ÎCCJ, decizie (scj.ro #86991)

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

- SECȚIILE UNITE -

D E C I Z I A nr. LVI (56)                                                     Dosar nr. 34/2007

Ședința de la 4 iunie 2007

Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, în cazurile de conexitate între infracțiunile săvârșite de inculpați militari și civili.

Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 90 de judecători din totalul de 115 aflați în funcție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că, în cauzele cu raporturi de conexitate între faptele comise de inculpați militari și cele ale unor inculpați civili, competența de judecare revine instanțelor militare, numai dacă erau învestite cu judecarea acelor cauze la data intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 356/2006.

SECȚIILE UNITE,

Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanțelor judecătorești s-a ivit o diversitate de soluții în aplicarea dispozițiilor art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, în legătură cu cazurile de conexitate între infracțiunile săvârșite de inculpați militari și civili.

Astfel, unele instanțe militare s-au considerat competente să soluționeze procesele în care există conexitate între faptele inculpaților militari și cele săvârșite de inculpați civili în cazul când, la data intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006, erau învestite cu judecarea acelor procese.

În argumentarea acestui punct de vedere au fost invocate dispozițiile cu caracter tranzitoriu cuprinse în art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006, potrivit cărora „cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la parchetele ori instanțele militare la data intrării în vigoare a acestei legi, date în competența parchetelor sau instanțelor civile, vor continua să fie urmărite ori judecate la parchetele sau instanțele militare”.

Alte instanțe militare, dimpotrivă, au apreciat că în asemenea situații sunt aplicabile dispozițiile art. 35 alin. 2 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 17 din Legea nr. 356/2006, iar ca urmare     și-au declinat competența de a soluționa acele cauze în favoarea instanțelor civile.

S-a motivat că, în raport cu principiul priorității reglementărilor internaționale, față de cele interne, în materia drepturilor fundamentale ale omului, instituit prin art.20 din Constituție, dispozițiile art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006, care contravin practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, nu sunt aplicabile în cauzele în care există conexitate între faptele comise de inculpați militari și civili, impunându-se ca, în toate situațiile, jurisdicția asupra civililor să revină în exclusivitate instanțelor civile, spre a se asigura conformarea la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind garantarea accesului la un tribunal independent și imparțial.

Prin recursul în interesul legii, prezentându-se cele două opinii contradictorii din practica judiciară, s-a considerat că instanțelor militare le revine competența de a soluționa cauzele privind inculpați militari și civili, care au săvârșit fapte aflate în raporturi de conexitate, dacă la data intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 356/2006, prin care s-a dat un nou conținut art. 35 alin. 2 din Codul de procedură penală, erau învestite cu judecarea acelor cauze.

S-a argumentat, în esență, că se impune să fie adoptat acest punct de vedere deoarece prin art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 s-a stabilit, în mod imperativ, că toate cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la parchetele ori instanțele militare la data intrării în vigoare a acelei legi, date în competența parchetelor sau instanțelor civile, vor continua, după caz, să fie urmărite ori judecate de parchetele sau instanțele militare”.

Subliniindu-se caracterul tranzitoriu al acestei dispoziții, s-a relevat că aceasta reprezintă un caz de ultraactivitate a normei procedurale, limitată însă, în timp, până la încetarea existenței cauzelor pe care le vizează expres. S-a învederat că reglementarea acestui caz de ultraactivitate a normei de competență a fost determinată de nevoia asigurării unei bune administrări a justiției, în sensul evitării unei prelungiri inutile a duratei de soluționare a proceselor la care se referă.

S-a mai arătat că prevederile art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006, care vizează un tip particular de cauze, nici nu ar putea fi considerate că ar contraveni asigurării dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Examinându-se chestiunile de drept la care se face referire prin recursul în interesul legii, în raport cu prevederile art. 414

2

din Codul de procedură penală, în care este reglementată această cale extraordinară de atac, se constată următoarele:

Potrivit textului de lege mai sus menționat, recursul în interesul legii se exercită, de către titularii acestei căi extraordinare de atac, pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legilor penale și de procedură penală pe întreg teritoriul țării, Înaltei Curți de Casație și Justiție revenindu-i atribuția „să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești”.

Rezultă, deci, că instanța supremă nu se poate pronunța într-o atare cale de atac, decât în măsura în care constată că instanțele judecătorești soluționează neunitar o anumită problemă de drept.

Este adevărat că în cuprinsul recursului în interesul legii se fac referiri la cazuri de aplicare diferită a dispozițiilor art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006, în sensul că unele instanțe militare au reținut, pentru soluționare, cauzele privind faptele conexe comise de inculpați militari și civili, dacă erau învestite cu judecarea lor anterior intrării în vigoare a acelei legi, iar alte instanțe au considerat că noul conținut dat articolului 35 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin acea lege, impune declinarea competenței de soluționare a respectivelor cauze în favoarea instanțelor civile.

Este de observat, însă, că independent de problema aplicabilității art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 la cazurile de conexitate între faptele comise de inculpați militari și civili, în procese cu a căror judecare instanțele militare au fost învestite înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi, Secțiile Unite ale instanței supreme s-au pronunțat, prin decizia nr. XXVI din 16 aprilie 2007, într-o chestiune de drept similară, a cărei modalitate de rezolvare trebuie avută în vedere și în cauze de altă natură.

În acest sens, prin decizia menționată s-a stabilit că, în cauzele având ca obiect infracțiunile prevăzute în art. 331-332 din Codul penal, precum și infracțiunile ce au legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârșite de personalul militar al fostei Direcții Generale a Penitenciarelor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004, competența de a judeca revine instanțelor militare, în condițiile art. 40 din Codul de procedură penală și ale art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003, în măsura în care acele cauze erau înregistrate pe rolul acelor instanțe înainte de intrarea în vigoare a legii menționate și, respectiv, instanțelor civile dacă procesele au fost înregistrate ulterior pe rolul instanțelor militare.

Or, în art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003 și în art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 există similitudine de reglementare a situațiilor tranzitorii în privința competenței instanței, în primul articol prevăzându-se că toate „cauzele aflate în curs de judecată la instanțele militare, la data intrării în vigoare a prezentei legi, date în competența instanțelor civile, vor continua să fie judecate de instanțele militare, potrivit legii anterioare”, iar în cel de al doilea articol este doar extinsă aceeași reglementare și pentru parchete, precizându-se: „cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la parchetele ori instanțele militare la data intrării în vigoare a prezentei legi, date în competența parchetelor sau instanțelor civile, vor continua să fie urmărite ori judecate de parchetele sau instanțele militare".

Așadar, câtă vreme identitatea de reglementare impune identitate de soluții, iar Secțiile Unite au rezolvat în principiu, prin decizia nr. XXVI din 16 aprilie 2007, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, identică aceleia invocate prin recursul în interesul legii de față, se impune să se constate că acest nou recurs în interesul legii a devenit lipsit de obiect, urmând să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor legale tranzitorii, prevăzute de art. III alin. 2 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi.

Pronunțată, azi 4 iunie 2007.

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

Prof. univ. dr.

Nicolae Popa

PRIM MAGISTRAT ASISTENT,

Victoria Maftei