ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2149/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2149/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 29/D/2014, a Tribunalului Brașov s-a respins cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanții S.Ș. și S.A. în contradictoriu cu pârâții S.D.I.,

S.M. și SC P.B.R. SA.

Pentru

a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, în data de 02 aprilie 2008,

pârâta P.B. România SA, în calitate de creditor, și pârâții S.D.I. și S.M., în

calitate de debitori, au perfectat contractul de ipotecă autentificat, de către

Biroul Notarului Public - C.P.M., în vederea garantării tuturor obligațiilor de

plată rezultate din contractul de credit încheiat la aceeași dată, prin care

creditoarea a acordat debitorilor un împrumut în valoare de 410.000 euro, la

care se adaugă dobânzile comisioanele, costurile aferente și eventualele

cheltuieli de executare, prin instituirea unei ipoteci de rangul I asupra

imobilului situat în Municipiul Brașov, str. Plugarilor, format din teren în

suprafață de 2169,3 mp. și construcția în curs de executare existentă pe

acesta, reprezentată de o locuință S P E în suprafață de 351, 85 mp, imobil

identificat prin numărul cadastral descris în cartea funciară Brașov la poziția

A 67.

Conform

clauzelor existente în art. VI al contractului, debitorii ipotecari, care sunt

pârâții din cadrul prezentului proces S.D.I. și S.M. s-au obligat irevocabil și

necondiționat a ipoteca în favoarea creditorului, care este pârâta din litigiul

de față SC P.B.R. SA, în termen de 30 de zile de la întabulare, construcțiile

ce se vor edifica pe terenul mai sus identificat, această obligație având

valoarea unei promisiuni de grevare cu ipotecă a construcțiilor viitoare

conform înțelegerii părților semnatare ale înscrisului. în conformitate cu

prevederile art. 1777 C. civ., ipoteca constituită în baza contractului de

ipotecă se va extinde și asupra tuturor îmbunătățirilor, adăugirilor și

extinderilor aduse imobilului de la data încheierii acestui contract până la

data executării integrale a obligațiilor de plată rezultate din contractul de

credit mai sus menționat.

Potrivit

celor stipulate în art. VIII din contract, debitorii ipotecari s-au obligat să

nu înstrăineze imobilul adus în garanție prin acest act, fără aprobarea scrisă

a creditoarei, până la data plății integrale a obligațiilor lor de plată

rezultate din contractul de credit menționat mai sus și sunt de acord cu

înscrierea în cartea funciară a interdicției de înstrăinare, grevare,

închiriere, demolare și dezmembrare a acestuia până la data achitării integrale

a sumelor datorate în baza contractului de credit.

Totodată,

debitorii - ipotecari, ce sunt pârâții mai sus indicați, și-au asumat obligația

de a conserva imobilul ipotecat și de a nu întreprinde nimic care să aducă

atingere drepturilor constituite în favoarea creditoarei prin acest contract.

În

baza contractului de ipotecă mai sus menționat, pârâta P.B. România și-a intabulat,

în data de 03 aprilie 2008, în cartea funciară nr. Brașov, provenită din

conversia de pe hârtie a cărții funciare Brașov, nr. cadastral/nr. topografic X,

nr. cadastral/nr. topografic vechi X, dreptul de ipotecă de rangul I, până la

concurența sumei de 410.000 euro, plus dobânzi, comisioane și costuri aferente,

precum și interdicția de înstrăinare, grevare, închiriere, demolare și

dezmembrare.

În

data de 23 august 2010, pârâții S.D.I. și S.M., ce au în cadrul contractelor

perfectate cu pârâta P.B. România SA calitatea de debitori ipotecari, s-au

prezentat în fața Notarului Public M.C.P. și au declarat că imobilul ce

constituie obiectul dreptului lor de proprietate identificat conform celor mai

sus arătate are o suprafață reală de 2.570 mp., mai mare cu 400,70 mp decât cea

înscrisă în evidențele de carte funciară, așa cum rezultă din expertiza

topografică efectuată de ing. expert V.C.

Declarația

astfel făcută a fost autentifică de către notarul public, la data mai sus

indicată.

În

data de 05 aprilie 2014, pârâții S.D.I. și S.M. au înregistrat pe rolul pârâtei

P.B. SA o cerere prin care i-a solicitat acesteia să își dea acordul pentru

dezmembrarea unei suprafețe de teren din totalul suprafeței de 2.570 mp,

înscrisă sub nr. top. X, Y, în cartea funciară nr. Brașov.

În

motivarea cererii astfel formulate, părțile menționate au arătat că, în urma

efectuării unui raport de expertiză, au constatat că suprafața imobilului mai

sus identificat este mai mare cu 400,70 mp față de cea înscrisă în cartea

funciară, astfel că, la momentul formulării cererii această suprafață este mai

mare decât cea identificată în contractul de ipotecă autentificat din 02

aprilie 2008.

S-a

mai arătat că pe imobilul cu destinația de teren se află edificată, pe lângă

construcția indicată în contractul de ipotecă, și o construcție ce nu este

înscrisă în evidențele de carte funciară, ce a fost ridicată în anul 2007, de

către părinții pârâtei S.M. - S.Ș. și S.A., astfel că, pentru reglementarea

situației juridice a acesteia este necesar a se proceda la dezmembrarea

imobilului cu destinația de teren și având în vedere faptul că această

construcție a fost edificată anterior datei acordării creditului și nu face

obiectul unei garanții imobiliare, se impune ca pârâta bancă să își exprime

acordul pentru dezmembrare, acord pe care această parte nu l-a exprimat.

La

data de 25 mai 2011, între pârâții S.D.I. și S.M., în calitate de

constituitori, și reclamanții S.Ș. și Stanciu Aglaia, în calitate de

dobânditori - superficiari, a fost perfectată convenția de constituire a unui

drept de servitute, autentifică, de către Notarul Public - S.V.

Prin

această convenție, pârâții S. au constituit, cu titlu gratuit, în favoarea

reclamanților un drept de superficie pe o porțiune din terenul proprietatea

lor, situat în Municipiul Brașov, str. Plugarilor nr. 3S, înscris în cartea

funciară Brașov, provenită din conversia de pe hârtie a cărții funciare nr. X

Brașov, nr. cadastral X, nr. top vechi X, Y, compus din arabil intravilan în

suprafață de 2.570 mp., respectiv pe suprafața de teren ocupată de construcția

edificată de reclamanți și pe suprafața de teren aferentă acesteia - destinată

bunei exploatări a construcției.

Potrivit

clauzelor acestei convenții, pârâții au garantat de evicțiune, declarând că

terenul nu este ipotecat or grevat de sarcini, cu excepția dreptului de ipotecă

și a interdicțiilor de înstrăinare, grevare, închiriere, demolare și

dezmembrare, ce sunt înscrise în favoarea P.B. România SA, ce are calitatea de

pârât în cadrul prezentului proces.

În

convenția de instituire a dreptului de superficie ce a fost încheiată între

reclamanți și pârâții S. se menționează următoarele:,.subsemnatele părți

declarăm că avem cunoștință de faptul că, în vederea înscrierii în cartea funciară

a dreptului de superficie asupra căruia am convenit prin prezentul înscris,

este necesară obținerea unei documentații cadastrală de dezmembrare a

terenului, urmare căreia terenul aferent acesteia se va constitui ca un corp

funciar distinct, dat fiind că edificarea construcție pe terenul proprietatea

noastră efectuată în anul 2006 s-a făcut cu acordul nostru expres și

irevocabil."

Întrucât

pârâții S.D.M. și S.M. nu au executat obligațiile pe care și le-au asumat prin

contractul de credit pe care l-au perfectat cu pârâta P.B. România SA, aceasta

din urmă parte a declanșat, în data de 17 august 2011, împotriva pârâților

menționați procedura executării silite imobiliare, ce are ca obiect material

bunul imobil ce a constituit obiectul material al contractului de ipotecă pe

care părțile pârâte le-au perfectat în sensul celor mai sus expuse.

Prin

procesul - verbal de situație, ce a fost întocmit în cadrul procedurii

executării silite în data de 17 august 2011, executorul bancar a făcut vorbire

despre existența unei a doua construcții pe terenul ce constituie obiectul

executării silite, situată la o distanță de 20 de mp, față de construcția intabulată

în evidentele de carte funciară.

Așa

cum s-a arătat, părțile reclamante au sesizat instanțele judecătorești, în data

de 1 iunie 2011, deci după declanșarea de către pârâta P.B. România SA a

procedurii executării silite împotriva pârâților S., cu prezenta acțiune, ce

are ca obiect constituirea prin hotărâre judecătorească a dreptului de

superficie și a dreptului de servitute de trecere în modalitatea expusă în

petitele cererii.

Prin

rapoartele de expertiză ce au fost administrate ca probă în cauză au fost

identificate imobilele cu destinația de teren și de construcție ce constituie

obiectul dreptului de proprietate al pârâților S.D.I. și S.M. și a construcție

asupra căreia reclamanții au ridicat pretenții, concluziile acestor lucrări

fiind în sensul că pe imobilul cu destinația de teren ce constituie obiectul

dreptului de proprietate al pârâților menționați se află amplasate două

construcții distincte și de sine stătătoare, fiind identificate suprafețele

aferente acestora.

În

drept, tribunalul a constatat că cererea dedusă judecății intră sub incidența

dispozițiilor codului civil din anul 1864, întrucât dreptul subiectiv invocat

de către părțile reclamante este anterior datei intrării în vigoare a codului

civil din anul 2009, respectiv anterior datei de 1 octombrie 2011, conform

dispozițiilor existente în art. 68 din Legea nr. 71/2011.

Sub

imperiul prevederilor codului civil din anul 1864, dreptul de superficie putea

fi constituit prin convenția părților, prin legat, prin uzucapiune sau prin

lege.

În

schimb, soluția posibilității dobândirii dreptului de superficie prin hotărâre

judecătorească reținută în practica judiciară înainte de intrarea în vigoare a

noul cod civil a fost cenzurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

această instanță reținând prin Hotărârea din data de 15 februarie 2007, cauza

Bock și Palade contra României că dreptul de superficie poate fi dobândit numai

prin lege, prin prescripția achizitivă sau prin convenția părților.

Prin

urmare, raportat la considerentele ce preced, tribunalul a apreciat că demersul

juridic al părților reclamante, ce se circumscrie sesizării instanțelor

judecătorești cu o acțiune prin care solicită acestora pronunțarea unei

hotărâri judecătorești în condițiile reglementate de Codul civil din anul 1864

prin care să constituie în favoarea lor un drept de superficie în modalitatea

indicată în petitele cererii nu a putut fi primit.

Această

soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a subliniat, un drept de

superficie în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată cu care

părțile menționate au învestit instanțele judecătorești a fost instituit prin

convenția autentificata, la data de 25 mai 2011 de către Biroul Notarului

Public - S.V., convenție la care reclamanții nu au făcut referire în actul de

sesizare a instanței, deși au atașat-o acestuia, demersul lor juridic fiind

întemeiat - așa cum s-a arătat - pe dispozițiile cuprinse în art. 492 din Codul

civil din anul 1864.

Raportat

la starea de fapt expusă anterior, instanța a apreciat că puteau sesiza

instanța de judecată numai pârâții S.D.I. și S.M. pentru a obține obligarea

pârâtei P.B. România SA la exprimarea acordului necesar aducerii la îndeplinire

a obligațiilor pe care le-au asumat prin convenția mai sus menționată.

De

asemenea, reclamanții, în calitate de creditori ai pârâților menționați, în

ceea ce privește obligațiile asumate prin convenția de constituire a dreptului

de superficie, puteau sesiza instanțele judecătorești în aceleași limite, adică

cenzurarea refuzului pârâtei bancă, necesar punerii în aplicare a acestei

convenții, pe calea unei acțiuni oblice sau subrogatorie or, așa cum am

subliniat - un astfel de demers juridic nu a fost efectuat, părțile reclamante

învestind instanța cu o acțiune în constituirea dreptului de superficie.

Tribunalul

a apreciat că, chiar în situația în care s-ar admite că cererea de chemare în

judecată, prin luarea în considerare a mențiunilor existente în motivarea pe

care o conține, ignorând temeiul de drept pe care acesta a fost întemeiat și

modul de redactare a petitelor, vizează și constatarea caracterului abuziv al

refuzului pârâtei P.B. România SA de a-și da acordul cerut de către pârâții S.

prin actul datat 04 mai 2011, demersul juridic al părților reclamante nu putea

fi admis, pentru considerentele ce succed:

Așa

cum am arătat, prin cererea de chemare în judecată, s-a arătat că imobilul cu

destinația de construcție asupra căruia reclamanții au formulat pretenții în

cadrul prezentului litigiu a fost edificat de către aceste părți în anul 2006,

pe imobilul cu destinația de teren ce constituie obiectul dreptului de

proprietate al pârâților S..

Prin

urmare, la data la care acești pârâți au perfectat cu pârâta P.B. România SA

contractul de împrumut și apoi contractul de ipotecă, respectiv la data de 02

aprilie 2008, situația juridică invocată prin actul de sesizare a instanței le

era cunoscută, însă ea nu a fost adusă la cunoștința cocontractantului.

Astfel,

așa cum am subliniat, pârâții S. au obținut din partea pârâtei P.B. România SA

creditul în valoare de 410.000 euro în condițiile în care au consimțit la

constituirea, în favoarea acestei din urmă pârâte, a unui drept de ipotecă de

rangul 1 asupra întregului imobil ce constituie obiectul dreptului lor de

proprietate, identificat cu ocazia stabilirii situației de fapt, și a

interdicției de înstrăinare, grevare, închiriere, demolare și dezmembrare a

acestuia, până la data restituirii întregului împrumut pe care l-au luat de la

pârâta bancă.

De

asemenea, așa cum s-a subliniat, prin acordul de voință consemnat în actele

juridice pe care le-au perfectat cu pârâta P.B. România SA, pârâții S. și-au

asumat obligația de a extinde dreptul de ipotecă și asupra tuturor

modificărilor structurale pe care imobilul ce constituie obiectul material al

acestui drept le va suferi după data încheierii contractelor.

Prin

urmare, pârâții S. au obținut împrumutul de la pârâta bancă în condițiile în care

s-au obligat față de aceasta în sensul mai sus expuse, astfel că, în

conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 969 din Codul civil din anul 1864

aplicabil în cauza de față ei trebuie să respecte întocmai obligațiile pe care

și le-au asumat, printre care se numără și aceea de a nu proceda la

dezmembrarea imobilului cu destinația de teren ce constituie obiectul material

la dreptului de ipotecă constituit în favoarea pârâtei P.B. România SA, până la

data la care vor fi aduse la îndeplinire toate obligațiile stipulate în

contractul de împrumut.

Deși

- așa cum s-a subliniat - părțile reclamante nu au sesizat instanța de judecată

cu o acțiune oblică care să vizeze obligarea pârâtei bancă la exprimarea

acordului necesar punerii în executare a convenției de constituire a dreptului

de superficie, din actele anexe cererii de chemare în judecată și mai ales din

cuprinsul cererii pe care pârâții S. au înregistrat-o pe rolul băncii ce are

calitatea de pârât în cadrul prezentului proces, în data de 05 aprilie 2011, se

poate desprinde concluzia că aceste părți au invocat în sprijinul pretențiilor

formulate două aspecte, anume 1) faptul că, după data perfectării contractului

de ipotecă, s-a procedat la rectificarea suprafeței imobilului ce constituie

obiectul material al acestui, în sensul că suprafața existentă în evidențele de

carte funciară la data mai sus indicată este mai mare cu 400,70 mp față cea

indicată prin acest act juridic și existentă în cartea funciară la data

perfectării lui, suprafață excedentară considerată de către pârâții S. și de

către reclamanți ca neintrând sub efectele contractului de constituire a

dreptului de ipotecă; și 2) faptul că imobilul cu destinația de construcție

pentru care au fost formulate, de către părțile reclamante, pretenții în cadrul

prezentului proces, fiind edificată anterior datei perfectării contractului de

ipotecă nu intra, la rândul său, sub efectul acestui act juridic.

Instanța

a apreciat că niciunul dintre aceste argumente nu putea conduce la admiterea

cererii de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentului dosar.

Astfel,

s-a reținut, în primul rând, că rectificarea suprafeței de carte funciară a

imobilului cu destinația de teren asupra căruia a fost intabulat dreptul de

ipotecă de rangul 1 în favoarea pârâtei P.B. România SA nu a influențat cu

nimic situația tabulară a acestui drept, în sensul că, potrivit evidențelor de

carte funciară, acest drept este intabulat asupra imobilului cu privire la care

a fost instituit, rectificarea suprafeței acestui imobil nefiind urmată de

mențiunea că dreptul de ipotecă ce îl grevează vizează doar suprafața

nerectificată a acestuia.

De

altfel, o astfel de mențiune și teoria avansată în sensul celor mai sus expuse

de către reclamanți și de către pârâții S. ar fi lipsite de temei legal, în

condițiile în care, dreptul de ipotecă este un drept real accesoriu, care prin

urmare suportă toate consecințele modificării situației juridice a dreptului

principal.

Ca

drept accesoriu, ipoteca însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor,

a cărei soartă o împărtășește integral, ea continuând să existe asupra

întregului imobil indiferent de modificarea situației juridice a acestuia.

Sub

acest aspect, tribunalul a constatat că, în conformitate cu prevederile

existente în art. 1774 și în art. 1176 C. civ. din anul 1864, principiul

specializării dreptului de ipotecă vizează identificarea imobilului afectat de

acesta, identificare care, în sistemul de publicitate imobiliară al cărților

funciare vizează indicarea cărții funciare în care imobilul ce constituie

obiectul material al acestui drept este evidențiat și a numărului topografic

sub care acesta este înscris, întrucât acest sistem de publicitate nu

garantează întinderea dreptului real imobiliar, ci doar existența lui și

calitatea de titular al dreptului a celui care este indicat în cartea funciară.

Apoi,

teza pe care părțile menționate au avansat-o este lipsită de fundament și din

perspectiva interpretării și aplicării prevederilor cuprinse în art. 969 din

actul normativ menționat, în conformitate cu care, contractele legal perfectate

au, între părțile contractante, putere de lege, acestea constituind legea

părților.

Or,

așa cum s-a arătat, prin convenția de constituire a dreptului de ipotecă,

pârâții S. și-au asumat obligația de a extinde efectele juridice ale acestei

convenții și asupra tuturor „adăugirilor" pe care bunul imobil ce

constituie obiectul material la convenției le va suferi ulterior date

perfectării acesteia.

Prin

urmare, raportat la principiul de drept mai sus expus, era firesc ca părțile

pârâte S. să respecte întocmai obligațiile pe care le-au asumat, întrucât numai

ca efect al asumării acestora partea cu care au contractat, respectiv pârâta P.B.

România SA a consimțit la acordarea împrumutului de 410.000 euro.

În

legătură cu cel de al doilea argument pe care putea fi întemeiat raționamentul

juridic al reclamanților și al pârâților S., ce vizează - așa cum s-a subliniat

- faptul că imobilul cu destinația de construcție pentru care au fost formulate

pretențiile din cadrul prezentului proces nu intră sub efectul contractului de

ipotecă, tribunalul a constatat că soarta juridică a acestuia este influențată

de situația juridică a imobilului cu destinația de teren pe care se află

amplasată, și care constituie, raportat la considerentele mai sus expus,

obiectul material al dreptului de ipotecă constituit în favoarea pârâtei P.B.

România SA pentru garantarea restituirii sumei de 410.000 euro și a

accesoriilor acesteia, întrucât are caracter de accesoriu al fondului pe care

este situată.

Așa

fiind, tribunalul a observat că numai la momentul la care va fi executată

obligația pentru a cărei îndeplinire a fost constituită garanția imobiliară

părțile reclamante vor putea obține valorificarea drepturilor constituite prin

convenția de instituire a dreptului de superficie, și numai ca temei al

acesteia, ele neputând obține instituirea pe cele judecătorească a unui astfel

de drept.

Conchizând,

tribunalul a apreciat, pentru motivele de fapt și de drept mai sus expuse, că

reclamanții nu au la dispoziție decât acțiunile rezultate din convenția de

constituire a dreptului de superficie pe care au perfectat-o cu pârâții S.,

neputând obține instituirea dreptului invocat pe cale judecătorească, iar

refuzul pârâtei P.B. România SA de a-și da acordul la dezmembrarea imobilului

cu destinația de teren asupra căruia poartă dreptul său de ipotecă nu poate fi

considerat abuziv el, găsindu-și temeiul atât în prevederile legale ce

reglementează regimul juridic al acestui drept, cât și convenția de constituire

a acestuia. în ceea ce privește capătul de cerere referitor la instituirea

dreptului de servitute de trecere, instanța a reținut că acesta are un caracter

accesoriu față de petitele referitoare la constituirea dreptului de superficie,

astfel că argumentele anterior arătate i s-au aplicat pe deplin, pretenția

astfel formulată neputând fi admisă în condițiile în care părțile reclamante nu

au calitatea de proprietari ai unui fond ce nu are ieșire la calea publică.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin

decizia nr. 357/ AP din 10 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă, s-a admis în parte apelul declarat de reclamanții S.Ș. și S.A. împotriva

sentinței civile nr. 29/D/2014, a Tribunalului Brașov, care a fost schimbată în

tot în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de

aceiași reclamanți în contradictoriu cu pârâții  S.D.M., S.M. și S.C. P.B.R. SA

și în consecință:

I.

S-a dispus dezmembrarea terenului înscris în CF Brașov (provenită din conversia

pe hârtie a CF nr. 53186 Brașov) sub nr. cad/nr. top 11170/1/1/1/2/3,

11170/1/1/1/2/4, în suprafață de 2.570 mp, în trei loturi după cum urmează:

-

lotul nr. 1, cu nr. cad/nr. top nou (11170/1/1/1/2/3, 11170/1/1/1 /2/4)/1, în suprafață

de 1155 mp;

-

lotul nr. 2, cu nr. cad/nr. top nou (11170/1/1/1/2/3, 11170/1/1/1/2/4)/2, în

suprafață de 1227 mp;

-

lotul nr. 3, cu nr. cad/nr. top nou (11170/1/1/1/2/3, 11170/1/1/1/2/4)/3, în suprafață

de 188 mp, conform anexei nr. 4a din expertiza întocmită de expertul G.A.,

expertiză care face parte integrantă din prezenta decizie.

II.

S-a constatat dobândirea de către reclamanți a unui drept de superficie în

următoarea compunere:

1.

S-a constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra construcției

compusă din subsol+parter+etaj, situată în Brașov, str. Plugarilor, edificată

pe terenul cu nr. cad/nr. top nou (11170/1/1/1/2/3, 11170/1/1/1/2/4)/1, în

suprafață de 1155 mp, ce formează lotul nr. 1.

2.

S-a constatat dobândirea de către reclamanți a unui drept de folosință asupra

terenului cu nr. cad/nr. top nou (11170/1/1/1/2/3, 11170/1/1/1/2/4)/1, în

suprafață de 1155 mp, ce formează lotul nr. 1.

III.

piciorul și auto, asupra terenului cu nr. cad/nr. top nou (11170/1/1/1/2/3,

11170/1/1/1/2/4)/3, în suprafață de 188 mp și în favoarea terenului cu nr.

cad/nr. top nou (11170/1/1/1/2/3, 11170/1/1/1/2/4)/1, în suprafață de 1155 mp,

ce formează lotul nr.1.

2.

S-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de servitute constituit în

favoarea reclamanților.

IV.

S-a respins restul pretențiilor din apel și cererea de chemare în judecată

privind înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie, în compunerea

arătată la pct. II.

A

fost obligată pârâta SC P.B.R. SA să plătească reclamanților suma de 5.760,50

lei cheltuieli de judecată în apel.

În

motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut în esență următoarele

considerente:

După

prezentarea unor aspecte teoretice privind dreptul de superficie, instanța de

apel a reținut că în anul 2006, în baza unei convenții verbale de superficie,

reclamanții au edificat o casă de locuit pe terenul proprietatea pârâților S.,

convenția verbală fiind recunoscută de pârâți la interogatoriu și confirmată de

depoziția martorului V.V. audiat în apel, care a relatat că au existat discuții

în anul 2006, că pârâții urmau să „facă acte" pe terenul construit de

către reclamanți. Ambii martori audiați în apel au declarat că în anul 2006

construcția reclamanților a fost finalizată, mărturiile acestora coroborându-se

cu lucrarea de expertiză tehnică de identificare și evaluare a imobilului

pârâților, întocmită de expertul evaluator al B. la data de 14 noiembrie 2006

în care se consemnează expres existența casei reclamanților, dar că aceasta nu

intră în calculul evaluării, raportul de evaluare întocmit de expertul

evaluator al băncii pârâte sub nr. X/2008, care a evaluat numai imobilul

pârâților, precum și cu expertiza întocmită în apel de expertul Frunză Manuela,

din care reies aceleași aspecte de fapt. Este pe deplin dovedit că în anul

2006, construcția reclamanților a fost finalizată, după cum este probată

convenția verbală de superficie, nu numai prin prisma probelor menționate

(interogatoriu și martori), dar și prin natura relațiilor dintre reclamanți și

pârâții S. care sunt rude de gradul I (părinți și copii) și convenția de

superficie autentificată din 25 mai 2011 de B.N.P. - S.V., care nu face decât

să confirme existența convenției verbale din anul 2006, iar dacă terenul nu a

putut fi dezmembrat, în vederea legalizării construcției reclamanților se

datorează faptului că terenul era la categoria „arabil", ulterior intrând

în intravilan, încât să poată fi construit.

Fiind

constituit dreptul de superficie, prin convenție, instanța poate constata

existența acestuia, hotărârea judecătorească nefiind una în constituirea

dreptului, cum eronat s-a reținut prin sentința primei instanțe, iar prezumția

de proprietate asupra construcției în favoarea proprietarului terenului,

instituită de art. 492 C. civ., a fost răsturnată, contrar celor susținute de

banca intimată prin întâmpinare, iar instanța nu a fost învestită cu

constatarea accesiunii imobiliare, pe care pârâții S. o puteau promova în

virtutea dreptului lor de proprietate asupra terenului și nici banca intimată

nu a formulat o astfel de cerere.

Nu

a fost primită nici apărarea băncii intimate că superficia s-ar fi constituit

pe baza unui act nul, întrucât exista o interdicție de înstrăinare și grevare

înscrisă în cartea funciară, întrucât interdicția operează în favoarea unui

terț străin de proces, respectiv B. și deci numai acesta ar fi putut ridica o

asemenea apărare, pe de o parte, iar pe de alta, dreptul de ipotecă înscris în

favoarea intimatei s-a înscris în cartea funciară ulterior edificării de către

reclamanți a construcției proprietatea acestora și perfectării convenției de

superficie, or nulitatea operează numai pentru cauze anterioare ori concomitente

momentului actului juridic, nu și pentru cele ulterioare. De altfel nu se vede

motivul pentru care expertul evaluator al băncii intimate nu a făcut nici o

mențiune asupra existenței construcției reclamanților și a evaluat doar

imobilul proprietatea pârâților S., în vederea contractării creditului și

înscrierii ipotecii, deși raportul s-a întocmit în anul 2008, iar construcția

reclamanților era edificată de doi ani și nu a fost inclusă în contractul de

ipotecă, astfel că obiectul superficiei este unul existent în circuitul civil,

este licit, posibil, determinabil, încât nu au fost primite apărările din

întâmpinare privind nulitatea constituirii acestui drept.

Instanța

de apel a arătat că, conform art. 1777 C. civ., ipoteca se întinde și asupra

eventualelor extinderi, adăugiri ale imobilului inițial ipotecat, însă este

necesar ca acestea să aparțină debitorului ipotecar, or în cauză, construcția

reclamanților este una autonomă, proprietatea acestora și deși exista pe teren

la momentul constituirii ipotecii de către pârâții S. nu a făcut obiect al

garanției, reclamanții rămânând terți desăvârșiți față de contractul de

ipotecă, care astfel nu le este opozabil, cum statuează art. 973 C. civ., încât

sunt înlăturate apărările băncii intimate din întâmpinare, iar prevederile art.

490 C. proc. civ. nu sunt incidente, din moment ce casa reclamanților nu

constituie un accesoriu al imobilului pârâților S.

De

asemenea, instanța de apel a constatat că este inexactă susținerea din finalul

întâmpinării că nu s-ar fi adus la cunoștința băncii existența construcției

reclamanților, întrucât aceștia au făcut un astfel de demers, inclusiv pentru

dezmembrarea terenului, dovadă fiind actul înregistrat la bancă sub nr. 331 din

05 aprilie 2011, la care nu au primit nici un răspuns și oricum exista deja

raportul de evaluare al expertului băncii din anul 2008, când construcția

reclamanților era terminată.

Totodată,

s-a reținut că prin expertiza întocmită de expertul G.A., expertiză care face

parte integrantă din prezenta decizie, terenul proprietatea pârâților a fost

dezmembrat, în vederea stabilirii întinderii dreptului de folosință asupra

terenului de către reclamanți și stabilirii și dreptului de servitute

solicitat, în trei loturi după cum urmează: lotul nr. 1, cu nr. cad/nr. top nou

(11170/1/1/1/2/3, 11170/1/1/1/2/4)/1, în suprafață de 1155 mp; lotul nr. 2, cu

nr. cad/nr. top nou (11170/1/1/1/2/3, 11170/1/1/1/2/4)/2, în suprafață de 1227

mp; lotul nr. 3, cu nr. cad/nr. top nou (11170/1/1/1/2/3, 11170/1/1/1/2/4)/3,

în suprafață de 188 mp.

Superficia,

în elementele ei a fost constatată prin dreptul de proprietate al reclamanților

asupra construcției, compusă din subsol+parter+etaj, situată în Brașov, str.

Plugarilor, edificată pe terenul cu nr. cad/nr. top nou (11170/1/1/1/2/3,

11170/1/1/1/2/4)/1, în suprafață de 1155 mp, ce formează lotul nr. 1 și dreptul

de folosință asupra acestui lot, iar dreptul de servitute a fost instituit

asupra lotului nr. 3 și în favoarea lotului 1, cu înscrierea în cartea

funciară, conform dispozitivului deciziei, fiind de reținut că pentru dreptul

de servitute nu s-a formulat nici o apărare în apel de către banca intimată.

Au

fost respinse cererile din prima instanță și apel privind înscrierea dreptului

de superficie în elementele sale în cartea funciară, întrucât primează

legalizarea construcției reclamanților, edificată fără autorizație de

construire, or acest act, ca și certificatul de dare în folosință sunt necesare

pentru intabulare potrivit Ordinului A.N.C.P.I. nr. 700 din 9 iulie 2014

privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în

evidențele de cadastru și carte funciară.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.B.R. SA, neîncadrat în drept,

prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei

recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanții S.Ș. și S.A. și

menținerea sentinței pronunțate de tribunal ca fiind legală și temeinică.

Recurenta

- pârâtă consideră că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că în anul

2006 între  S.D.M., S.M. (împrumutații băncii) si S.Ș. si S.A.(părinții

acestora) s-a încheiat în mod valabil o convenție de superficie, convenție

care, fiind încheiată anterior acordării creditului de către bancă are

întâietate asupra interdicțiilor înscrise în cartea funciară cu prilejul

acordării creditului, dispunând dezmembrarea terenului.

Susțin

recurenții că în mod nelegal, s-a dat eficiență juridică unui acord verbal,

fiind apreciat de instanța de apel ca suficient pentru a da naștere în mod

valabil a unui drept de superficie.

De

asemenea, arată că aprecierea instanței de apel privind constituirea legală a

unui drept de superficie în baza unui acord exprimat în anul 2006 de către

debitorii ipotecari S.D.M. și M. este nelegală, convenția fiind lovita de

nulitate absolută, în lipsa acordului B.C.R. privind ridicarea interdicției de

grevare cu sarcini a imobilului.

Mai

arată și faptul că, așa cum reiese din situația juridică a imobilului, în anul

2006, când reclamanții pretind că au edificat o construcție pe imobilul înscris

în CF Brașov, cadastral X, aceștia nu puteau avea acordul valabil al pârâților S.D.I.

și M. pentru constituirea unui drept de superficie în lipsa acordului

creditorului ipotecar de la acel moment, respectiv B.C.R. Brașov.

Având

în vedere starea de fapt și de drept ce guverna imobilul înscris în CF Brașov, începând

cu anul 2003, asupra acestui imobil, cu acordul părților a fost instituită o

limitare voluntară a dreptului de dispoziție asupra imobilului, limitare

concretizată prin înscrierea interdicțiilor de înstrăinare, grevare, demolare

si restructurare a imobilului, potrivii extrasului de carte funciară existent

la dosar.

Față

de acest aspect, este lovită de nulitate absolută orice convenție încheiată de

către proprietarul terenului pentru nevalabilitatea obiectului; totodată,

solicită să se constate faptul că reclamanții nu puteau constitui în mod

valabil un drept de superficie asupra terenului mai sus identificat, în

condițiile în care exista o limitare a dreptului de dispoziție asupra acestui

teren.

Raportat

la condițiile impuse de C. civ. cu privire la obiectul actului juridic, cu

raportare la dispozițiile art. 962 C. civ., începând cu anul 2003 acest teren,

prin convenția părților, este scos din circuitul civil temporar, prin

constituirea interdicțiilor de înstrăinare și grevare cu sarcini.

Din

probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada acestui acord astfel încât,

în aprecierea recurentei, acordul tacit, care se presupune că a fost dat de

către pârâții S., pentru edificarea construcției, nu este valabil și nu

îndeplinește condițiile legale ale unei convenții în baza căreia să poată lua

naștere în mod valabil dreptul de superficie, în condițiile existentei

interdicției de înstrăinare și grevare cu sarcini.

Prin

urmare, în lipsa acordului B. la constituirea unui drept de superficie asupra

terenului indicat, orice convenție verbală este lovită de nulitate absolută,

proprietarul terenului nu putea constitui în mod valabil un mod de superficie

asupra terenului.

Având

în vedere faptul că suntem în prezența unei cauze de nulitate absolută, ce

poate fi invocată de orice prezintă un interes, apreciază că în mod nelegal au

fost înlăturate apărările sale cu privire la nulitatea convenției verbale de

superficie.

Același

raționament a fost invocat și pentru convenția privind constituirea unui drept

de superficie încheiată de această dată în formă autentică, în mai 2008,

convenție care este lovită de nulitate absolută și solicită instanței să

constate acest fapt, interdicțiile de înstrăinare și grevare cu sarcini a

imobilului existând și la acel moment, acordul nostru nefiind solicitat cu

privire la acest aspect.

Față

de aceste aspecte invocate, recurenta solicită instanței de recurs să constate

faptul că nu a fost răsturnată prezumția instituită de art. 492 C. civ. potrivit

căruia proprietarul terenului este și proprietarul construcției, iar

construcția edificată ulterior pe teren, nu poate fi decât proprietatea

proprietarilor terenului.

Cu

privire la imposibilitatea intabulării construcției în Cartea funciară și a

încheierii unei convenții privind constituirea unui drept de folosință asupra

terenului, în fata notarului, datorită necesitații efectuării demersurilor de

scoatere a terenului din circuitul agricol, deși reținută de instanța de apel,

solicită instanței de recurs să înlăture această apărare, raportat la faptul că,

pe același teren arabil există deja emisă o autorizație de construcție,

autorizație de construcție înscrisă în cartea funciară din anul 2003 (act

5710/3003 cf conform extrasului de carte funciară nr. x/2008 depus de pârâtă

anexa la întâmpinarea formulată), astfel încât aceasta susținere nu numai că nu

are suport real dar este contrazisă de starea de fapt atestată cu înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, și care demonstrează că nu exista nici un impediment

în emiterea unei noi autorizații de construcții, pe același teren trei ani mai

târziu.

Recurenta

- pârâtă solicită instanței să constatate faptul că construcția asupra căreia

reclamanții urmăresc constatarea unui drept de proprietate este proprietatea

părților în temeiul art. 492 din vechiul Cod civil și intră sub incidența

contractului de ipotecă, conform cap. VI al acestuia, trebuind a fi ipotecată

în favoarea băncii.

Aducerea

la cunoștința băncii pârâte a existenței construcției reclamanților, reținută

de instanța de apel în mod netemeinic, nu a fost susținută în fata instanței.

Atât

la momentul încheierii contractului de ipotecă cât și ulterior, la momentul

solicitării extinderii dreptului de ipotecă și asupra suprafeței suplimentare

de teren de 400,70 mp, nu au adus ta cunoștința subscrisei existenta vreunei

alte construcții asupra terenului, mai mult decât atât, au declarat faptul ca

imobilul este liber se sarcini.

Consideră

recurenta că nu-i poate fi opusă expertiza topografică întocmită de experții B.

și nu poate produce niciun fel de efect juridic care să conducă la constituirea

unui drept de proprietatea asupra construcției ce face obiectul prezentului

dosar.

Susține

că în mod corect și legal, instanța de fond a concluzionat ca potrivit

prevederilor legate dreptul de superficie poate fi constituit prin convenția

părților, prin legat, uzucapiune sau lege, iar în lipsa unei convenții exprese,

valabil exprimate a părților, nu se poate constitui în mod valabil dreptul de

superficie pe baza unei acțiuni în constatare.

De

asemenea, recurenta apreciază ca temeinice si legale argumentele instanței de

fond care au condus la luarea hotărârii în prezenta cauza, potrivit cărora

"prin convenția de constituire a dreptului de ipoteca, pârâții si-au

asumat obligația de a extinde efectele juridice ale acestei convenții si asupra

tuturor "adăugirilor" pe care bunul imobil ce constituie obiectul

material al convenției le va suferi ulterior datei perfectării acesteia"

iar soarta imobilului cu destinația construcție, ce face obiectul prezentei

acțiuni, este influențată de situația juridică a imobilului teren pe care este

amplasată și care constituie obiectul material al dreptului de ipotecă

constituit în favoarea băncii, întrucât are caracter accesoriu al fondului pe

care este situat.

Prin

urmare, decizia instanței de apel de a dezmembra terenul în suprafață de 2.570

mp in cele 3 topuri, teren asupra căruia exista înscrisă în Cartea Funciară

interdicția de dezmembrare în favoarea băncii, este nelegală, în condițiile în

care P.B. România SA nu și-a dat acordul în acest sens, având în vedere refuzul

împrumutaților de a-și respecta obligațiile contractuale.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, intimații reclamanți S.Ș. și S.A. au invocat

excepția nulității recursului, ca urmare a imposibilității încadrării motivelor

invocate de recurentă în vreunul din cazurile prevăzute de art.304 C. proc.

civ.

Instanța,

analizând cu prioritate excepția nulității recursului, va dispune respingerea

acesteia ca neîntemeiată, întrucât din expunerea de motive, astfel cum aceasta

a fost redată în paragrafele anterioare, rezultă critici concrete de pretinsă

nelegalitate, ce se impun a fi cercetate din perspectiva dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Drept

consecință, excepția nulității recursului, invocată de intimații reclamanți, va

fi respinsă și, analizând recursul declarat de recurenta - pârâtă SC P.B.R. SA,

Înalta Curte constată următoarele:

Dreptul

de superficie, ca atare, nu conține o reglementare expresă în Codul civil,

existența sa fiind recunoscută prin dispoziții din alte acte normative (art. 11

din Decretul - lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la

cărțile funciare, art. 21 din Legea nr. 7/1996, art. 22 din Decretul nr.

167/1958), fără să existe o reglementare la nivel de principiu a acestui drept.

Recunoașterea

dreptului de superficie se deduce, însă, din teza finală a art. 492 C. civ.,

potrivit căruia „Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau

asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui

pământ, cu cheltuiala sa, și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră

”

.

Textul

cuprinde o regulă, cea privind dreptul de accesiune imobiliară artificială, și

o excepție, cea care permite dovada existenței dreptului de superficie.

Probele

prin care se răstoarnă prezumția de proprietate duc, în același timp, la

dovedirea dreptului de superficie.

Altfel

spus, suprapunerea dreptului de proprietate asupra terenului aparținând unei

persoane cu dreptul de proprietate asupra construcției, aparținând unei alte

persoane nu dă naștere prin ea însăși, unui drept de superficie, în absența

unui act juridic (convenție) sau fapt juridic (uzucapiune, prescripție

achizitivă) care să-l constituie, ori a unei dispoziții legale pe care să se

întemeieze.

În

această concluzie, Înalta Curte are în vedere natura dreptului de superficie -

drept real principal imobiliar - și regimul său juridic statuat jurisprudențial

și doctrinar sub imperiul vechiului cod civil potrivit căruia dreptul de

superficie nu se constituie prin simplul fapt al deținerii sau ridicării unei

construcții pe terenul altuia; el nu poate fi constituit decât în baza unui

titlu, prescripție sau ex lege.

Aceasta

este și situația în speță, instanța de apel constatând cu justețe, printr-o

administrare și interpretare corectă a probelor existente la dosarul cauzei,

care nu mai pot fi reevaluate în recurs, că în speță s-a făcut dovada că în

anul 2006, reclamanții S.Ș. și S.A. au edificat, în baza unei convenții de

folosință asupra terenului proprietatea pârâților S., o construcție,

născându-se în acest mod dreptul de proprietate al reclamanților asupra casei

de locuit și dreptul de folosință asupra terenului construit și cel necesar

exploatării construcției, proprietatea pârâților.

În

condițiile în care intimații pârâți S. (copiii) sunt proprietarii terenului,

iar construcția a fost edificată de reclamanții S. (părinți) cu acordul

acestora, este evident că între părți a existat o convenție, deoarece numai

proprietarul terenului poate exprima valabil acordul cu privire la constituirea

dreptului de superficie. De altfel, așa cum s-a reținut de către instanța de

control judiciar, existența convenției verbale din 2006 a fost confirmată de

convenția de superficie autentificată sub nr. 824 din 25 mai 2011 de B.N.P. - S.V.,

încheiată de părți înainte de data promovării prezentei acțiuni.

Prin

urmare, contrar celor susținute de recurentă, prezumția de proprietate asupra

construcției în favoarea proprietarului terenului, instituită de art. 492 C.

civ. a fost răsturnată, în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu

constatarea accesiunii imobiliare, pe care pârâții S. o puteau promova în

calitate de proprietari ai terenului și nici banca recurentă nu a formulat o

astfel de cerere.

Din

moment ce s-a dovedit că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate

asupra construcției edificate pe teren, cum s-a reținut de instanța de apel,

este incidență teza a II-a a art. 492 C. civ., care stă la baza dreptului de

superficie, cum s-a arătat deja, fiind, astfel, exclusă aplicarea, în speță, a

tezei I a aceluiași articol, referitoare la dreptul de proprietate al

proprietarului terenului asupra construcțiilor edificate pe pământul său.

Curtea

de apel a cenzurat, în mod corect, apărările pârâtei sub aspectul dispozițiilor

art. 492 C. civ., reținând că este incidență situația de excepție reglementată

de textul de lege în discuție, care înlătură prezumția de proprietate stabilită

în favoarea proprietarului terenului, cu privire la construcțiile de pe terenul

său, în cazul efectuării probei contrarii, a proprietății asupra acestor

imobile în persoana unui alt titular.

În

acest sens s-a pronunțat și C E D O care a reținut în Hotărârea din 15

februarie 2007 (Bock și Palade contra României) că dreptul de superficie poate

fi dobândit numai prin lege, convenția părților sau prin prescripție

achizitivă, iar simplul fapt de a ridica o construcție pe terenul altuia, chiar

de buna credință, constructorul având convingerea că este proprietarul

terenului pe care o construiește, nu ar fi de natură să conducă la

recunoașterea unui drept de superficie în favoarea celui ce construiește pe

terenul ce nu este proprietatea sa, în absența posibilității aplicării unuia

din modurile de dobândire sus amintite, deoarece aparența de drept nu intra în

categoria actelor și faptelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de

superficie, astfel ca recunoașterea dobândirii dreptului de superficie pe cale

judiciară ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție.

Înalta

Curte constată că sunt nefondate și criticile recurentei privind nulitatea

absolută a convenției verbale din anul 2006 de constituire a dreptului de

superficie în favoarea reclamanților motivată de lipsa acordului B., creditorul

ipotecar al pârâților intimați S., bancă în favoarea căreia era constituită la

acel moment o interdicție de înstrăinare și grevare.

Instanța

de apel a reținut în mod corect atât faptul că sancțiunea nulității convenției

pentru lipsa acordului creditorului ipotecar de la acel moment cu privire la

constituirea superficiei ar fi putut fi invocată doar de persoana al cărei

interes ar fi fost nesocotit la încheierea actului juridic, respectiv BCR și nu

de un terț, cum este recurenta - pârâtă SC P.B.R. SA, cât și faptul că dreptul

de ipotecă înscris în favoarea recurentei s-a înscris în Cartea funciară

ulterior edificării de către reclamanții Stanciu a construcției proprietatea

acestora și perfectării convenției de superficie, întrucât nulitatea operează

numai pentru cauze anterioare ori concomitente momentului încheierii actului

juridic, nu și pentru cele ulterioare.

Totodată,

s-a statuat cu justețe că la data constituirii interdicției de înstrăinare și

grevare a terenului adus în garanție de intimații S. în anul 2008, construcția

reclamanților S. era finalizată definitiv de la sfârșitul anului 2006,

recurenta - pârâtă SC P.B.R. SA având cunoștință de existența acestei

construcții, expertul evaluator al băncii recurente întocmind raportul de

evaluare în anul 2008, fără a face vreo mențiune asupra existenței construcției

reclamanților și evaluând doar imobilul proprietatea pârâților S., în vederea

contractării creditului și înscrierii ipotecii, construcția reclamanților deși

edificată de doi ani nefiind inclusă în contractul de ipotecă.

Susținerea

recurentei referitoare la faptul că nu ar fi existat niciun impediment la

obținerea unei autorizații de construire pentru motivul că terenul se afla în

circuitul agricol tinde la reaprecierea probelor administrate și vizează

netemeinicia deciziei de apel, aspect ce nu poate fi valorificat în fața

instanței de recurs, nefiind permis de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și

nu este de natură a conduce la modificarea soluției pronunțate în cauză.

Nefondată

este și critica privind faptul că reclamanții au urmărit prin acțiunea dedusă

judecății constituirea unui drept de superficie.

înalta

Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții S.Ș. și S.A.

au solicitat în termeni clari, expreși, nesusceptibili de o altă interpretare,

„să constatați dobândirea unui drept de superficie", adică să se constate

pe cale judecătorească existența acestui drept.

Acțiunea

în constatare, reglementată de art. 111 C. proc. civ., este deschisă

proprietarului bunului, atunci când acestuia îi este necesară o hotărâre

judecătorească prin care să i se recunoască dreptul său, dacă dovedește că

acest drept îi este contestat de partea adversă. în această situație, interesul

acestuia pentru promovarea acțiunii în constatare derivă chiar din pericolul

contestării sau încălcării dreptului său de către pârât.

Instanța

de apel a argumentat în mod corect faptul că hotărârea judecătorească nu poate

reprezenta un mod de constituire, de dobândire a dreptului de superficie, iar

instanța de judecată nu poate să transforme, din oficiu, acțiunea în constatare

într-o acțiune în realizarea dreptului, astfel cum a procedat tribunalul.

În

aceste condiții, rezultă cu certitudine că cererea ce face obiectul judecății

este o cerere în constatare, iar nu o cerere în realizarea dreptului de

superficie, instanța de apel făcând calificarea juridică corectă a cererii

formulate de reclamanți în limitele căreia a fost legal învestită.

De

asemenea, Înalta Curte nu poate reține nici critica recurentei potrivit căreia

prin convenția de constituire a dreptului de ipotecă, pârâții S. și-au asumat

obligația de a extinde efectele juridice ale acestei convenții și asupra

tuturor adăugirilor pe care imobilul ce constituie obiectul material al

convenției le va suferi ulterior datei perfectării acesteia.

În

mod corect instanța de apel a constatat că în speță nu sunt incidente

dispozițiile art. 1777 C. civ., deoarece textul de lege se referă la

construcții noi, viitoare, edificate după data constituirii ipotecii, or în

cauză acestea nu aparțin debitorului ipotecar, construcția reclamanților fiind

una autonomă, proprietatea acestora și deși exista pe teren la momentul

constituirii ipotecii de către pârâții S. nu a făcut obiect al garanției,

reclamanții rămânând terți desăvârșiți față de contractul de ipotecă, care

astfel nu le este opozabil, cum statuează art. 973 C. civ., iar prevederile

art. 490 C. proc. civ. nu sunt incidente, din moment ce casa reclamanților nu

constituie un accesoriu al imobilului pârâților S.

Având

în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția instanței de

apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor

legale în materie, analizate în precedent, astfel încât, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat,

nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 din același cod.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I DE

Respinge

excepția nulității recursului invocată de intimații - reclamanți S.Ș. și S.A.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.B.R. SA împotriva Deciziei nr. 357/

AP din 10 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2015.