ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2629/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 04 decembrie 2009, sub nr. 48068/3/2009, reclamantul V.D.D.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, pentru persecuțiile politice, profesionale, familiale și civile la care a fost supus începând cu luna martie 1979, să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1130 din 21 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Susținerea reclamantului că la data de 01 aprilie 1969 a fost dat afară din instituția unde era angajat, fără a i se prezenta acuzații, însoțite și de excluderea temporară din U.T.C., pentru o vină imaginară, urmare a unor afirmații neadevărate, nu reprezintă ceea ce potrivit Legii nr. 221/2009 constituie condamnări cu caracter politic.

Întrucât textul evocat este de strictă interpretare, neputând fi extins, nu se poate primi susținerea reclamantului în sensul că sunt îndeplinite aceste condiții în speță. Astfel, nu este posibilă aplicarea unei norme speciale (art. 5 lit. a)), prin analogie, și la alte ipoteze, care nu sunt prevăzute ca atare, respectiv nu pot fi acordate daune morale și pentru persoanele care au fost supuse altor măsuri, câtă vreme textul se referă expres la „prejudiciul suferit prin condamnare”. Prin urmare, despăgubirile solicitate de reclamant pentru că între anii 1969-1970 din cauza acestor persecuții nu s-a putut angaja, fiind astfel fără vreo sursă de subzistență, că i s-au adus acuzații grave dar neadevărate, că i-a fost distrusă astfel cariera în care activa, că a fost nevoit să ceară sprijinul Consulatului american pentru a emigra în anul 1989, nu pot fi acordate în temeiul dispozițiilor legale invocate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, fără a-l motiva. Prin decizia civilă nr. 318/A din 23 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat, verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin raportare la motivele invocate la prima instanță, conform dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, curtea de apel a reținut că pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data promovării acțiunii, se cere a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții și anume: - petentul să fi suferit o măsură administrativă cu caracter politic; - să fi suferit un prejudiciu moral ca urmare a acestei măsuri.

Desfacerea contractului de muncă, fără a se prezenta acuzații și excluderea temporară din U.T.C., nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, prevăzută expres în art. 3 din Legea nr. 221/1996 și nici nu poate fi considerată ca atare de către instanță. Prin urmare, nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele art. 5 lit. a) din lege. Mai mult, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către instanța de contencios constituțional că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, “decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile [..] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat, s-a împlinit fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

De asemenea, Curtea Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, ,,Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2), ,,Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate". Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.

Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea Constituțională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; că aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată. Curtea are, de asemenea, în vedere faptul că în situația admiterii excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională, cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice. Ca atare, decizia Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției. Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul “a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a formulat următoarele critici: a) Decizia din apel nu face decât să reia sentința de fond și să o completeze cu decizia Curții Constituționale din decembrie 2010, care a fost dată din considerente politicianiste, de a face economii financiare pe seama suferințelor și pierderilor materiale imense suferite de mulți cetățeni români din partea statului terorist ce a acționat până în decembrie 1989. Recurentul susține că, în calitate de jurist, nu poate decât să constate egoismul și îngustimea de vederi juridice a unei instanțe atât de înalte privind spiritul și rolul unei Constituții, acela de a acorda toate drepturile posibile acelor cetățeni care au fost torturați, persecutați, înjosiți în drepturile lor fundamentale de către un regim politic terorist de ocupație străină.

De asemenea, susține că dosarul depus de el, cu sute de probe oficiale privind persecuțiile inimaginabile prin care a trecut zeci de ani, inclusiv copiii și familia, a fost tratat și privit de toate instanțele prin care a trecut ca un „mijloc ieftin”, pseudo – juridic, de a smulge niște „ajutoare de stat” prin invocarea unei legi, ordonanțe de urgență etc. Mai mult, s-a afirmat că persoanele persecutate trebuie să se mulțumească cu „despăgubiri morale”, în timp ce funcționarii unor instituții de stat cer sporuri salariale substanțiale sub cele mai diverse pretexte, inclusiv pentru „confidențialitate”, adică pentru faptul că nu-și vând oricui rezultatele activității pentru care sunt plătiți. Un spirit realmente juridic-constituțional nu se ocupă cu meschinării contabil-financiare în dauna persecutaților.

b) Ambele hotărâri – sentința și decizia – vizibil au fost date „pe picior”, fără consultarea întregului material probator de la dosar, pe care se bazează acțiunea. Recurentul susține că a fost supralicitat incidentul din februarie-martie 1969, când a fost dublu pedepsit de politrucii MAE-ului, restul probelor rămânând neatinse și desconsiderate. În predispoziția comandată politic de a respinge de la început cererile legitime de despăgubiri materiale ale celor care au suferit pierderi material-financiare imense timp de zeci de ani, ambele instanțe au ignorat până și titlul Legii nr. 221/2009 – „privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989”.

Unic vinovat de acest masacru uman a fost statul terorist instaurat în 1945. Actualele instituții și organe statale trebuie să-și asume și să rezolve echitabil acele acțiuni și măsuri samavolnice ale unui stat de non-drept. Recurentul solicită să se analizeze și să se aprecieze toate probele depuse la dosar, mai ales cele obținute de la C.N.S.A.S. în octombrie 2007 și în 2008, susținând că aceste probe au fost în mod deliberat ignorate, neconsultate și neinvocate de cei care au dat sentințe și decizii. Este un caz flagrant de lipsă de profesionalism, partizanism politic, amestecat cu verbiaj despre „dezavantajele unor reglementări paralele și succesive”. Acesta este rezultatul „joasei priceperi juridice” a celor care au redactat și promulgat decrete, legi, ordonanțe de urgență în materia despăgubirilor legale a celor care au dreptul legal și moral.

Dacă legea română nu este clară, precisă, echitabilă, eficientă etc. se aplică legile Uniunii Europene. Recurentul precizează că solicită minimele despăgubiri financiare rămase după atâtea ciuntiri pentru următoarele persecuții documentate în dosar: 1. În perioada 10 mai 1987 – 1 iunie 1990 a executat peste 3 ani de condamnare la locul de muncă într-o unitate de cooperație. Deși deținea două licențe universitare, făcea muncă de portar retribuit mizerabil. 2. A fost dat afară din Ministerul Apărării Naționale în mod barbar, violent, la 40 de ani, astfel că trebuie să i se plătească cei 15 ani de carieră militară întreruptă la nivelul de funcție de colonel. 3. Un an de șomaj forțat (1 aprilie 1969 – 1 mai 1970), după eliminarea sa din M.A.E.

4. Violarea domiciliului, măsurile de „denigrare și compromitere” a sa în fața unor diplomați, suferințele imense ale părinților și copiilor, ostracizarea socială la care a fost supus, reținerea sa și interogarea zile întregi în Calea Rahovei, percheziționarea și furtul de documente personale, care nu i-au fost restituite nici până în prezent. În ședința publică din 06 aprilie 2012, Înalta Curte a pus în discuția părților, din oficiu, excepția nulității recursului, din perspectiva posibilității de încadrare a criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Excepția este întemeiată și va fi admisă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus ca partea să arate, în concret, în ce constă greșeala instanței de apel prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Recurentul nu face decât să afirme că decizia din apel reia întocmai sentința de fond și că o completează cu decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, exprimându-și în continuare dezacordul în ceea ce privește soluția instanței de contencios constituțional, fără însă a arăta, prin raportare la dispozițiile legale ce reglementează efectele deciziilor Curții Constituționale, cu ce anume a greșit instanța de apel atunci când a considerat ca fiind aplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, Pe de altă parte, recurentul face un scurt istoric al cauzei, redând faptele pentru care a solicitat prin cererea de chemare în judecată despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, însoțit de aprecieri generice privind faptele reprobabile ale statului comunist și obligația actualului stat de a răspunde pentru aceste fapte.

Aceste aserțiuni nu sunt, însă, structurate din punct de vedere juridic, ceea ce nu permite încadrarea lor, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlul judiciar în recurs. Cât privește critica potrivit căreia instanțele nu s-au pronunțat asupra tuturor probelor administrate în cauză, aceasta nu poate fi analizată, deoarece nepronunțarea asupra unei dovezi administrate nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 10 al art. 304, căruia i se circumscrie această critică, fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005. Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc.

civ., iar reclamantul nu a formulat critici care să se circumscrie acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul V.D.D.I. împotriva deciziei nr. 318/A din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.