ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5330/2012

Prin sentința civilă

nr. 1485 din 22 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții F.V. și M.R.M., în

contradictoriu cu pârâții L.I., L.A., N.A.S., C.I.R.

În motivarea sentinței s-a reținut că potrivit art.

492 C. civ. „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra

pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu

cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”. Prezumția

instituită de acest text legal este însă o prezumție relativă. Or, din probele

administrate în cauză rezultă că la data la care reclamanții au devenit

proprietari ai terenului din București, bd. A.O. nr. 19 C (14 septembrie 2005

în cazul reclamantului M.R.M., respectiv 27 octombrie 2005 în cazul

reclamantului F.V.) construcția ce face obiectul litigiului era deja edificată,

împrejurare care nu numai că nu este contestată de către reclamanți, ci este

chiar afirmată în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În aceste condiții

nu se poate susține că edificarea construcției ar fi fost făcută pe cheltuiala

reclamanților, ceea ce înseamnă că nu sunt incidente dispozițiile art. 492 C.

civ., prezumția instituită de acest text legal fiind astfel răsturnată.

S-a considerat a fi

neîntemeiată și susținerea reclamanților conform cărora pârâții le-ar fi vândut

și construcția edificată pe teren în condițiile în care din cuprinsul

contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 349 la 14 septembrie

2005 de BNP D.Ș. nu rezultă că  s-ar fi transferat și dreptul de proprietate

asupra construcției, ci se face numai mențiune despre existența acesteia.

Prin Decizia nr.

181/A din 7 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de

reclamanți.

În pronunțarea

soluției sale, Curtea de Apel a reținut, în esență, că în temeiul art. 294

alin. (1) C. proc. civ., invocarea uzucapiunii de 10 ani direct în apel nu

poate fi avută în vedere, și nici considerentele prin care se solicită

interpretarea contractului prin care reclamanții au devenit proprietarii

terenului pentru a se determina dacă prin același contract părțile s-ar fi

înțeles și cu privire la vânzarea construcției care se găsea edificată pe acest

teren, caz în care titlul invocat ar fi contractul, ca mod de dobândire a proprietății,

iar nu accesiunea.

În speță, cauza

acțiunii a constituit-o accesiunea imobiliară, iar reclamanții nu au invocat

vreun drept de accesiune pe care l-ar fi preluat de la vânzătorii terenului,

pârâți în cauză, caz în care, de altfel, aceștia nu ar fi trebuit să figureze

în această calitate în litigiu, ci persoanele care ar fi putut pretinde vreun

drept cu privire la aceeași construcție.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții F.V. și M.R.M.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, la data de 3 noiembrie 2010.

La termenul de la 17

iunie 2011, judecata recursului a fost suspendată conform prevederilor art. 242

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la 10 iulie 2012, din oficiu, Înalta Curte

a dispus repunerea cauzei pe rol, fixând termen la 14 septembrie 2012, când

instanța a invocat excepția perimării recursului.

Analizând cu

prioritate această excepție, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ.,

Înalta Curte o va admite, pentru considerentele care succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cererea de chemare în judecată,

contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau

revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în

nelucrare din vina părții timp de un an. Conform dispozițiilor art. 252 alin.

(1) C. proc. civ. perimarea se poate constata și din oficiu.

Termenul de perimare

începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, iar

cazurile de întrerupere și suspendare a cursului perimării sunt prevăzute de

art. 249 și 250 C. proc. civ.

În speță, părțile,

deși legal citate, nu s-au prezentat în instanță la termenul din data de 17

iunie 2011, stabilit pentru soluționarea recursului și, în temeiul

dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea

cauzei, constatându-se că nici una dintre părți nu a solicitat judecarea cauzei

în lipsă.

Din verificarea

actelor dosarului reiese că până la data de 17 iunie 2012, când s-a împlinit

termenul de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) și (5) C. proc. civ.,

părțile nu au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea

continuării judecății.

Reținând că în cauză

sunt întrunite condițiile perimării prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc.

civ. și constatând că, potrivit aceluiași text de lege, perimarea operează de

drept, putând fi constatată și din oficiu de instanță, față de dispozițiile

art. 252 alin. (1) teza I din același Cod, Înalta Curte urmează să constate

perimată cererea de recurs cu care a fost investită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de reclamanții F.V. și M.R.M. împotriva Deciziei civile nr.

181/A din 7 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2012.

Procesat de GGC - DG