ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2629/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2629/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 04 decembrie 2009, sub nr. 48068/3/2009,

reclamantul V.D.D.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, pentru persecuțiile politice,

profesionale, familiale și civile la care a fost supus începând cu luna martie

1979, să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1130 din 21

septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea,

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea

inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Susținerea reclamantului că la data

de 01 aprilie 1969 a fost dat afară din instituția unde era angajat, fără a i

se prezenta acuzații, însoțite și de excluderea temporară din U.T.C., pentru o

vină imaginară, urmare a unor afirmații neadevărate, nu reprezintă ceea ce

potrivit Legii nr. 221/2009 constituie condamnări cu caracter politic.

Întrucât textul evocat este de

strictă interpretare, neputând fi extins, nu se poate primi susținerea

reclamantului în sensul că sunt îndeplinite aceste condiții în speță.

Astfel, nu este posibilă aplicarea

unei norme speciale (art. 5 lit. a)), prin analogie, și la alte ipoteze, care

nu sunt prevăzute ca atare, respectiv nu pot fi acordate daune morale și pentru

persoanele care au fost supuse altor măsuri, câtă vreme textul se referă expres

la „prejudiciul suferit prin condamnare”.

Prin urmare, despăgubirile

solicitate de reclamant pentru că între anii 1969-1970 din cauza acestor

persecuții nu s-a putut angaja, fiind astfel fără vreo sursă de subzistență, că

i s-au adus acuzații grave dar neadevărate, că i-a fost distrusă astfel cariera

în care activa, că a fost nevoit să ceară sprijinul Consulatului american

pentru a emigra în anul 1989, nu pot fi acordate în temeiul dispozițiilor

legale invocate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul, fără a-l motiva.

Prin decizia civilă nr. 318/A din 23

martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a respins apelul, ca nefondat, verificând legalitatea și

temeinicia sentinței atacate prin raportare la motivele invocate la prima

instanță, conform dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel a reținut că

pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

în vigoare la data promovării acțiunii, se cere a fi îndeplinite cumulativ mai

multe condiții și anume:

- petentul să fi suferit o măsură

administrativă cu caracter politic;

- să fi suferit un prejudiciu moral

ca urmare a acestei măsuri.

Desfacerea contractului de muncă,

fără a se prezenta acuzații și excluderea temporară din U.T.C., nu reprezintă o

măsură administrativă cu caracter politic, prevăzută expres în art. 3 din Legea

nr. 221/1996 și nici nu poate fi considerată ca atare de către instanță.

Prin urmare, nu sunt îndeplinite

cumulativ cerințele art. 5 lit. a) din lege.

Mai mult, urmare a sesizării Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și soluționării

acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către instanța de contencios constituțional că aceste dispoziții

legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată, “decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile [..]

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3

decembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat, s-a împlinit fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel

nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat

că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 au

rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

De asemenea, Curtea

Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme

juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de

bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori

constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr.

118/1990, ,,Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin.

(1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200

lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate

sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar

potrivit alin. (2), ,,Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile

prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară

de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie

sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt

pensionate". Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic,

ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care

au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.

Curtea a constatat că

prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este

identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența

constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la

sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă

globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Curtea Constituțională a

mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă,

reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990,

republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă

parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989; că aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală

a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în

perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.

Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.

Curtea are, de asemenea, în vedere

faptul că în situația admiterii excepției de neconstituționalitate a unor

prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte

juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că

prevederea legală în cauză este neconstituțională, cum este și cazul de față,

ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești

cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții

Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și

constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor date

deciziilor instanței constituționale, în controlul “a posteriori”, semnifică

faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub

imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de

față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o cale de atac

devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a

solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un

drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o

hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra

pretențiilor deduse judecății.

Decizia curții de apel a fost

atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a formulat

următoarele critici:

a) Decizia din apel nu face decât să

reia sentința de fond și să o completeze cu decizia Curții Constituționale din

decembrie 2010, care a fost dată din considerente politicianiste, de a face

economii financiare pe seama suferințelor și pierderilor materiale imense

suferite de mulți cetățeni români din partea statului terorist ce a acționat

până în decembrie 1989.

Recurentul susține că, în calitate

de jurist, nu poate decât să constate egoismul și îngustimea de vederi juridice

a unei instanțe atât de înalte privind spiritul și rolul unei Constituții,

acela de a acorda toate drepturile posibile acelor cetățeni care au fost

torturați, persecutați, înjosiți în drepturile lor fundamentale de către un

regim politic terorist de ocupație străină.

De asemenea, susține că dosarul

depus de el, cu sute de probe oficiale privind persecuțiile inimaginabile prin

care a trecut zeci de ani, inclusiv copiii și familia, a fost tratat și privit

de toate instanțele prin care a trecut ca un „mijloc ieftin”, pseudo – juridic,

de a smulge niște „ajutoare de stat” prin invocarea unei legi, ordonanțe de

urgență etc. Mai mult, s-a afirmat că persoanele persecutate trebuie să se

mulțumească cu „despăgubiri morale”, în timp ce funcționarii unor instituții de

stat cer sporuri salariale substanțiale sub cele mai diverse pretexte, inclusiv

pentru „confidențialitate”, adică pentru faptul că nu-și vând oricui

rezultatele activității pentru care sunt plătiți. Un spirit realmente

juridic-constituțional nu se ocupă cu meschinării contabil-financiare în dauna

persecutaților.

b) Ambele hotărâri – sentința și

decizia – vizibil au fost date „pe picior”, fără consultarea întregului

material probator de la dosar, pe care se bazează acțiunea.

Recurentul susține că a fost

supralicitat incidentul din februarie-martie 1969, când a fost dublu pedepsit

de politrucii MAE-ului,

restul probelor

rămânând neatinse și desconsiderate.

În predispoziția comandată politic

de a respinge de la început cererile legitime de despăgubiri materiale ale

celor care au suferit pierderi material-financiare imense timp de zeci de ani,

ambele instanțe au ignorat până și titlul Legii nr. 221/2009 – „privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989”. Unic vinovat de acest masacru uman a fost statul terorist instaurat în 1945. Actualele

instituții și organe statale trebuie să-și asume și să rezolve echitabil acele

acțiuni și măsuri samavolnice ale unui stat de non-drept.

Recurentul solicită să se analizeze

și să se aprecieze toate probele depuse la dosar, mai ales cele obținute de la

C.N.S.A.S. în octombrie 2007 și în 2008, susținând că aceste probe au fost în

mod deliberat ignorate, neconsultate și neinvocate de cei care au dat sentințe

și decizii. Este un caz flagrant de lipsă de profesionalism, partizanism

politic, amestecat cu verbiaj despre „dezavantajele unor reglementări paralele

și succesive”. Acesta este rezultatul „joasei priceperi juridice” a celor care

au redactat și promulgat decrete, legi, ordonanțe de urgență în materia

despăgubirilor legale a celor care au dreptul legal și moral. Dacă legea română

nu este clară, precisă, echitabilă, eficientă etc. se aplică legile Uniunii

Europene.

Recurentul precizează că solicită

minimele despăgubiri financiare rămase după atâtea ciuntiri pentru următoarele

persecuții documentate în dosar:

1990 a executat peste 3 ani de condamnare la locul de muncă într-o unitate de cooperație.

Deși deținea două licențe universitare, făcea muncă de portar retribuit

mizerabil.

fost dat afară din Ministerul Apărării Naționale în mod barbar,

violent, la 40 de ani, astfel că trebuie să i se plătească cei 15 ani de

carieră militară întreruptă la nivelul de funcție de colonel.

1969 – 1 mai 1970), după eliminarea sa din M.A.E.

de „denigrare și compromitere” a sa în fața unor diplomați, suferințele imense

ale părinților și copiilor, ostracizarea socială la care a fost supus,

reținerea sa și interogarea zile întregi în Calea Rahovei, percheziționarea și

furtul de documente personale, care nu i-au fost restituite nici până în

prezent.

În ședința publică din 06 aprilie 2012,

Înalta Curte a pus în discuția părților, din oficiu, excepția nulității

recursului, din perspectiva posibilității de încadrare a criticilor formulate

în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Excepția este întemeiată și va fi

admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită

a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora

face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face

posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres

și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este

nulitatea recursului.

În speță, nu numai că recurentul nu

s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care își

întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate

din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304

C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de

recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei

din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus ca partea să

arate, în concret, în ce constă greșeala instanței de apel prin raportare la

soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea

acesteia.

Recurentul nu face decât să afirme

că decizia din apel reia întocmai sentința de fond și că o completează cu

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, exprimându-și în continuare

dezacordul în ceea ce privește soluția instanței de contencios constituțional,

fără însă a arăta, prin raportare la dispozițiile legale ce reglementează

efectele deciziilor Curții Constituționale, cu ce anume a greșit instanța de

apel atunci când a considerat ca fiind aplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale,

Pe de altă parte, recurentul face un

scurt istoric al cauzei, redând faptele pentru care a solicitat prin cererea de

chemare în judecată despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, însoțit de

aprecieri generice privind faptele reprobabile ale statului comunist și

obligația actualului stat de a răspunde pentru aceste fapte. Aceste aserțiuni

nu sunt, însă, structurate din punct de vedere juridic, ceea ce nu permite încadrarea

lor, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlul judiciar în

recurs.

Cât privește critica potrivit căreia

instanțele nu s-au pronunțat asupra tuturor probelor administrate în cauză,

aceasta nu poate fi analizată, deoarece nepronunțarea asupra unei dovezi

administrate nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304

C. proc. civ., pct. 10 al art. 304, căruia i se circumscrie această critică,

fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005.

Având în vedere că recursul nu poate

fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar

reclamantul nu a formulat critici care să se circumscrie acestui cadru legal,

Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamantul V.D.D.I. împotriva deciziei nr. 318/A din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 aprilie 2012.