ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3363/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 92/CA din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul V.I.H., în contradictoriu cu pârâții D.G.I.P.I. București și M.A.I. și, în consecință, au fost anulate dispoziția din 20 iulie 2010 și ordinul din 06 august 2010. Instanța a dispus obligarea pârâților la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin acțiunea înregistrată la această instanță la data de 06 septembrie 2010, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâții D.G.I.P.I. București și M.A.I., anularea dispoziției de sancționare din 20 iulie 2010 și pe cale de consecință anularea ordinului ministrului administrației și internelor din 06 august 2010 prin care a fost respinsă contestația formulată de V.I.H.

la data de 23 iulie 2010 împotriva dispoziției de sancționare disciplinară, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În fapt, la S.I.P.I. Satu Mare a avut loc un control tematic în perioada 15 – 19 februarie 2010 efectuat de către ofițeri din cadrul D.G.I.P.I., control ce a vizat evaluarea managementului activităților desfășurate de ofițeri cu funcții de conducere (șef serviciu și șef birou) și în urma căruia directorul general al D.G.I.P.I. a dispus declanșarea cercetării prealabile față de reclamant. În urma finalizării cercetării prealabile s-a stabilit faptul că reclamantul a săvârșit cu vinovăție abaterea disciplinară de „neglijență manifestată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici” prevăzută de art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002, iar prin dispoziția din 20 iulie 2010 a fost sancționat disciplinar cu „mustrare scrisă”.

Împotriva acestei dispoziții, reclamantul a formulat contestație, care a fost respinsă prin ordinul ministrului administrației și internelor din 06 august 2010, reținându-se prin aceste acte că reclamantul se face vinovat de faptul că a manifestat „lipsă de preocupare în coordonarea activității profesionale desfășurată de subordonații săi și pentru conceperea și punerea în aplicare a documentelor de organizare a muncii necesare la nivelul structurii”.

Întrucât acest control a vizat activitatea desfășurată de reclamant pe parcursul anului 2009, concluziile acestui control au fost apreciate ca fiind în totală contradicție cu calificativul obținut de reclamant la evaluarea activității sale pe același an 2009, evaluare la care acesta a obținut calificativul „foarte bun” și care a avut ca indicatori de evaluare și capacitățile manageriale, organizatorice și planificarea activității, oportunitatea și evaluarea deciziilor, exercitarea controlului, exercitarea autorității etc., astfel cum sunt prezentați aceștia în Dispoziția II/971/2006 și în fișa de evaluare. Obținerea acestui calificativ se reflectă și în acordarea salariilor de merit pe anul 2010. Din adresa nr. 116347 din 21 martie 2011 emisă de I.PJ.

Satu Mare rezultă faptul că la toți indicatorii de evaluare înscriși la capitolul „capacități profesionale” – „capacități manageriale” reclamantul a obținut punctajul corespunzător calificativului „foarte bun”. De asemenea și pentru activitatea desfășurată în anul 2010 reclamantul a obținut tot calificativul „foarte bun”. Mai mult, deși reclamantul nu a contestat efectuarea cercetării prealabile, ci modul de realizare a acesteia și în raport de prevederile ordinului nr. 400/2004 instanța a reținut că pârâtul nu a făcut dovada că la baza emiterii dispoziției de sancționare se află un raport de cercetare prealabilă legal întocmit, nedepunând la dosar nici unul din cele două rapoarte întocmite în cauză pentru a se putea verifica legalitatea actului administrativ în litigiu.

În situația în care dispoziția prin care a fost aplicată sancțiunea și ordinul M.A.I. 3518/ 2010 prin care s-a soluționat contestația au putut fi declasificate, nu a fost primită apărarea pârâtului care a invocat caracterul clasificat al celor două rapoarte. Instanța a reținut că, reclamantul a invocat faptul că apărările și probele invocate de acesta nu au fost analizate, respectiv acceptate de către ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă, iar pârâtul nu a depus nici o probă la dosar din care să rezulte că reclamantul a întocmit rapoarte, conform prevederilor art. 27 alin. (1), că cererile și dovezile propuse de reclamant au fost verificate.

În ceea ce privește conținutul dispoziției de sancționare, prevederile art. 62 alin. (2) din ordinul nr. 400/2004 stabilesc că aceasta trebuie să conțină obligatoriu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, iar instanța a constatat că dispoziția nr. 647/2010 nu cuprinde descrierea faptei săvârșite, nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de reclamant în timpul cercetării prealabile, reținându-se, generic, „lipsă de preocupare în coordonarea activității profesionale desfășurată de subordonații săi, precum și privind conceperea și punerea în aplicare a documentelor de organizare a muncii necesare la nivelul structurii”.

Nu rezultă din dispoziția de sancționare nici apărările formulate de polițist, respectiv motivele înlăturării acestor apărări, pârâtul rezumându-se a menționa doar că „ofițerul a avut obiecțiuni cu privire la stabilirea unor aspecte de fapt reținute în sarcina sa”, fără să rezulte la care aspecte se refereau obiecțiunile respective și de ce nu sunt întemeiate.

Cu toate că, ulterior încheierii raportului de cercetare prealabilă din 18 mai 2010 și aducerii la cunoștința reclamantului a conținutului acestuia, conform procesului verbal încheiat în acest sens, a mai fost încheiat un raport de cercetare prealabilă, din 21 mai 2010, nu s-a făcut dovada aducerii la cunoștința reclamantului și a conținutului celui de al doilea raport, fapt ce contravine prevederilor art. 32 alin. (1) din ordinul nr. 400/ 2004. Ori, în situația în care a fost întocmit un alt raport de cercetare prealabilă și i s-a dat un alt număr, nu se poate prezuma că acesta are același conținut cu cel dintâi, mai ales că dispozițiile art. 64 din anexa la H.G. nr. 585/2002 prevăd că este interzisă atribuirea aceluiași număr de înregistrare unor documente cu conținut diferit.

Acest din urmă raport de cercetare prealabilă a fost cel aprobat de consiliul de disciplină. Totodată, s-a mai reținut că în conformitate dispozițiile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, „la stabilirea sancțiunii se ține seama de activitatea desfășurată anterior, de împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârșită, de cauzele, gravitatea și consecințele acesteia, de gradul de vinovăție a polițistului, precum și de preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise” ori, din cuprinsul dispoziției de sancționare și a actului prin care s-a soluționat contestația nu rezultă că la stabilirea sancțiunii aplicate reclamantului au fost avute în vedere aceste aspecte. Împotriva sus-menționatei sentințe au declarat recurs D.G.I.P.I.

și M.A.I. Criticile aduse de recurenta D.G.I.P.I. au fost subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 1 C. proc.

civ., iar în esență acestea au vizat: -efectuarea cercetări prealabile cu respectarea dispozițiilor legale, contrar celor reținute de instanță care avea posibilitatea de a consulta în condițiile legii documentele clasificate din care reieșea legalitatea actului administrativ în litigiu; -lipsa oricărei vătămări a reclamantului, dat fiind că în fața Consiliului de disciplină cel de-al doilea raport de cercetare prealabilă i-a fost adus la cunoștință, stabilindu-se cu acea ocazie că nu există diferențe între cele două rapoarte; în acest context s-ar impune casarea sentinței pentru administrarea de probe noi deoarece chiar dacă s-ar prezenta extrase neclasificate de pe rapoartele de cercetare prealabilă din 18 mai 2010 și din 21 mai 2010, acestea nu ar putea lămuri dacă constatările comisiei de control privind deficiențele în activitatea intimatului-reclamant se justifică prin comparație cu atribuțiile acestuia și modul de îndeplinire; -calificativul obținut de intimat pe anul 2009 nu înlătură caracterul ilegal al faptelor reținute și vinovăția acestuia; -greșita apreciere că actul administrativ nu conține toate elementele prevăzute de art. 62 alin. (2) din ordinul M.A.I.

nr. 400/2004, nedezvoltarea tuturor elementelor fiind cauzată de caracterul clasificat al documentelor, precum și a aspectului legat de neindividualizarea sancțiunii aplicate, atâta vreme cât intimatului i-a fost aplicată sancțiunea cea mai ușoară. Invocând în drept dispozițiile art. 299 și următoarele precum și art. 304 1 C. proc. civ., recurentul M.A.I. a subliniat că evaluarea activității intimatului-reclamant și controlul tematic în urma căruia s-a aplicat sancțiunea cu temeiuri diferite,că soluția primei instanțe este rezultatul refuzului de a cerceta înscrisurile cu caracter clasificat, că cercetarea prealabilă s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în materie și că în fața Consiliului de disciplină s-a stabilit că nu există diferențe între cele două rapoarte de cercetare prealabilă, așa încât nu s-a produs intimatului nicio vătămare.

S-a apreciat că actul administrativ contestat cuprinse toate elementele prevăzute de art. 62 alin. (2) din ordinul M.A.I. nr. 400/2004 și că la aplicarea sancțiunii au fost avute în vedere prevederile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 cu modificările și completările ulterioare. Prin întâmpinare, intimatul V.I.H. a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate. Examinând cauza, prin prisma criticilor aduse de ambii recurenți cât și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ. care permit instanței de control judiciar să examineze cauza sub toate aspectele, Înalta Curte reține că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate, concluzia primei instanțe fiind corect argumentată în fapt și în drept.

Acțiunea în contencios administrativ formulată de V.I.H. a avut ca obiect anularea dispoziției din 20 iulie 2010 prin care, în urma controlului tematic efectuat în perioada 15-19 februarie 2010 de către ofițeri din cadrul D.G.P.I., reclamantul a fost sancționat disciplinar cu „mustrare scrisă”, precum și anularea ordinului M.A.I. din 6 august 2010 prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamant împotriva susmenționatei dispoziții. Pornind de la faptul că s-a reținut în sarcina reclamantului că a manifestat „lipsă de preocupare în coordonarea activității patrimoniale desfășurată de subordonații săi și pentru conceperea și punerea în aplicare a documentelor de organizare a muncii la nivelul structurii”, judecătorul fondului a observat că nu se specifică în ce a constat „lipsa de preocupare” în activitățile enumerate înainte, mai exact că actul administrativ nu conține o descriere a faptei pentru care s-a aplicat sancțiunea.

Coroborând acest aspect, care se circumscrie nerespectării dispozițiilor art. 62 alin. (2) lit. a) capitolul V din ordinul M.A.I. nr. 400/2004, cu faptul că în dispoziția de sancționare nu sunt arătate apărările și motivele înlăturării apărărilor celui sancționat, făcându-se doar mențiunea că acesta a avut obiecțiuni, precum și cu faptul că nu s-a dovedit că ofițerului i-a fost adus la cunoștință și conținutul celui de-al doilea raport de cercetare prealabilă din 21 mai 2010, încălcându-se astfel și dispozițiile art. 32 alin. (2) din ordinul nr. 400/2004, s-a stabilit că nu se justifică menținerea sancțiunii disciplinare aplicate reclamantului.

Având în vedere și dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind statutul polițistului, modificată și completată, [ art. 55 și art. 59 alin. (8) ] instanța a reținut în mod just și că nu rezultă din probatoriul administrat că fapta pentru care reclamantul a fost sancționat a fost săvârșită cu vinovăție, că la aplicarea sancțiunii s-a ținut seama de activitatea desfășurată anterior, prin cererea de recurs precizându-se chiar că este nerelevantă această activitate și calificativul obținut de intimat pe anul 2009 pentru răspunderea disciplinară antrenată în cauză.

Caracterul clasificat al celor două rapoarte de cercetare prealabilă – invocat de ambele autorități pârâte – nu susține prezumția de legalitate a actului administrativ, cu atât mai mult cu cât odată cu soluționarea contestației împotriva dispoziției de sancționare se puteau declasifica aceste documente, astfel că în lipsa acestor două înscrisuri nu se confirmă legalitatea actului administrativ pendinte, neputându-se verifica nici conținutul acestora și nici susținerea recurenților că nu există diferențe între acestea. Constatându-se că toate criticile recurenților își găsesc răspuns chiar în argumentația instanței de fond, Înalta Curte reține că s-au aplicat corect dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile formulate de D.G.I.P.I. București și M.A.I. împotriva sentinței nr. 92/CA din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 iunie 2011.