ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 176/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21 aprilie 2008, sub nr. 291/45/2008, astfel cum a fost precizată, reclamanta K.G. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări Iași, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 12.600.000 lei, echivalent al sumei de 3.500.000 euro, reprezentând repararea pagubei produse prin nesoluționarea cererii de ridicare a măsurii interdicției de a nu părăsi țara, aplicată lui K.A.L.I. Prin sentința civilă nr. 110 din 2 iunie 2008, s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Iași și s-a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași - secția civilă.

Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 73 din 13 ianuarie 2010, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași. Pronunțând această sentință, Tribunalul a reținut că, la termenul din 27 martie 2009, reclamanta K.G. și-a diminuat cuantumul pretențiilor solicitate la 329.348 lei. Prin decizia civilă nr. 86 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel Iași, s-a admis recursul declarat de K.G. împotriva sentinței civile nr. 73 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Iași, care a fost casată și s-a trimis cauza, pentru continuarea judecății, la aceeași instanță. Curtea a reținut că Tribunalul a fost legal învestit cu cererea de chemare în judecată ce avea ca obiect despăgubiri în cuantum de 1.260.000 lei, iar diminuarea cuantumului pretențiilor deduse judecății nu putea atrage o schimbare a competenței materiale a acestei instanțe, conform art. 18 1 C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 835 din 14 aprilie 2010 a Tribunalului Iași, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligat pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări Iași să plătească acesteia suma de 100.000 lei cu titlu de despăgubiri. S-a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a constatat următoarele: În anul 1999 s-a început urmărirea penală împotriva soțului reclamantei pentru săvârșirea unor infracțiuni de fals, iar, la data de 7 septembrie 1999, Autoritatea pentru Străini - Direcția de Pașapoarte Iași, la cererea organelor de urmărire penală, a luat împotriva acestuia măsura interdicției de a nu părăsi țara prin aplicarea ștampilei „C” pe pașaport, în temeiul Legii nr. 25/1969.

În anul 1999 a fost arestat, iar, în 2000, s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive, fără ca instanța să se pronunțe și asupra menținerii sau revocării măsurii complementare a interdicției de a nu părăsi țara. Prin Legea nr. 123/2001 au fost abrogate dispozițiile Legii nr. 25/1969, în baza căreia s-a dispus aplicarea măsurii de a nu părăsi țara, astfel că această măsură a încetat de drept. Reclamanta a făcut dovada că, deși a făcut nenumărate demersuri, adresând unității pârâte cereri în acest sens, aceasta nu s-a sesizat în niciun mod, nepermițându-i soțului său să se trateze în străinătate de afecțiunile de care suferea, deși dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 25/1969 au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2001.

Mai mult, după apariția Legii nr. 123/2001, soțul reclamantei nu se afla în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 123/2001. În mod nejustificat, Serviciul Român de Pașapoarte a îngrădit drepturile soțului reclamantei de a părăsi țara, deși împotriva acestuia nu mai fusese luată nicio măsură complementară de vreun magistrat. Din actele dosarului și declarațiile martorilor audiați, rezultă că soțul reclamantei, defunctul K.A.L.I., suferea de o boală gravă, care necesita tratament în străinătate și, deși acesta a prezentat documente (scrisori medicale) în dovedirea cererii, s-a refuzat dreptul de a părăsi România, de către unitatea pârâtă, pentru a se trata de afecțiunea de care suferea.

În cauză, sunt antrenate, astfel, elementele răspunderii civile delictuale, pe care reclamanta își întemeiază cererea. Prin fapta sa, pârâtul a adus atingere dreptului la sănătate și liberă circulație al soțului reclamantei, drepturi fundamentale, prevăzute de Constituție și Declarația Drepturilor Omului, prin efectul subiectiv al faptei sale asupra persoanei, dându-i acestuia înțelegerea faptului că speranța de viață i-a fost redusă. În cazul în care, din faptul ilicit a survenit moartea unei persoane, descendenților trebuie să li se asigure un nivel de trai cel puțin asemănător celui de care ar fi beneficiat anterior decesului întreținătorului lor. În cauză, reclamanta a făcut dovada că, în prezent, atât ea, cât și copilul, nu au mijloace de existență, soțul decedat fiind unicul întreținător al familiei.

Având în vedere și vârsta fragedă a minorului căruia tatăl i-ar fi acordat sprijin material și moral cel puțin până la majorat, nevoile reclamantei, care, în prezent, este nevoită să facă față singură cerințelor în actualul context socio - economic, acțiunea este întemeiată, în parte, urmând a se face aplicarea dispozițiilor art. 998 și următoarele C. civ. La aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanța a avut în vedere și faptul că soțul reclamantei realiza venituri unitare din activitatea de comerț, ce nu aveau un caracter stabil, în ultima perioadă afacerea sa intrând chiar în procedura de faliment. Împotriva acestei sentințe a formulat apel Oficiul Român pentru Imigrări - Serviciul pentru Imigrări Iași.

Prin decizia civilă nr. 140 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Iași – secția civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă, a păstrat celelalte dispoziții din sentința apelată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: La data de 01 septembrie 1999, Serviciul Cercetări Penale din cadrul I.P.J. Iași, în conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 25/1969, a solicitat Serviciului pentru Străini, Probleme de Imigrări și Pașapoarte al jud. Iași, instituirea consemnului de nepermitere a ieșirii străinilor de pe teritoriul României și, ca atare, s-a procedat la aplicarea ștampilei cu simbolul „C” în pașaportul cetățeanului străin K.A.L.I.

Conform adresei Tribunalului Iași emisă la data de 12 decembrie 2006, Biroului pentru Străini Iași i se comunică faptul că, pe rolul Tribunalului Iași, a fost înregistrată cauza penală privind pe inculpații M.D.A.M.A.T și K.A.L.I., trimiși în judecată prin rechizitoriul procurorului din 09 mai 2001, dat în dosarul nr. 81/P/1999, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, pentru săvârșirea infracțiunilor de participare improprie la tentativă de înșelăciune prev. și ped. de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., pentru primul inculpat, și de instigare la înșelăciune prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen.

pentru cel de al doilea inculpat, în cauză, inculpatul K.A.L.I. fiind arestat preventiv în perioada 30 august 1999-18 ianuarie 2000 și că, ulterior datei de 18 ianuarie 2000 și până în prezent, față de acest inculpat nu s-a mai dispus luarea niciunei măsuri preventive. Prin sentința penală nr. 77 din 08 februarie 2007 a Tribunalului Iași, K.A.L.I. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 25 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. Prin decizia penală nr. 43 din 08 aprilie 2008 a Curții de Apel Iași s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului K.A.L.I. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 25 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., întrucât, la data de 29 aprilie 2007, a intervenit decesul acestuia.

Rezultă, așadar, că, pe toată durata desfășurării procesului penal, până la data la care a decedat, K.A.L.I. a avut calitatea de inculpat într-o cauză penală. Măsura nepermiterii ieșirii din țară a cetățeanului libanez K.A.L.I. s-a dispus la solicitarea I.P.J. Iași - Serviciul cercetări penale, prin adresa din 01 septembrie 1999, către Serviciul Pașapoarte Iași, de a se aplica viza „C” pe pașaportul acestuia, ca urmare a faptului că împotriva lui s-a luat măsura arestării preventive în baza mandatului de arestare preventivă emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași. Conform adresei din 19 ianuarie 2000 a Ministerului de Interne – D.G.P.S.P.M. Iași, se comunică Direcției Generale de Pașapoarte Iași faptul că s-a dispus, față de cetățeanul libanez K.A.L.I., revocarea măsurii arestării preventive conform încheierii de ședință din 18 ianuarie 2000, că judecata continuă cu inculpatul în stare de libertate și că acesta are aplicată în pașaport ștampila „C”.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că dispozițiile Legii nr. 25/1969, prin care s-a luat măsura de a nu părăsi țara, au fost abrogate prin apariția Legii nr. 123/2001 și că această măsură a încetat de drept față de cetățeanul străin. Potrivit art. 29 lit. b) din Legea nr. 123/2001, străinului nu i se permite ieșirea din țară când este învinuit sau inculpat într-o cauză penală, iar, potrivit art. 30 din aceeași lege, străinul poate ieși din țară dacă s-a dispus neînceperea urmăririi penale, a fost scos de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat și s-a dispus încetarea procesului penal. Aceleași măsuri au fost în continuare prevăzute și prin O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Așadar, pe toată durata desfășurării procesului penal până la data la care cetățeanul străin a decedat, acesta a avut calitatea de inculpat într-o cauză penală, procesul penal a încetat doar datorită decesului acestuia. Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui vină a fost ocazionat să îl repare, despăgubirile urmând să cuprindă paguba suferită de cel vătămat, precum și beneficiul de care a fost lipsit. Această răspundere este însă condiționată de stabilirea prejudiciului suferit din vina celui ce a săvârșit fapta care l-a cauzat și de existența raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și culpa celui ce a săvârșit-o.

În speță, nepermiterea părăsirii țării de către unitatea pârâtă a cetățeanului libanez inculpat într-o cauză penală nu constituie o faptă ilicită, deoarece măsura a fost dispusă de organele abilitate în exercitarea atribuțiilor stabilite prin lege și, ca atare, nu poate atrage răspunderea acesteia pentru eventualul prejudiciu suferit de reclamantă ca urmare a decesului soțului său. Măsura nepermiterii ieșirii din țară a fost luată în mod legal, conform legii în vigoare la data respectivă (Legea nr. 25/1969), iar actele normative ulterior intervenite, Legea nr. 123/2001 și O.U.G. nr. 194/2002, nu au permis în continuare, în raport de calitatea de inculpat într-o cauză penală a cetățeanului străin, încetarea sau revocarea acestei măsuri, neantrenând, astfel, răspunderea civilă delictuală a unității pârâte, așa cum greșit a statuat instanța de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta K.G., criticând-o pentru următoarele motive: Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra primului motiv de apel formulat de Oficiul Roman pentru Imigrări, și anume cel referitor la respingerea, de către instanța de fond, a excepției lipsei calității procesual pasive. Având în vedere această omisiune din cadrul deciziei, reclamanta reiterează susținerile formulate în sensul respingerii acestei excepții, arătând că soluția primei instanțe este corectă. Pârâtul și-a depășit prerogativele de execuție în momentul în care nu a dat eficiență adresei emise la data de 12 decembrie 2006, de către Tribunalul Iași, urmare unei cereri formulate de apărătorul defunctului soț al reclamantei.

Astfel, la termenul din data de 12 decembrie 2006, în cadrul dosarului nr. 10691/2006 al Tribunalului Iași, singurul dosar unde K.A.L.I. avea calitatea de inculpat, instanța a răspuns pozitiv unei solicitări în sensul verificării masurilor dispuse în dosar față de acesta, în sensul că, prin încheierea de ședință, se precizează că instanța a constatat inexistența vreunei măsuri preventive prevăzută de Codul de procedură penală sau de vreo altă lege specială față de inculpat. Mai mult, pentru a veni în sprijinul inculpatului, instanța a emis adresa mai sus amintită către Autoritatea pentru Străini - Biroul pentru Străini Iași, actualul Oficiului Roman pentru Imigrări - Serviciul pentru Imigrări Iași.

La primirea acestei adrese oficiale din partea unui magistrat, instituția respectivă a încetat să mai fie un organ cu atribuții exclusiv de execuție, rămânând în pasivitate față de aceasta. Luând în considerare și faptul că demersul inițiat de instanță nu a reprezentat unica încercare de soluționare a problemei legate de interdicția de a părăsi tara, anterior și ulterior acesteia formulându-se numeroase cereri atât personal, cât și prin apărători, se poate concluziona că actualul Oficiu pentru Imigrări Iași a dat dovadă de nepăsare și rea-credință, neluând măsura care ar fi fost firească, și anume radierea consemnărilor de pe pașaportul soțului reclamantei, îngrădind astfel, în mod nejustificat, dreptul la liberă circulație și, în mod indirect, dreptul la viață al persoanei în cauză.

În ceea ce privește fondul litigiului, instanța de apel a preluat apărările Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul motivelor de apel. Astfel, și instanța de apel face o detaliere a dispozițiilor legale din interpretarea cărora consideră că nu reiese faptul că măsura interdicției de a părăsi țara a încetat de drept. De altfel, această interpretare a fost abordată de către Oficiul Roman pentru Imigrări de la declanșarea litigiului, exprimată prin întâmpinări, concluzii scrise, susțineri orale. Recurenta face trimitere și ea la aceleași dispoziții legale, care sunt pe deplin lămuritoare. Totodată, defunctul K.A.L.I. a încercat și calea judecătoreasca a anularii măsurii interdicției de a părăsi țara, adresându-se Tribunalului Iași.

Această cerere a avut în vedere că măsura a încetat de drept, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2001, care a abrogat dispozițiile Legii nr. 25/1969, cât și faptul că nicio instanță nu s-a pronunțat asupra acesteia, nici măcar la momentul punerii în libertate. Prin sentința nr. 486/2007, Tribunalul Iași a respins cererea de anulare a măsurii. Împotriva acestei sentințe comerciale, soțul recurentei a declarat recurs la Curtea de Apel Iași, care a rămas fără obiect, motivat de decesul acestuia, survenit la data de 30 aprilie 2007, din cauza afecțiunilor grave de care suferea și care nu au fost tratate. Având în vedere toate cele expuse, este firească concluzia instanței de fond, care a reținut că măsura era încetată de drept, Oficiul pentru Imigrări Iași fiind în culpă față de nepermiterea defunctului să părăsească țara.

În ceea ce privește probatoriul administrat în vederea stabilirii prejudiciului, în mod corect instanța de apel a coroborat proba cu înscrisuri cu cea testimonială și cu declarația extrajudiciară. Rezultă, astfel, fără echivoc faptul că defunctul suferea de afecțiuni grave, care nu puteau fi tratate decât în străinătate. Acest lucru reiese din însăși expertiza medico-legală întocmită de către Institutul de Medicină Legală în anul 2000, precum și din alte numeroase scrisori medicale depuse la dosarul cauzei, care, fie fac referire la afecțiunile grave ce nu pot fi tratate decât prin operație, fie la indicații de tratamente deosebit de costisitoare. Mai mult, în mod corect a reținut instanța de judecată faptul că defunctul a fost în imposibilitate de a asigura sprijinul material familiei sale, determinat de imposibilitatea exercitării activităților de comerț, singura modalitate de realizare a veniturilor.

Toate aceste elemente detaliate în fața instanței de fond au fost de natură să arate fără echivoc prejudiciul suferit și legătura de cauzalitate dintre acesta și atitudinea culpabilă a pârâtului. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel lași și menținerea sentinței, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Intimatul pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în susținerea motivului de recurs referitor la nepronunțarea asupra motivului de apel prin care s-a criticat soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, iar argumentele privind probatoriul administrat în vederea stabilirii prejudiciului pretins prin fapta ilicită evocă fondul cauzei, fiind imposibil de analizat în cadrul recursului.

Pe fond, intimatul pârât a solicitat respingerea căii de atac. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pentru cele susceptibile de această încadrare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prima critică din cererea de recurs, referitoare la neanalizarea motivului de apel privind modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, de către prima instanță, se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și recurenta nu justifică interes în formularea acestei critici, astfel cum, în mod corect, a arătat și intimatul pârât în întâmpinare.

Interesul reprezintă, în esență, folosul practic urmărit de parte în exercițiul dreptului la acțiune sau în îndeplinirea unui anumit act procedural. Nu reclamanta este cea care a exercitat cale de atac împotriva hotărârii primei instanțe, astfel încât absența motivării unei critici din cadrul apelului exercitat de partea adversă – în ipoteza în care susținerea din recurs ar fi întemeiată – nu-i creează acesteia niciun prejudiciu, din punct de vedere procedural, care să trebuiască a fi înlăturat prin exercitarea recursului. Prin urmare, critica nu poate fi primită.

Referitor la atitudinea pretins pasivă a pârâtului față de relațiile comunicate de Tribunalul Iași, prin adresa din 2006, și la demersurile efectuate în vederea ridicării interdicției soțului recurentei de a părăsi țara, aceste susțineri nu pot fi examinate de prezenta instanță atât timp cât nu se concretizează în critici de nelegalitate, susceptibile de încadrare în motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Cu alte cuvinte, recurenta trebuia să arate în ce au constat greșelile de judecată ale instanței de apel atunci când a considerat că, în speță, nu sunt întrunite, în persona pârâtului, condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ., recurenta limitându-se să expună propriile considerente raportat la atitudinea pârâtului, fără să se refere în mod concret la decizia Curții.

În consecință, nici această expunere nu va fi avută în vedere de Înalta Curte la pronunțarea soluției. Cât privește concluzia instanței de apel referitoare la inexistența faptei ilicite a pârâtului, întrucât nu a intervenit revocarea sau încetarea de drept a măsurii interdicției de a părăsi țara pentru K.A.L.I. până la deces, aceasta este corectă, fiind rezultatul interpretării și aplicării legale a dispozițiilor în materie. Astfel, conform celor reținute în fapt de instanțele anterioare, la solicitarea M.A.I. – Inspectoratul de Poliție al județului Iași, din data de 1 septembrie 1999, pârâtul a aplicat viza „C” pe pașaportul soțului recurentei, acesta fiind cercetat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni și arestat în baza mandatului emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași.

La 19 ianuarie 2000, Ministerul de Interne comunică pârâtului faptul că măsura arestării preventive luată față de cetățeanul libanez a fost revocată prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2000, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. 10269/1999, judecata continuând cu inculpatul respectiv, în stare de libertate.

A mai reținut instanța de apel că, pe toată perioada desfășurării procesului penal declanșat împotriva lui K.A.L.I., acesta a avut calitatea de inculpat, fiind condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare prin sentința penală nr. 77 din 8 februarie 2007 a Tribunalului Iași, iar, prin decizia penală nr. 43 din 8 aprilie 2008 a Curții de Apel Iași, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a decesului acestuia, intervenit la 29 aprilie 2007. Recurenta susține, în esență, că, urmare a abrogării Legii nr. 25/1969, prin Legea nr. 123/2001, măsura luată împotriva soțului ei a încetat de drept și, în plus, aceasta nu a fost dispusă de un magistrat în condițiile acestui din urmă act normativ. Măsura a fost luată în anul 1999, la cererea de organelor de poliție, sub imperiul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 25/1969, raportat la calitatea de inculpat a cetățeanului libanez.

La acel moment legea nu prevedea ca măsura interdicției de a părăsi țara să fie dispusă de magistrat, o asemenea dispoziție fiind introdusă prin Legea nr. 123/2001 (art. 29 alin. (1) lit. b)). Prin urmare, susținerile recurentei în sensul că această măsură trebuia dispusă de un magistrat sunt neîntemeiate, Curtea de Apel considerând în mod corect că măsura a fost luată cu respectarea legii în vigoare la data acesteia, între condițiile impuse de Legea nr. 25/1969 neregăsindu-se cea referitoare la actul emis de magistrat în acest sens. În plus, principiul neretroactivității legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, împiedică aplicarea unor dispoziții legale noi unor fapte petrecute sub imperiul altei legi, astfel încât condițiile impuse de actele normative ulterioare luării acestei măsuri față de soțul recurentei nu pot fi avute în vedere la verificarea legalității măsurii respective.

De asemenea, în mod corect Curtea de Apel a considerat că, urmare a abrogării Legii nr. 25/1969, prin art. 55 din Legea nr. 123/2001, măsura dispusă nu a încetat de drept. Până la decesul lui K.A.L.I., din data de 29 aprilie 2007, în materia regimului străinilor în România au intervenit alte două acte normative, respectiv Legea nr. 123/2001 și O.U.G. nr. 194/2002. Sub imperiul tuturor acestor legi (art. 27 din Legea nr. 25/1969, art. 30 lit. b) din Legea nr. 123/2001 și art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2000, în forma în vigoare anterior decesului persoanei în discuție), calitatea de inculpat excludea posibilitatea ieșirii din țară. Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 25/1969, „ Străinul învinuit sau inculpat într-o cauza penală nu poate părăsi țara decât numai după scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal sau achitare, iar în caz de condamnare, numai după executarea pedepsei”.

În baza art. 30 lit. b) din Legea nr. 123/2001, străinul inculpat poate ieși din țară dacă dovedește că „s-a dispus neînceperea urmăririi penale, a fost scos de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat ori s-a dispus încetarea procesului penal”. De asemenea, conform art. 16 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare anterior decesului soțului recurentei, „Măsura de nepermitere a ieșirii încetează de drept dacă străinul aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 15 dovedește, cu documente emise de autoritățile competente, potrivit legii, organului abilitat din cadrul Ministerului Administrației și Internelor că s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat sau s-a dispus încetarea procesului penal”.

În consecință, cum, până la deces, autorul recurentei a avut calitatea de inculpat în cauza penală aflată pe rolul instanțelor din Iași, fiind chiar condamnat în primă instanță, în mod corect Curtea de Apel a considerat că măsura nepermiterii ieșirii din țară nu a încetat de drept și, prin urmare, nu există fapta ilicită a pârâtului, în sensul art. 998 C. civ., determinat de faptul că acesta nu a ridicat consemnul impus de aplicarea vizei „c” pe pașaportul lui K.A.L.I.

În ceea ce privește sentința nr. 486 din 7 martie 2007 a Tribunalului Iași – secția comercial și contencios administrativ, prin care a fost respinsă cererea formulată de soțul recurentei pentru revocarea măsurii de a nu i se permite ieșirea din țară, aceasta nu a fost avută în vedere de prezenta instanță în soluționarea cauzei, deoarece a rămas irevocabilă prin stingerea judecății recursului declarat de petent împotriva acestei hotărâri, conform deciziei nr. 191/CA din 28 mai 2007 a Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal. În consecință, nu a intervenit o judecată irevocabilă asupra fondului pretențiilor formulate de reclamantul K.A.L.I. în ceea ce privește cererea de revocare a interdicției dispuse.

Referitor la prejudiciul suferit de autorul recurentei ca urmare a imposibilității ieșirii din țară în vederea efectuării tratamentului adecvat afecțiunilor medicale de care suferea și, ulterior, prejudiciul suferit de soția și copilul acestuia, ca urmare a decesului intervenit la 29 aprilie 2007, susținerile recurentei sunt nerelevante și nu vor fi analizate de prezenta instanță, atât timp cât, pentru argumentele deja arătate, lipsește unul dintre elementele necesare antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtului, și anume fapta ilicită. În absența acestui element, analiza celorlalte condiții prevăzute de art. 998 C. civ. devine superfluă, fapta ilicită, prejudiciul produs, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și vinovăția fiind condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru antrenarea răspunderii delictuale.

Având în vedere argumentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K.G. împotriva deciziei nr. 140 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.