ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4186/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4186/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea formulată la data de 05 ianuarie 2010 și înregistrată pe rolul Tribunalului

Neamț sub nr. 24/103/2010, reclamantul P.I., cu nume ecumenic Preot P.I.U. a solicitat

să se dispună, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea de daune morale

în cuantum de 10.000.000 euro, prin echivalent în RON 42.000.000 RON, fără cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că prin

sentința penală nr. 307 din 14 martie 1949 a Tribunalului Militar Iași, a fost condamnat

la pedeapsa de 12 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru săvârșirea

infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită

de art. 209 partea a III-a C. pen. din 1936, republicat în 1948, combinat cu Decretul-Lege

nr. 856/1938, fiind considerat șef al unui grup ce desfășura o intensă activitate

„subversivă legionară” și arestat, sub acest pretext, la 15 mai 1948, eliberarea

din detenție având loc la data de 06 mai 1964, conform Ordinului M.A.I. nr.

5021 din 15 aprilie 1964. Cum această condamnare constituie de drept o condamnare

cu caracter politic, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

conform art. 5 alin. (1), din actul normativ incident în cauză este persoană îndreptățită

la solicitarea despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 722C din 09 iunie 2010 pronunțată

de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. 24/103/2010 s-a admis în parte acțiunea civilă

în despăgubiri formulată de reclamantul P.I., cu nume ecumenic Preot P.I.U., împotriva

pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și a fost

obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON la data plății al

sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, în cauză,

sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a

apreciat că reclamantul este îndreptățit a fi despăgubit de Statul Român cu suma

de 1.000.000 euro, care a fost considerată, raportat la situația de fapt concretă

și la particularitățile victimei condamnării politice abuzive, ca fiind rezonabilă,

de natură a-i aduce acesteia o satisfacție suficientă și echitabilă.

Prin decizia nr. 57 din 20 iunie 2011 a Curții de Apel

Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale,

a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Neamț și a fost schimbată în tot sentința primei

instanțe, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că

este adevărat că Deciziile nr. 1358 și 1360 ale Curții Constituționale au survenit

la 21 octombrie 2010, deci ulterior pronunțării de către prima instanță (schimbarea

soluției, nefiindu-i deci imputabilă judecătorului care a pronunțat hotărârea) însă

efectele acestora vizează inclusiv procesul pendinte.

Astfel, instanța de apel a arătat că prezintă relevanță

pentru speța dedusă judecății dacă operează aceste decizii având în vedere data

formulării acțiunii (și chiar data pronunțării sentinței) și dacă se poate vorbi

despre retroactivitate sau nu.

Însă, pentru a răspunde acestor chestiuni, trebuie verificat

dacă ne aflăm în situația unei fapte trecute, fapte în curs de a-și produce efectele

sau fapte viitoare.

Retroactivitatea presupune prin definiție existența unei

situații juridice anterioare apariției legii noi, situație „care scapă legii civile

noi” dacă nu se prevede expres contrariul.

Însă, trebuie distins după cum faptele și-au produs sau

nu efectele.

În cauză, s-a reținut că ne regăsim în prezența unor fapte

în curs de a-și produce efectele (facta pendentia) și nu fapte trecute (facta praeterita)

pentru a putea vorbi despre retroactivitate.

Instanța de apel a constatat că este vorba, astfel, despre

„activitatea” legii civile, adică aplicarea acesteia acelor situații juridice ale

căror efecte sunt incerte, așa cum sunt despăgubirile solicitate de reclamant.

Or, la momentul judecății temeiul de drept pe care și-a

fundamentat pretențiile reclamantului nu mai există, fiind declarat contrar Constituției

de către instanța de contencios constituțional.

Declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut ca efect „ștergerea” acestei

dispoziții constatate ca fiind neconstituționale (efect „ex tunc”), ceea ce echivalează

cu faptul că acestea nu au fost în vigoare niciodată.

A susține că reclamanții care au introdus acțiunea anterior

pronunțării deciziilor de constatare a neconstituționalității (și pentru care nu

s-au pronunțat hotărâri irevocabile) ar avea un tratament diferit față de cei care

au introdus acțiunea ulterior, ar echivala cu faptul că legiuitorul constituant

și ordinea de drept în genere ar încuraja depunerea unei acțiuni, cu șanse de câștig,

între momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate și momentul publicării

ei (când efectele sale devin obligatorii).

Or, nu poate fi acceptat un asemenea „tratament diferențiat”,

câtă vreme toți acești reclamanți, se află în situații identice (pentru ei nu s-a

stabilit irevocabil „dreptul” - existența lui - până la data apariției deciziei

Curții Constituționale).

De altfel, un asemenea demers (atacarea unei legi în contenciosul

constituțional) ar deveni inutil (efectele deciziei de neconstituționalitate fiind

de natură pozitivă sau negativă, în raport de partea cărei îi profită sau îi este

defavorabilă) pentru o parte litigantă de vreme ce el s-ar solda doar cu „o victorie

sortită altora”.

Datele problemei (mai pregnante într-o excepție de neconstituționalitate

invocată într-un litigiu purtat între particulari) nu se schimbă (principiul trebuie

să fie același) cu nimic dacă este vorba despre Statul Român.

Art. 5 alin. (1) lit. a) teza I era lovit de viciul de

constituționalitate de la momentul intrării lui în vigoare: acesta este efectul

declarării neconstituționale a dispozițiilor respective.

Instanța de apel a mai reținut că situația abrogării sau

modificării unei legi în timpul procesului nu echivalează cu declararea neconstituțională

a acesteia, câtă vreme primele sunt „evenimente legislative” care emană de la legiuitor

(cel care a emis actul normativ supus modificării sau abrogării) și sunt legale

și constituționale prin ele însele (ținând de oportunitate), iar neconstituționalitatea

vizează exclusiv emiterea unui act normativ ce contravine Legii fundamentale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul P.I. (cu nume ecumenic Preot P.I.U.), indicând dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a făcut

o prezentare a situației de fapt și a arătat că este nedrept și discriminatoriu

ca unii dintre petenți să încaseze despăgubirile morale cuvenite, iar altora să

li se respingă acțiunea pentru lipsa temeiului juridic datorită declarării neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Recurentul a susținut că decizia instanței de apel este

nelegală, deoarece s-a raportat doar la legislația internă, fără să fie avute în

vedere și dispozițiile art. 6 raportat la art. 3 din Covenția Europeană a Drepturilor

Omului, în condițiile în care dispozițiile art. 20 și art. 148 din Constituția României

garantează aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar.

Recurentul a arătat că, față de situația de fapt reținută

în cauză, a suferit o condamnare care constituie de drept o condamnare cu caracter

politic, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 astfel că,

potrivit art. 5 alin. (1) din aceeași lege, este persoană îndreptățită la despăgubiri.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate,

ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și de decizia în

interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentului, Curtea de apel a dezlegat

corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori

de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, dată de

la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la

data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată,

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta

ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul

s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare

din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea

ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului sunt, de

asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția

României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile

interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept

în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale

inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema

supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul

nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri

în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010 - această decizie își produce efectele, partea

neavând „un bun” în sensul art. 1 din primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei

efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția

Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză,

cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține

că, în mod legal, Curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

P.I. (cu nume ecumenic Preot P.I.U.) împotriva deciziei nr. 57 din 20 iunie 2011

a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă,

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2012.