, care a încercat să conducă organele de anchetă pe piste false în

ceea ce privește modalitatea de derulare a evenimentului, cu singurul scop de a

îngreuna ancheta penală și de a se pune la adăpost de răspunderea penală pentru

fapta săvârșită.

Pentru toate motivele arătate,

instanța de fond i-a aplicat inculpatului pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare,

pedeapsă apreciată ca necesară și suficientă pentru atingerea scopului de

prevenție specială, de coerciție și de reeducare a inculpatului, astfel cum

acestea sunt definite de art. 52 alin. (1) C. pen.

În ceea ce privește modalitatea de

executare a pedepsei, față de gravitatea faptei săvârșite, prima instanță a

apreciat că numai prin executarea sa în regim de detenție pedeapsa își va

atinge finalitatea instituită de lege, suspendarea executării acesteia ne fiind

posibilă nici din punct de vedere legal (față de cuantumul de 5 ani închisoare)

și nici oportună față de gravitatea faptei în sine.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, a declarat apel inculpatul S.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând ca prim motiv faptul că, în mod greșit, prima instanță

nu a reținut în favoarea sa scuza legală a provocării, situația de fapt

reținută sub acest aspect fiind rezultatul unei interpretări eronate a

probatoriului administrat, un al doilea motiv vizând nereținerea tot în

favoarea sa a unor circumstanțe legale și personale, instanța de fond având în

vedere doar circumstanțe agravante și, un ultim motiv, s-a referit la cuantumul

pedepsei aplicate și modalitatea de executare.

Prin Decizia penală nr. 88 din 14

noiembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori,

a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.A.F., zis M., fiul

lui T. și D., împotriva sentinței penale nr. 134 din 26 septembrie 2011 a

Tribunalului Suceava.

S-a dedus, în continuare, arestarea

preventivă a inculpatului de la 26 septembrie 2011 la zi și s-a menținut starea

de arest a acestuia.

A fost obligat inculpatul apelant să

plătească statului suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel.

Procedând la soluționarea apelului

declarat de inculpatul S.A.F., prin prisma motivelor invocate și în baza

actelor și lucrărilor dosarului, în conformitate cu prevederile art. 371 și 378

C. proc. pen., Curtea de apel a constatat că instanța de fond a reținut o stare

de fapt conformă cu realitatea și sprijinită pe interpretarea și analiza

judiciară a probelor administrate în cursul urmăririi penale, în contextul în

care inculpatul a înțeles să se prevaleze de procedura prev. de art. 320 C. proc.

pen., dispoziții referitoare la reducerea cu o treime a limitelor pedepsei în

cazul „pledării vinovat".

Raportat la starea de fapt reținută,

s-a stabilit încadrarea juridică legală a infracțiunii comise de inculpat, ce

se circumscrie în drept conținutului constitutiv al infracțiunii de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen., iar sancțiunea penală

s-a apreciat că a fost judicios individualizată în raport de criteriile prev.

de art. 72 C. pen., fiind în măsură să răspundă cerințelor de sancționare,

coerciție și reeducare prev. de art. 52 C. pen.

Instanța de apel a reținut că în mod

corect prima instanță, raportat la ansamblul probatoriului administrat în

cursul urmăririi penale și însușit în totalitate de către inculpat, nu a

reținut teza potrivit căreia fapta acestuia ar fi fost săvârșită în stare de

provocare.

Deși inculpatul a susținut că prima

instanță nu a reținut în favoarea sa unele circumstanțe legale și personale

(vârsta sa la data comiterii faptei, de 18 ani și 2 luni, lipsa antecedentelor

penale, poziția procesuală corectă de recunoaștere și asumare a vinovăției) și,

pe cale de consecință, a criticat atât cuantumul pedepsei aplicate, cât și

modalitatea de executare a acesteia, apreciind că se impune redozarea pedepsei

la care a fost condamnat și fiind întrunite cumulativ condițiile pentru a se da

curs instituției suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prev. de art.

86 C. pen., Curtea de Apel a constatat că motivele invocate sunt neîntemeiate.

S-a reținut că fapta pentru care

inculpatul apelant a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond

este neîndoielnic gravă, iar în operațiunea complexă a individualizării

tratamentului penal, s-a apreciat că resocializarea sa viitoare pozitivă este

posibilă doar prin menținerea cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată și a

modalității de executare pentru care a optat prima instanță.

Pe de altă parte, prin raportare la

speța de față, s-a reținut că inculpatul a recunoscut nuanțat săvârșirea faptei

puse în sarcina sa, ceea ce denotă că nu a înțeles gravitatea acțiunilor sale

și importanța valorii lezate, că este infractor primar, dar că anterior

săvârșirii infracțiunii, în timpul minorității a fost cercetat penal pentru

fapte vizând patrimoniul, fiindu-i aplicate sancțiuni cu caracter

administrativ, că potrivit depozițiilor martorilor M.A.N. și A.A.I., acesta

devine violent sub influența alcoolului, iar C.D.N. a afirmat că îi este frică

de el și de V.F., datorită agresivității lor, mai ales când consumă băuturi

alcoolice și că, prevalându-se de dispozițiile art. 320

1

C. proc.

pen., a încercat de fapt să-și atenueze răspunderea penală, context în care nu

pot fi ignorate împrejurările ce atribuie faptei deduse judecății și persoanei

inculpatului un pericol social relativ crescut.

Instanța de apel a constatat că a fost

respectat în cauză principiul proporționalității între gravitatea faptei comise

și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, în concret

ținându-se seama de limitele de pedeapsă prevăzute de norma legală

incriminatoare, micșorate cu o treime, de gradul de pericol social al faptei

comise (cel abstract și generic, evaluat ante factum de legiuitorul penal prin

determinarea regimului de represiune și prin stabilirea minimului și maximului

posibil de sancționare, dar în corelație cu cel concret ce se stabilește post

factum de organele judiciare prin analiza datelor privind conținutul și

condițiile concrete de realizare a infracțiunii și cele referitoare la gradul

de antisociabilitate al făptuitorului) și de urmarea ireversibilă produsă.

Împotriva deciziei anterior

menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.A.F., solicitând,

prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, admiterea căii de atac

promovate și reducerea pedepsei aplicate, prin raportare și la circumstanțele

reale și la cele personale ale inculpatului, în temeiul cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Pe calea motivelor scrise depuse la

dosar, recurentul inculpat a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., cu referire la împrejurarea că în mod greșit nu a fost

reținută în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă legală a provocării.

Înalta Curte, examinând recursul

declarat prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul

cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.

Situația de fapt reținută de instanța

de fond, cât și de instanța de prim control judiciar este în deplină

concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că

la data de 22 iunie 2011, într-un loc public situat pe raza municipiului

Suceava, inculpatul S.A.F. a aplicat victimei B.G. o singură lovitură cu pumnul

în zona bărbiei, cu consecința proiectării acesteia pe spate, cu impact

occipital de un plan dur, urmată de comoție traumatică oarecum severă

(proiectarea unui corp de cea 100 kg. în stare de intoxicație acută etilică

neletală, la același nivel) și care, pe fondul unui organism tarat, a condus la

deces, de altfel inculpatul recunoscând comiterea faptei în fața primei

instanțe, solicitând să beneficieze de dispozițiile art. 320

1

C.

proc. pen.

În ceea ce privește critica legată de

nereținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., Înalta Curte are în vedere

că pentru reținerea provocării drept circumstanță atenuantă se cere

îndeplinirea cumulativă a trei condiții, și anume: infracțiunea să fi fost

comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții; această stare

sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei, iar

provocarea să se fi produs prin violență ori printr-o atingere gravă a

demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă, condiții care nu

sunt îndeplinite în prezenta cauză.

În practică s-a statuat că pentru a se

reține circumstanța atenuantă a provocării nu este suficient ca persoana

vătămată să aibă o comportare injurioasă sau amenințătoare, ci pentru incidența

dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. se cere ca victima să dovedească o

agresivitate ori o altă comportare care să fie considerată ca gravă, de natură

să-i cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoție, încât să

nu fie în stare să se abțină de la o ripostă prin săvârșirea infracțiunii.

În prezenta cauză, Înalta Curte, în

acord cu instanța de fond și cu cea de prim control judiciar, constată că nu

este fundamentată teza potrivit căreia fapta inculpatului ar fi fost săvârșită

în stare de provocare având în vedere că nu a existat o provocare din partea

victimei care să justifice o ripostă atât de violentă din partea agresorului.

Sub aspectul individualizării pedepsei

aplicate, criticile formulate de către recurentul inculpat nu sunt întemeiate, Înalta

Curte apreciind că în speță s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei,

prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a

sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităților acesteia, în

cauză negăsindu-și astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte reține că în cauză, în

procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute

de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată

inculpatului, a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor

reale ale săvârșirii infracțiunii, precum și circumstanțelor personale ale

recurentului inculpat, care a mai fost cercetat în alte dosare penale,

aplicându-i-se sancțiuni cu caracter administrativ, ceea ce denotă perseverența

infracțională, fiind de remarcat și atitudinea inculpatului, care a încercat să

îngreuneze ancheta penală cu scopul de a se sustrage de la răspunderea penală.

De altfel, ca să-și poată îndeplini

funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al

legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau

neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului

de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât

și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Este neîndoielnic că fapta săvârșită

prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă

prevăzute de legiuitor pentru această infracțiune, precum și împrejurările în

care a fost comisă și modul de acționare.

Existența uneia sau unora din

împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen. sau a altora

asemănătoare nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe

atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din

redactarea dată textului art. 74 C. pen. rezultă că recunoașterea unor atari

împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de

judecată. În această apreciere se va ține seama de pericolul social concret al

faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de

urmările produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la persoana

infractorului.

Recunoașterea circumstanțelor

atenuante este atributul instanței de judecată, fiind deci lăsată la aprecierea

acesteia.

În prezenta cauză, Înalta Curte

constată că nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea

inculpatului, cu consecința reducerii pedepsei, având în vedere gradul de

pericol social sporit al faptei comise de inculpat, care rezultă din limitele

de pedeapsă stabilite de legiuitor, modul concret în care a fost derulată

activitatea infracțională, urmările produse, precum și datele ce caracterizează

persoana inculpatului.

Ca atare, apreciind că în cauză nu se

justifică reținerea în favoarea inculpatului a circumstanțelor atenuante

prevăzute de art. 74 C. pen., pedeapsa aplicată apare ca fiind temeinică și

legală, circumstanțele personale ale inculpatului fiind deja avute în vedere de

instanță cu prilejul aplicării sancțiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că

pedeapsa aplicată inculpatului, de 5 ani închisoare, se încadrează în limitele

prevăzute de lege, fiind aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare al

pedepsei, consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității

între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de

o parte și sancțiunea aplicată, pe de altă parte, modalitatea de executare a

pedepsei, respectiv cea în regim de detenție, fiind, de asemenea, corect

stabilită, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru schimbarea

modalității de executare.

În lumina acestor considerații,

criticile formulate de recurentul inculpat apar ca nefiind întemeiate, astfel

că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea

hotărârilor, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, în baza art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 385

17

alin.

(4) rap. la art. 383 alin. (2) și art. 381 C. proc. pen., se va deduce din

pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și al arestării preventive de

la 19 iulie 2011 la 13 februarie 2012.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul S.A.F. împotriva Deciziei penale nr. 88 din 14 noiembrie

2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive de la 19 iulie 2011

la 13 februarie 2012.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13

februarie 2012.