ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3167/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 658 din data de 16 decembrie 2010, Tribunalul Iași a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat.

A condamnat pe inculpatul U.G., fără antecedente penale, la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a doua și lit. b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 lit. b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercițiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a), teza a doua și lit. b) C. pen.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. a dispus confiscarea de la inculpat a unui cuțit tip pumnal.

A admis acțiunea civilă formulată de partea civilă A.M. și, în consecință, a obligat inculpatul la plata sumei de 8000 RON, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale.

A obligat inculpatul să plătească părții civile Spitalul Clinic de Urgență „S.S." Iași suma de 4485,33 RON, reprezentând cheltuielile de spitalizare ale părții vătămate, la care se adaugă taxa oficială de scont practicată de B.N.R., iar Serviciului de Ambulanță Iași suma de 390 RON, cu titlu de cheltuieli de transport ale victimei.

A obligat inculpatul la plata sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, în care este inclusă și suma de 200 RON, onorariu apărător din oficiu către Baroul Iași.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași a fost trimis în judecată la data de 24 iunie 2010, în stare de libertate, inculpatul U.G. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că în ziua de 22 septembrie 2008 a încercat să suprime viața numitului A.M., în loc public, prin lovirea acestuia în zona abdominală, cu un cuțit, cu consecința provocării unor leziuni ce au necesitat intervenție chirurgicală de urgență și pentru vindecare un număr de 15 - 17 zile de îngrijiri medicale, dar care nu au fost de natură, prin ele însele, a-i pune în primejdie viața.

Tribunalul, în urma analizării probatoriului testimonial și cu înscrisuri, administrat pe parcursul urmăririi penale și nemijlocit în cursul cercetării judecătorești, a reținut ca fiind corespunzătoare adevărului aceeași situație de fapt cu cea din actul de sesizare a instanței.

Din Certificatul medico-legal a rezultat că „partea vătămată A.M. a prezentat o plagă înjunghiată situată la circa 1 cm de la linia mediană și 2 cm deasupra liniei paraombilicale, ce interesa pielea, țesutul subcutanat, mușchiul drept abdominal, aponevroza, peritoneul parietal. A fost necesară efectuarea unei laparotomii care a infirmat lezarea de organ intracavital, iar apoi continuarea intervenției chirurgicale cu drenaj al cavității peritoneale, lărgirea chirurgicală a plăgii și drenaj în Douglas. Leziunea a necesitat 16 - 18 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare și din punct de vedere medical nu a fost de natură să pună în primejdie viața părții vătămate".

Având în vedere însă zona vizată, intensitatea mare a loviturii și obiectul vulnerant (cuțit), precum și împrejurarea că numai din întâmplare nu a fost lezionat vreun organ intern vital, încadrarea juridică a faptei inculpatului a fost aceea de „tentativă de omor".

La rândul său, inculpatul a depus la dosarul cauzei Certificatul medico-legal din care rezultă că a prezentat și el plăgi contuze precum și o fractură deschisă baza falanga 2 și patungheal deget 2 mâna dreaptă. A necesitat 35 - 40 zile îngrijiri medicale pentru fractură și 7 - 9 zile pentru restul leziunilor, fără însumarea timpilor.

Deși a depus acest certificat medico-legal la dosarul cauzei, inculpatul nu a formulat plângere prealabilă împotriva lui A.M. și A.A. Pe de altă parte însă, s-a constatat că cei doi au săvârșit fapta în stare de legitimă apărare, în contextul în care atacul inculpatului era în plină desfășurare, cu folosirea unei arme albe, iar în aceste condiții apărarea părții vătămate și a fiului acesteia a fost în deplină proporționalitate și totodată necesară pentru înlăturarea acestui atac.

Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, pe care a pus-o pe seama consumului exagerat de băuturi alcoolice din acea zi. De altfel, în declarația sa inițială, inculpatul precizează că: „... eu am scos cuțitul din buzunar și am lovit ... atât îmi amintesc ...". În ceea ce privește motivația gestului său și în general premizele conflictului cu partea vătămată, inculpatul a fost extrem de elocvent arătând că „... acest om (inculpatul n.n.) a inventat tot felul de viziuni de ale lui având aceeași amantă și de aici a pornit toată nenorocirea ...".

Partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal în faza de urmărire penală cu suma de 5000 de EUR.

S-a reținut că din coroborarea depozițiilor martorilor cu susținerile inculpatului formulate în declarația dată în prima fază procesuală, concluziile certificatului medico-legal, conținutul procesului-verbal de conducere în teren întocmit de procuror la locul agresiunii și planșele foto efectuate cu aceeași ocazie rezultă, cu certitudine, că inculpatul este autorul faptei exercitate împotriva părții vătămate A.M., astfel cum a fost reținută.

Susținerile inculpatului, care vizează împrejurarea că agresiunea ar fi fost comisă întrucât partea vătămată întreținea o relație intimă cu aceeași persoană cu care anterior inculpatul avusese o relație de concubinaj, respectiv numita T.M., nu au putut fi reținute ca relevante în cauză, neputând contribui la exonerarea de răspundere penală sau atenuarea vinovăției, fiind formulate în mod evident „pro causa".

Pe de altă parte, s-a reținut că deși din conținutul raportului de constatare medico-legală rezultă că leziunile suferite de partea vătămată nu au pus în primejdie viața acesteia și au necesitat doar 16 - 18 zile de îngrijiri medicale, ceea ce ar putea conduce la ideea unei alte încadrări juridice decât cea dată faptei prin actul de sesizare a instanței, esențială în reținerea infracțiunii de tentativă la omor calificat este și poziția subiectivă a făptuitorului față de acțiunile care constituie latura obiectivă a infracțiunii.

S-a avut în vedere că pentru calificarea faptei în dispozițiile prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. d) C. pen., este important nu atât rezultatul concret al acțiunii agresorului, cât intenția lui directă sau indirectă în raport cu viața victimei, subliniindu-se că pentru stabilirea poziției subiective a făptuitorului trebuie să se țină seama de toate împrejurările în care a fost comisă fapta, de obiectul folosit, de regiunea corpului vizată și de urmările produse sau care s-ar fi putut produce.

Astfel, s-a reținut că atunci când inculpatul a lovit partea vătămată într-o zonă vitală, respectiv cea abdominală, unde sunt poziționate organe vitale, cu un obiect apt a produce leziuni grave sau chiar a suprima viața, cu o mare intensitate, provocând o plagă înțepată profundă, este evident că acesta a urmărit sau, cel puțin, a acceptat producerea unui rezultat letal.

În consecință, calificarea juridică dată faptei reținută în sarcina inculpatului s-a apreciat că este corespunzătoare modelului infracțional stabilit prin dispozițiile art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere atât gradul de pericol social concret al faptei comise, valoarea socială lezată, respectiv dreptul la viață și integritate fizică al persoanei, urmările produse, dar și împrejurarea că inculpatul este o persoană necunoscută cu antecedente penale, cu un comportament civilizat în familie și societate, are doi copii majori și a avut o poziție procesuală relativ corectă.

În considerarea acestor circumstanțe personale, instanța a apreciat că scopul pedepsei de prevenire a comiterii de noi fapte penale și de reeducare a făptuitorului se poate realiza și prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea, orientată sub minimul special prevăzut de lege.

În baza art. 71 C. pen., instanța a interzis inculpatului exercițiul drepturilor subiective prevăzute de art. 64 lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În termenul prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și de inculpatul U.G.

Ambele apeluri au vizat temeinicia sentinței, mai exact cuantumul pedepsei și modalitatea de executare. S-a solicitat desființarea hotărârii apelate și, în raport de circumstanțele reale și personale, să se reaprecieze cuantumul pedepsei, pe care Parchetul a considerat-o prea mică. Inculpatul, invocând conduita bună avută înainte de comiterea faptei, dar și pe parcursul desfășurării procesului, a apreciat că pedeapsa aplicată este prea mare, solicitând, totodată, suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.

Prin Decizia penală nr. 72/2011 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și de inculpatul U.G. împotriva Sentinței penale nr. 658 din data de 16 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași, hotărâre care a fost menținută.

A fost obligat apelantul să plătească statului suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Examinând actele și lucrările dosarului, s-a constatat că instanța de fond a procedat la administrarea unui probatoriu complet, ce a fost judicios administrat, potrivit art. 63 alin. (2

1

) C. proc. pen., la stabilirea tratamentului sancționator aplicat fiind avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., cauzele ce agravează răspunderea penală, cât și cele care o atenuează.

Instanța de apel a constatat că prima instanță, reținând în mod corect în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. și ca efect al incidenței dispozițiilor art. 76 lit. b) C. pen., i-a aplicat acestuia o pedeapsă sub limita minimului special prevăzut de textul de încriminare.

Pe de altă parte, s-a reținut că în mod just s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 86

1

C. pen., avându-se în vedere modul și mijloacele de comitere a faptei, dar și urmarea produsă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și inculpatul U.G., ambele recursuri fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Parchetul a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt netemeinice sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei, în ceea ce privește cuantumul acesteia, iar inculpatul a solicitat reducerea pedepsei și schimbarea modalității de executare, prin reținerea prevederilor art. 86

1

C. pen.

Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului și de apărătorul recurentului intimat inculpat au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursurile declarate prin prisma cazului de casare invocat, dar și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că este întemeiat doar recursul declarat de inculpat, în vreme ce recursul promovat de parchet este nefondat pentru considerentele care urmează.

Situația de fapt reținută de instanța de fond, cât și de cea de prim control judiciar este în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă fără dubiu că inculpatul a săvârșit fapta pentru care a fost condamnat.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., Înalta Curte reține că în cauză, pedeapsa aplicată inculpatului nu a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunii și circumstanțelor personale ale acestuia.

Individualizarea judiciară a pedepsei nu se face în mod arbitrar de către instanța de judecată, ci ținând cont de normele prevăzute în C. pen., care stabilește anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen., printre acestea enumerându-se și personalitatea inculpatului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei privește un complex de date referitoare la situația sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupația, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârșirea faptei), criteriu care reflectă cerința ca sancțiunea penală, ca reacție împotriva răului pricinuit prin săvârșirea unei infracțiuni să fie proporțională cu particularitățile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularitățile persoanei infractorului amplu cunoscute.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli și criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță.

De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Se reține că pedeapsa nu reprezintă doar un mijloc de constrângere a infractorului, ci și un mijloc de reeducare a acestuia, pedeapsa aplicându-se, totodată, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Astfel, pedeapsa are și o finalitate de exemplaritate, aceasta concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și comportamentul făptuitorului.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată de instanța de fond și menținută în apel nu este corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., sub aspectul cuantumului acesteia. Se reține în acest sens că, deși infracțiunea săvârșită prezintă un grad de pericol social sporit, este necesar să se dea o mai largă eficiență circumstanțelor reale ale comiterii faptei și celor personale ale inculpatului, care a avut o conduită sinceră pe parcursul procesului penal, a recunoscut și a regretat cele întâmplate, fiind o persoană fără antecedente penale, cu o conduită bună în familie și în societate.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, înalta Curte reține că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, ca mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, poate fi acordată de către instanță dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, ori în speță, față de natura faptei comise și de modul concret de săvârșire, inculpatul acționând în circumstanțele anterior menționate, dovedește un comportament ce nu permite presupunerea că aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ar fi suficientă pentru a se realiza reeducarea sa și prevenirea comiterii de noi infracțiuni.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, este aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare al pedepsei, consfințit prin disp. art. 52 C. pen., cât și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată, pe de altă parte.

În lumina acestor considerații, criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași apar ca nefiind întemeiate, circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele personale ale inculpatului nefiind de natură a atrage adoptarea unei soluții de majorare a cuantumului pedepsei, ca efect al îndepărtării circumstanțelor atenuante reținute în favoarea inculpatului.

Așa fiind, pentru argumentele anterior expuse, recursul declarat de inculpatul U.G. urmează a fi admis în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen. și se vor casa, în parte, ambele hotărâri, numai în ceea ce privește cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat, urmând a se reduce pedeapsa de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare, menținându-se celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Totodată, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași va fi respins, ca nefondat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul intimat inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul U.G. împotriva Deciziei penale nr. 72/2011 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia atacată și, în parte, Sentința penală nr. 658 din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Iași, numai în ceea ce privește cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și 76 alin. (2) C. pen., pedeapsă pe care o reduce de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva aceleiași decizii penale.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul intimat inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 septembrie 2011.