ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5581/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5581/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții V.I.M. și

B.C.M. au solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța să se dispună anularea

hotărârii nr. 447 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D., să se constate că aspectele

sesizate în petiția formulată către C.N.C.D. intră sub incidența prevederilor O.G.

nr. 137/2000 și să se dispună retrimiterea cauzei la C.N.C.D., obligând ca acesta

să se pronunțe printr-o nouă hotărâre.

Reclamanții au mai solicitat

ca, în vederea clarificării pct. 6.11-6.14 din hotărârea atacată, privind lămurirea

incidenței prevederilor O.G. nr. 137/2000, să se constate că angajatorul S.A.J.

Dolj a acordat sporul pentru condiții deosebit de periculoase în mod netemeinic

și nelegal, reținând criterii care nu sunt prevăzute de lege pentru stabilirea acestui

spor, nefiind legat acest aspect de modalitatea de interpretare a dispozițiilor

normative de către părți.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că prin petiția pe care au formulat-o, înregistrată sub

nr. 3332 din 23 martie 2008 Dosar nr. 129/2009, au sesizat C.N.C.D. solicitând să

efectueze investigații, să se constate și să se sancționeze faptele de discriminare

la care au fost și sunt supuși de către angajatorul S.A.J. Dolj în ceea ce privește

tratamentul diferențiat în aplicarea sporului pentru condiții deosebit de periculoase

în raport cu salariații ce muncesc simultan în aceeași unitate. Au mai solicitat

reținerea agravantei prevăzute de art. 2 alin. (6), raportat la art. 2 alin.

(5) și (7) din O.G. nr. 137/2000, întrucât în urma demersurilor efectuate pentru

înlăturarea tratamentului diferențiat, au fost supuși unor hărțuiri, creându-se

un cadru intimidant, ostil și chiar ofensiv.

Reclamanții au mai arătat

că în calitate de asistenți medicali principali, în cadrul S.A.J. Dolj, substația

Calafat (grupa I de spor) aveau dreptul la un spor între 50%-100% din salariul de

bază, în funcție de hotărârea luată de Comitetul Director împreună cu sindicatul

reprezentativ și în funcție de bugetul de venituri și cheltuieli de personal aprobat.

Au precizat că începând

cu data de 01 aprilie 2008 tot personalul angajat în cadrul S.A.J. Dolj a beneficiat

de mărirea sporului pentru condiții deosebit de periculoase, dar în mod diferențiat

și implicit discriminatoriu, în sensul acordării unui spor de 90% întregului personal

de execuție din Craiova, iar pentru personalul din substații s-a acordat un spor

în cuantum de 60%.

Prin hotărârea atacată,

Colegiul Director al C.N.C.D. a clasat dosarul, stabilind că aspectele sesizate

de reclamanți nu intră sub incidența prevederilor O.G. nr. 137/2000.

Reclamanții consideră

că hotărârea nr. 447 din 20 august 2009 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D. este

netemeinică și nelegală, întrucât autoritatea era competentă să se pronunțe asupra

discriminării invocate, având în vedere că aspectele sesizate fac obiectul unor

situații similare și comparabile, între angajați cu contract de muncă cu aceleași

prevederi în fișa postului.

Apreciază reclamanții

că în cauză nu sunt incidente Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din 03 iulie 2008

ale Curții Constituționale, deoarece acestea privesc situația în care C.N.C.D. ar

anula sau ar refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând

că sunt discriminatorii.

La data de 25

noiembrie 2009, pârâtul C.N.C.D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

plângerii, susținând că obiectul petiției cu care fusese învestit C.N.C.D. este

circumscris modalității în care partea a stabilit acordarea sporurilor, în raport

de prevederile legale incidente care reglementează criteriile de acordare, categoriile

de personal beneficiare ale sporului în cauză și mecanismului concret de stabilire

a acestor sporuri.

Pârâtul consideră că împrejurările

invocate de reclamanți exced atribuțiilor C.N.C.D., deoarece acestea vizează interpretarea

și aplicarea legii, respectiv modalitatea în care partea acuzată de discriminare

a pus în aplicare prevederile incidente stabilirii și acordării cuantumului sporului

în cauză. Or, în exercitarea competențelor sale determinate de O.G. nr. 137/2000

C.N.C.D. nu se poate pronunța asupra unor aspecte de legalitate din care poate decurge

un eventual tratament diferențiat.

La data de 26.11.2009

pârâtul S.A.J. Dolj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, considerând

că în mod temeinic și legal Colegiul Director al C.N.C.D., în temeiul art. 20

alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, a hotărât clasarea dosarului.

Pârâtul Sindicatul Liber

Ambulanța Dolj a depus întâmpinare la data de 11 ianuarie 2010, prin care a arătat

că s-a opus la acordarea diferențiată a sporului, considerând că aceasta este discriminatorie,

membrii de sindicat fiind informați în scris și verbal despre discuțiile purtate

și a solicitat renegocierea sporurilor pentru salariații ce își desfășoară activitatea

în punctele de ambulanță din județ, însă conducerea administrativă nu a fost de

acord cu acest lucru, motivându-și decizia prin bilanțul de venituri și cheltuieli

lunare, la nivelul întregii unități.

Prin sentința nr. 68 din

11 februarie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții V.I.M. și B.C.M., în contradictoriu

cu pârâții C.N.C.D., S.A.J. Dolj și Sindicatul Liber Ambulanța Dolj, în calitate

de membru al Federației Naționale Sindicale Ambulanța.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin hotărârea nr.

447 din 20 august 2009 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D s-a clasat dosarul

și s-a stabilit că aspectele sesizate cu privire la modalitatea în care partea reclamantă

a pus în aplicare prevederile incidente stabilirii și acordării cuantumului sporului

pentru condiții deosebit de periculoase, periculoase sau vătămătoare, în strânsă

legătură cu aplicarea unor indicativi calitativi și cantitativi, nu intră sub incidența

prevederilor O.G. nr. 137/2000, că actele sesizate privind acte de hărțuire și victimizare

nu intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (5) privind hărțuirea și art. 2

alin. (7) privind victimizarea, din O.G. nr. 137/2000.

S-a reținut în considerentele

hotărârii atacate faptul că hotărârea C.N.C.D. se întemeiază pe dispozițiile

art. 2 alin. (1)-(2) din O.G. nr. 137/2002, potrivit cărora la alin. (1) se definește

„discriminarea”, mai exact, conținutul comportamentului discriminatoriu, în timp

ce alin. (2) instituie răspunderea contravențională pentru un asemenea comportament,

dar niciunul dintre texte nu se referă explicit la subiectul acestui comportament.

În economia O.G. nr. 137/2000,

însă, dispozițiile art. 2 sunt consecutive celor din art. 1 alin. (3), care prevăd

cine este subiectul obligației de a respecta principiul egalității între cetățeni

– garantat de art. 1 alin. (2) în exercitarea drepturilor constituționale ale cetățenilor:

„Orice persoană juridică sau fizică are obligația să respecte principiile egalității

și nediscriminării”, iar din coroborarea art. 1-2 rezultă subiectul discriminării:

titularii drepturilor constituționale enumerate în special în art. 1 alin. (2),

îngrădiți ori împiedicați în exercițiul lor.

Instanța de fond a reținut

că, în limitele atribuțiilor sale legale, C.N.C.D. este obligat să soluționeze orice

plângere întemeiată pe dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 prin stabilirea

existenței celor trei elemente susmenționate.

S-a mai reținut că, în

speță, petiționarii V.I.M. și B.C.M. au invocat vătămarea dreptului lor la acordarea

sporului pentru condiții deosebit de periculoase de către S.A.J. Dolj, care a stabilit

acest spor în mod discriminatoriu, prin aplicarea unor criterii care nu sunt prevăzute

de lege, respectiv art. 13 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 115/2004 privind salarizarea

și alte drepturi ale personalului contractual din unitățile sanitare, modificată

și completată prin O.G. nr. 17 din 30 ianuarie 2008, precum și lit. A

1

pct. 3 și art. 1, 2 din Anexa 2, art. 5 și 6 din Ordinul Ministerului Sănătății

nr. 721/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariul

de bază.

În raport cu această situație,

instanța de fond a constatat că niciunul dintre elemente necesare constatării existenței

unei situații discriminatorii nu este îndeplinit în speță, că nu există o încălcare

de către o autoritate a unui drept prevăzut de lege în favoarea petiționarilor,

ci o lege care, în forma în care este edictată, dă posibilitatea conducerii S.A.J.

Dolj de a stabili și acorda sporul pentru condiții deosebit de periculoase, periculoase

și vătămătoare în strânsă legătură cu aplicarea unor indicatori calitativi și cantitativi.

Ca urmare, stabilind locurile

de muncă, categoriile de personal și mărimea concretă a sporurilor pentru personalul

care își desfășoară activitatea în condiții periculoase, S.A.J. Dolj nu a făcut

decât să aplice legea astfel cum era în vigoare.

Instanța a apreciat că

susținerea reclamanților, în sensul că acest spor a fost stabilit în mod discriminatoriu

prin aplicarea unor criterii care nu sunt prevăzute de lege, nu poate face obiectul

analizei C.N.C.D., având în vedere că aspectele sesizate vizează modalitatea de

interpretarea și aplicare a legii, care este atributul exclusiv al instanțelor de

judecată.

S-a reținut astfel că

C.N.C.D. a făcut o corectă aplicare a legii, deoarece modalitatea de aplicare și

interpretare a legii, modalitate reclamată ca având efect discriminatoriu, nu poate

face, prin ea însăși, obiectul unei sesizări întemeiate pe O.G. nr. 137/2000, ci

doar al unei acțiuni în justiție a cărei soluționare revine în competența exclusivă

a instanțelor judecătorești potrivit art. 124 din Constituția României, criticile

formulate de reclamanți în acest sens fiind nefondate.

În ceea ce privește critica

vizând încălcarea dispozițiilor art. 28-32 din ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea

procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor ca urmare a neinvocării

excepției de necompetență la termenul din data de 30 iunie 2009, când părțile au

fost prezente pentru a se putea formula un punct de vedere, instanța de fond a apreciat

că nu poate fi reținută, având în vedere că prin hotărârea atacată C.N.C.D. a supus

analizei condițiile de admisibilitate a sesizării petenților în raport de dispozițiile

art. 2 alin. (1)-(2) din O.G. nr. 137/2002, aspecte asupra cărora toate părțile

au avut posibilitatea de a-și expune punctele de vedere prin citarea acestora în

fața consiliului și formularea cererilor adresate acestuia.

S-a mai reținut în considerentele

hotărârii atacate faptul că susținerile reclamanților în sensul că, în mod greșit,

actele de hărțuire și victimizare intră sub incidența art. 2 alin. (5) și (7) din

O.G. nr. 137/2000, întrucât au avut loc mai multe testări doar în substațiile de

salvare din județ după formularea petițiilor colective, nu poate fi reținută având

în vedere că testarea stației de salvare de la Calafat nu poate fi consecința formulării

acțiunilor și petițiilor formulate în condițiile în care s-a efectuat testarea tuturor

stațiilor de salvare din județ.

Față de aceste aspecte

de fapt și de drept, instanța a constatat nefondată acțiunea reclamanților și a

respins-o, menținând ca legală și temeinică Hotărârea nr. 447 din 20 august 2009

emisă de Colegiul Director al C.N.C.D.

Împotriva acestei hotărâri,

au declarat recurs reclamanții V.I.M. și B.C.M., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivele de recurs

formulate, recurenții-reclamanți arată că, în speță, critica adusă sentinței

nr. 68 din 11 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, vizează aceleași

argumente care au fost aduse hotărârii atacate a C.N.C.D., având în vedere că instanța

de fond a motivat hotărârea prin reiterarea motivelor invocate de autoritate, ceea

ce echivalează cu nemotivarea hotărârii (motiv de recurs reglementat de art. 304

pct. 7 C. prod. civ.).

Recurenții-reclamanți

apreciază că hotărârea instanței de fond este nemotivată, întrucât aceasta nu cuprinde

argumente suficiente și nici motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței pentru adoptarea hotărârii.

Se consideră, de asemenea,

că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (motiv prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. prod. civ.), deoarece în mod eronat instanța a reținut că

prevederile dispozițiilor care reglementează sporul pentru condiții deosebit de

periculoase (respectiv art. 13 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 115/2004, modificat

și completat prin O.G. nr. 17 din 30 ianuarie 2008 și lit. a). pct. 3, art. 1, 2

din Anexa 2, art. 5 și 6 din Ordinul M.S. nr. 721/2005 pentru aprobarea Regulamentului

privind acordarea sporurilor la salariile de bază), în forma în care este edictată,

dă posibilitatea conducerii S.A.J. Dolj de a stabili și acorda sporul în funcție

de indicatorii calitativi și cantitativi. Ca urmare a acestei constatări instanța

a apreciat din nou greșit că S.A.J. Dolj „nu a făcut decât să aplice legea astfel

cum era în vigoare”.

Se precizează faptul că

în dispozițiile care reglementează sporul în cauză nu există prevederi cu privire

la stabilirea sporului pentru condiții deosebit de periculoase în funcție de indicatorii

calitativi și cantitativi, că acest criteriu suplimentar utilizat de către S.A.J.

Dolj excede cadrului legal, iar pe de altă parte, atâta timp cât nu este menționat

în lege, nu poate viza discuții cu privire la interpretarea și aplicarea legii.

Recurenții consideră că

C.N.C.D. era autoritatea competentă să se pronunțe asupra discriminării invocate,

având în vedere faptul că aspectele sesizate fac obiectul unor situații similare

și comparabile, între angajați cu contract de muncă cu aceleași prevederi în fișa

postului, respectiv fiind vorba de constatarea existenței unor fapte de discriminare

prin aplicarea unui tratament diferențiat la aplicarea sporului pentru condiții

deosebit de periculoase asistenților medicali principali din Stația de Salvare Craiova,

comparativ cu asistenții medicali principali din celelalte substații.

Se arată că instanța de

fond a reținut în mod eronat că susținerile recurenților sunt legate de modalitatea

de interpretare a dispozițiilor normative privind stabilirea și acordarea sporului

pentru condiții deosebit de periculoase și că ar presupune din partea colegiului

să exercite un control de legalitate.

De asemenea, instanța

de fond în mod greșit a interpretat dispozițiile art. 28-32 din ordinul nr. 144/2008

privind aprobarea procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor,

înlăturând excepția de nulitate a hotărârii, reținând doar că este o critică adusă

hotărârii C.N.C.D. pentru nepunerea în discuția părților a excepției de necompetență

și că hotărârea atacată a supus analizei condițiile de admisibilitate. Având în

vedere că petiția a fost soluționată pe baza unei excepții de inadmisibilitate (Cap.

2 din Ordinul nr. 144/2008), respectiv de vădită necompetență (Cap. 2, sect. 2 din

Ordinul nr. 144/2008), fără a se pune în discuția părților, hotărârea este anulabilă

de drept.

Se mai arată în motivele

de recurs formulate, cu privire la hărțuire și victimizare, faptul că instanța nu

s-a pronunțat cu privire la o serie întreagă de înscrisuri atașate la dosarul cauzei,

dar și cu privire la acele elemente obiective, respectiv hotărâri judecătorești,

care trebuiau să fie reținute motivat, deoarece ele ar fi condus la alte concluzii

finale și, pe cale de consecință, nefăcând analiza probatoriului, instanța nu s-a

pronunțat asupra dovezilor care erau hotărâtoare pentru dezlegarea acestui aspect.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând

în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat

în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată.

În speță, este nefondat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul

în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului

de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6

parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul strict al termenului,

motivarea hotărârii judecătorești înseamnă precizarea în scris a raționamentului

care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.

În speța de față, instanța

de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse

de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță

a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale,

prezentând în cuprinsul sentinței pronunțate toate elementele care au condus la

concluzia netemeiniciei contestației formulate împotriva hotărârii C.N.C.D. nr.

447 din 20 august 2009.

Nici criticile subsumate

motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate

prin cererea de recurs formulată, nu sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:

Hotărârea nr. 447 din

20 august 2009, a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză, a fost adoptată

de către C.N.C.D. în concordanță cu dispozițiile legale în vigoare, naționale și

comunitare, în materie de discriminare, respectiv O.G. nr. 137/2000, republicată

și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din dispozițiile menționate

mai sus rezultă că discriminarea trebuie să rezulte dintr-o acțiune a unei alte

persoane, acțiune constând într-o deosebire, excludere, restricție sau preferință

și, astfel cum a constatat prima instanță, din probele administrate în cauză nu

a rezultat că recurenții-reclamanți au fost supuși unei discriminări în sensul dispozițiilor

legale susmenționate, neputându-se reține o astfel de acțiune din partea pârâților.

Înalta Curte apreciază

ca nefondate criticile recurenților-reclamanți, potrivit cărora din mijloacele de

probă administrate rezultă comportamentul discriminatoriu al intimaților, având

în vedere și următoarele considerente:

Principiul egalității

sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație

identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea

de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament

juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării

este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor

omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor,

care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca

o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii.

De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali

în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul

la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive

de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este

interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza

ei.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. nu are o existență independentă în sistemul de

protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl

instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate

apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat,

fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.

Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură

cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar

după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție

privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire

la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități

impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea

să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului,

principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții

numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

În plus, Protocolul

nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a

oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg

reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament

în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., 23 noiembrie 1983,

Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie 1991, Fredin, Seria

A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (C.E.D.O., 23

iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).

În sistemul nostru juridic,

principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție

și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată.

Conform art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire,

excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă,

religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap,

boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată,

precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea

recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor

recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice

alte domenii ale vieții publice”.

Astfel, pentru

ca o faptă să fie calificată

drept faptă de discriminare, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe

condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere,

restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții

comparabile); existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1)

din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferențiat să nu fie justificat

obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate

și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea,

înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate,

a unui drept recunoscut de lege.

Tratamentul diferențiat

trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii,

folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Este adevărat că principiul

egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării este garantat

și prin exercitarea drepturilor economice, sociale și culturale, în special; dreptul

la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare,

la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație

echitabilă și satisfăcătoare.

De aceea, O.G. nr. 137/2000

prevede că „sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent

neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la

alin. (1), față de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii

sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere

a acelui scop sunt adecvate și necesare”.

În aceste condiții se

constată că O.G. nr. 137/2000 prevede expres care sunt faptele și actele de discriminare,

precum și criteriile de discriminare.

În opinia Înaltei Curți,

în cauza de față nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu,

de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

De altfel, prin Decizia

nr. 820/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată,

și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale în măsura în care din acestea

se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori

să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii

și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse

în alte acte normative.

Totodată, Înalta Curte

constată că din probele administrate și raportat la circumstanțele concrete ale

cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție,

având în vedere și argumentele anterior arătate, rezultă în mod evident că o discriminare

a recurenților-reclamanți în raport cu cele menționate de aceștia în motivele de

recurs, nu poate fi primită, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive

ale faptei de discriminare, în acord cu definiția juridică a discriminării din

art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

În consecință, nu se poate

reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire,

restricție, excludere, preferință, între persoane care se află în situații comparabile

și care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege

și care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței

sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic,

social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, astfel că sub acest

aspect recursul este nefondat.

În privința aspectelor

invocate de recurenții-reclamanți cu privire la faptul că, urmare contestării deciziei

de sancționare, ar fi fost supuși și victimizării, este de observat că în mod corect

prin hotărârea contestată s-a reținut, pe baza probelor administrate, că C.N.C.D.

a făcut o corectă aplicare a legii, deoarece modalitatea de aplicare și interpretare

a legii, modalitate reclamată ca având efect discriminatoriu, nu poate face, prin

ea însăși, obiectul unei sesizări întemeiate pe O.G. nr. 137/2000, ci doar al unei

acțiuni în justiție a cărei soluționare revine în competența exclusivă a instanțelor

judecătorești potrivit art. 124 din Constituția României, criticile formulate de

reclamanți în acest sens fiind nefondate.

Astfel, criticile formulate

de recurenți cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (7) din

O.G. nr. 137/2000 nu pot fi reținute, fiind nefondate.

Astfel cum este reglementată

de dispozițiile legale mai sus menționate, victimizarea, ca formă de discriminare,

este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții legale: existența unui

tratament advers față de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea

unei plângeri sau acțiuni în justiție, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului

legal și al nediscriminării.

Din această perspectivă,

instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de către

instanța de fond că faptele menționate în sesizarea adresată C.N.C.D. de către recurenții-reclamanți

nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane

care a inițiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept

victimizare.

Pe de altă parte, potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, „hărțuirea” este definită

ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie,

categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la categorie

defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu

care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv.

Instanța de control judiciar

constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale mai

sus menționate, reținând din probatoriul administrat în cauză, legalitatea hotărârii

C.N.C.D. contestate, precum și faptul că susținerile reclamanților în sensul că,

în mod greșit, actele de hărțuire și victimizare intră sub incidența art. 2

alin. (5) și (7) din O.G. nr. 137/2000, întrucât au avut loc mai multe testări doar

în substațiile de salvare din județ după formularea petițiilor colective, nu pot

fi reținute.

Astfel cum rezultă din

probatoriul administrat în cauză și cum s-a reținut prin sentința criticată, atitudinea

instituțiilor pârâte față de reclamanți nu se bazează pe niciunul din criteriile

legale care ar fi de natură să califice această atitudine ca fiind de victimizare

sau de hărțuire.

În consecință, având în

vedere considerentele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speță nu există

motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât Înalta Curte, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la

art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți

V.I.M. și B.C.M., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de V.I.M. și de B.C.M. împotriva sentinței nr. 68 din 11 februarie 2010 a Curții

de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenții-reclamanți

la plata sumei de 650 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât S.A.J.

Dolj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 decembrie 2010.