ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 871/2010

Asupra recursului penal de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 535 din data de 11 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași, secția penală, s-au dispus următoarele:

A condamnat pe inculpatul G.N.,  studii 10 clase și școală profesională, muncitor, necăsătorit, pentru săvârșirea infracțiunii de "tentativă la omor", prev. și ped. de art. 20 rap. la art. C. pen., la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare.

Pe durata și în condițiile prev. de art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza disp. art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului G.N., iar în baza disp. art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive, respectiv de la 9 decembrie 2008 la zi.

În baza disp. art. 14, 346 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, a obligat inculpatul G.N. să plătească următoarele sume:

- 2.936,85 RON, către Spitalul Clinic de Urgență "Sf. S. - Iași" reprezentând cheltuieli de spitalizare efectuate cu partea vătămată C.G., sumă la care se va adăuga dobânda de referință a BNR calculată până la achitarea integrală a debitului;

- 225 RON, către Serviciul de Ambulanță Jud. Iași, reprezentând cheltuieli de transport efectuate cu aceeași parte vătămată.

A constatat că partea vătămată C.G. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza dispozițiilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen., obligă inculpatul să plătească statului cheltuieli judiciare în sumă de 1.500 RON, din care 200 RON reprezintă onorariul avocatului desemnat din oficiu în faza de urmărire penală, ce va fi avansat Baroului de Avocați Iași din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Fapta inculpatului G.N., care în seara zilei de 7 decembrie 2008, a încercat să suprime viața părții vătămate C.G., prin aplicarea mai multor lovituri de cuțit în zona toraco-abdominală, cauzându-i leziuni care au fost de natură a-i pune viața în pericol, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de "tentativă la omor", prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la 174 alin. (1) C. pen.

Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul G.N.N.

În motivele de apel, sentința a fost criticată sub următoarele aspecte:

Solicită schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tentativă de omor prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) C. pen. întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de omor. Din punct de vedere al laturii subiective, infracțiunea de omor se săvârșește cu intenție, ori, în cauză nu s-a dovedit în niciun fel că inculpatul a încercat suprimarea vieții părții vătămate în acea seară. În susținerea acestor afirmații, se reține declarația părții vătămate dată în fața instanței de fond, unde, aceasta arată că s-a certat cu inculpatul, a aruncat cu un lemn de la sobă în el și luând un cuțit de bucătărie de pe sobă, l-a împins pe pat încăierându-se. În aceste împrejurări, se impune legitima apărare, având în vedere că partea vătămată a inițiat întreg conflictul și a fost cea care l-a agresat pe inculpat cu cuțitul, ignorând starea avansată de ebrietate în care acesta se afla. Nu există nicio probă cu privire la faptul că inculpatul a avut intenția de a suprima viața părții vătămate, motiv pentru care fapta nu poate fi calificată ca infracțiune contra vieții.

De asemenea, lipsa intenției inculpatului G.N. de a ucide partea vătămată, reiese și din împrejurarea că, în ciuda faptului că aceasta i-a adresat injurii, s-au certat, au existat anumite discuții, partea vătămată avea intenția să se despartă de acesta, să rupă acea legătură de concubinaj, s-a opus ca în acea dimineață inculpatul să sacrifice în curtea casei sale un vițel. Inculpatul a ignorat poziția părții vătămate, motiv pentru care erau foarte supărați.

La un moment dat chiar, partea vătămată l-a amenințat cu moartea spunându-i că îl omoară, aspect relatat și de singurul martor prezent până la un moment dat în bucătăria unde s-a săvârșit fapta. De altfel, tot în declarația de la instanța de fond, partea vătămată a relatat că nu-și explică cum s-a întâmplat și că știe că s-a înjunghiat în zona stângă. Din încăierare, prin rostogolire și în cădere, acest lucru este posibil. Inculpatul nu a ținut nicio secundă cuțitul în mână, partea vătămată fiind cea care s-a rostogolit asupra acestuia. Inculpatul nu a făcut altceva decât să se apere.

Lipsa intenției de a ucide rezultă și din faptul că inculpatul dacă ar fi dorit să suprime viața părții vătămate, nu ar fi fost nevoie de mai multe lovituri de cuțit, putea să-i aplice mai multe lovituri într-o zonă vitală.

De asemenea, nu a fost vorba de 3 lovituri profunde ci de două, iar pe braț partea vătămată a declarat că nu a avut nicio zgârietură.

Instanța de fond, prin sentința apelată a considerat că sunt suficiente probele de la dosar, fără să aibă în vedere contradicțiile mai mult decât evidente între declarațiile pe care singurul martor audiat le-a făcut. De altfel, acest martor a fost prezent până la un anumit moment, întrucât, așa cum a declarat: "au început să arunce cu bunuri din bucătărie unul în celălalt, eu mi-am luat copiii și am ieșit afară de frică să nu fiu lovit. Eu nu am văzut când a fost lovită partea vătămată." Deci nu se poate reține că acest martor este un martor ocular la momentul săvârșirii faptei.

Partea vătămată de asemenea, a declarat că se enervează repede și că a luat un cuțit de bucătărie și l-a împins pe inculpat pe pat. De altfel, nu este singura dată când partea vătămată îl agresează pe inculpat. Cu un an în urmă, tot într-o încăierare i-a rupt piciorul inculpatului, aceasta fiind o persoană care reacționează violent, enervându-se foarte repede.

De altfel, inculpatul, datorită stării de beție și în încercarea de a se apăra, nu a realizat că partea vătămată a fost tăiată, aflând acest lucru abia a doua zi dimineață, întrucât în acea seară a plecat la mama sa.

Pentru niciunul din cele două cuțite găsite nu s-a făcut o expertiză, cum nu s-a făcut o expertiză nici la fața locului. Nu s-a stabilit cui aparținea sângele din curte. Nu există o probă științifică care să-l incrimineze pe inculpat, ci numai declarațiile contradictorii ale unui martor și ale părții vătămate, care, la urmărirea penală era supărată și a vrut să se răzbune, iar în fața instanței de fond a dorit să îndrepte lucrurile, și să ajute la stabilirea situației de fapt.

În acea dimineață, inculpatul, trecând peste voința părții vătămate, la rugămintea unei vecine - martora G.M., a cărei audierea a fost respinsă de instanță -, a sacrificat un vițel, au intrat în bucătărie, au luat diverse obiecte, așa explicându-se sângele de pe pragul ușii de la intrare, pe podeaua din bucătărie și din curte. Drept răsplată martora i-a dat niște carne, pe care inculpatul a pus-o într-un lighean în bucătărie. La momentul altercației partea vătămată supărată că nu a fost ascultată, a aruncat ligheanul, așa explicându-se urmele de sânge de pe pereții din bucătărie.

În urma tăieturilor avute de partea vătămată pe corp, așa cum s-a constatat în certificatul medico-legal, nu putea să țâșnească sânge prin toată bucătăria, aceasta fiind îmbrăcată cu un tricou și o bluză groasă. Datorită acestor haine, sângele care a curs în urma tăieturilor, s-a îmbibat și nu a stropit bucătăria.

Nu există probe certe din care să rezulte vinovăția inculpatului. Probele administrate în cauză nu sunt în măsură să convingă instanța că inculpatul este vinovat de fapta reținută în sarcina sa.

În apărarea susținută pentru inculpat, s-au invocat disp. art. 44 alin. (3) C. pen. dispoziții pe care înțelege să le susțină și în fața instanței de apel.

Instanța de fond a reținut că violențele exercitate de partea vătămată - tragerea de păr și de haine - nu pot constitui acte de violență care să pună în pericol grav persoana inculpatului, însă, partea vătămată a declarat că a aruncat cu un lemn în inculpat, după care a luat cuțitul de bucătărie, fapt confirmat și de martorul audiat.

A apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a se reține legitim apărare.

Tribunalul a mai reținut că inculpatul a declarat că partea vătămată l-a atacat cu cuțitul și că aceste lucruri nu au fost dovedite, dar, nici martorul ocular nu relatează că inculpatul ar fi atacat-o pe partea vătămată cu cuțitul.

În speța de față există dubii cu privire la vinovăția inculpatului, fiind necesar a se fac aplicarea principiului "in dubio pro reo".

La individualizarea pedepsei instanța de fond a reținut că inculpatul pe întreg parcursul procesului penal a avut o poziție de nerecunoaștere, însă inculpatul nu are ce să recunoască, nefiind vinovat de săvârșirea acestei fapte.

Având în vedere aceste motive, solicită admiterea apelului, schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de vătămare corporală din culpă, reținând în favoarea inculpatului disp. art. 44 alin. (3) C. pen.

Față de situația prezentată, a solicitat instanței să dispună achitarea inculpatului în baza disp. art. 11 alin. (2) lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 162 din data de 10 decembrie 2009 Curtea de Apel Iași, secția penală pentru cauze cu minori, a dispus următoarele:

A respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul G.N., deținut în Penitenciarul Iași,  împotriva Sentinței penale nr. 535 din 11 septembrie 2009 pronunțară de Tribunalul Iași în Dosarul nr. 213/99/2009, sentință penală pe care a menținut-o.

A menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., a dedus arestarea preventivă a inculpatului, de la 11 septembrie 2009.

A obligat pe apelant să plătească statului suma de 100 RON cu titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:

Așa fiind, în cauză a fost dată o corectă încadrare a faptei în baza dispozițiilor art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., iar solicitarea în apel de reținere a dispozițiilor art. 184 alin. (2) C. pen. este nefondată.

Neîntemeiat este și motivul invocat de apelant privind aplicarea în cauză prevederilor art. 44 alin. (2) C. pen.

Împrejurarea invocată de inculpat privind agresarea sa cu un cuțit de către partea vătămată nu este dovedită, iar împingerea ori tragerea inculpatului de păr și de haine nu reprezintă în sensul legii penale un atac material, direct imediat, injust de natură să pună în pericol persoana inculpatului.

Verificând hotărârea apelată și sub aspectul tratamentului sancționator aplicat inculpatului, Curtea constată că prima instanță a efectuat o justă individualizare a pedepsei, atât sub aspectul cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respect criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Înalta Curte, asupra recursului penal de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Împotriva deciziei penale mai sus-menționată, în termen legal inculpatul G.N.N. a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

S-a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 alin. (1) pct. 14 în sensul că pedeapsa aplicată recurentului inculpat a fost greșit individualizată, solicitându-se a se da o mai mare relevanță circumstanțelor reale ale faptei și circumstanțelor personale ale recurentului, ca și dispozițiilor art. 74 - 76 C. pen. (circumstanțe atenuante judiciare) având drept consecință reducerea pedepsei sub minimul special și aplicarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, scopul pedepsei putând fi atins fără privarea de libertate a recurentului-inculpat.

Recursul declarat de inculpatul G.N.N. este nefondat, pentru următoarele motive:

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivul de recurs invocat, cât și din oficiu, ambele hotărâri conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că atât prima instanță cât și instanța de apel au reținut în mod corect situația de fapt și au stabilit vinovăția recurentului-inculpat pe baza unei juste aprecieri a materialului probator administrat în cauză, dând faptelor comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

În ceea ce privește critica formulată de recurent prin prisma dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Se constată că ambele instanțe au făcut o justă individualizare a pedepsei atât sub aspectul cuantumului acesteia cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen.

Astfel, s-a ținut seama de gradul ridicat de pericol social al faptei comise prin ale cărei modalități de săvârșire s-a atentat la dreptul la viață, de urmările produse, precum și de elementele ce caracterizează persoana inculpatului - atitudinea procesuală necorespunzătoare adoptată, nivelul de pregătite intelectuală, comportamentul în familie și societate.

Toate aceste aspecte au fost avute în vedere la cuantificarea pedepsei aplicate inculpatului, căruia i s-a acordat suficientă clemență prin dozarea pedepsei în cuantum orientat spre minimul special prevăzut de textul sancționator, apreciind corect că va fi în măsură să constituie o replică socială adecvată pericolului social concret al faptei și făptuitorului și va asigura realizarea scopurilor de exemplaritate și educative ale pedepsei, dându-i posibilitatea unei resocializări viitoare pozitive.

În consecință, manifestările de clemență ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu ar face decât să încurajeze, la modul general, un astfel de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului chemate să vegheze la respectarea și aplicarea corectă a legii.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. h), C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul formulat de recurent.

În baza art. 192 C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv onorariu apărătorilor din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva Deciziei penale nr. 162 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 9 decembrie 2008 la 5 martie 2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 martie 2010.