ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3054/2009

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Încheierea din 22 septembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia,

secția penală, în Dosarul nr. 922/57/2009, s-a dispus, printre altele:

- menținerea stării de arest a inculpaților D.D.V. și S.O.,

în temeiul prevederilor art. 300

2

C. proc. pen. combinat cu art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.;

- respingerea, ca nefondată, a cererii de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.D.V.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Alba

Iulia, verificând starea de arest a inculpaților, a constatat că temeiurile

care au determinat arestarea inițială a acestora justifică în continuare

privarea de libertate, având în vedere natura, gravitatea și urmarea faptelor

pentru care au fost cercetați.

Totodată, s-a apreciat că este nefondată cererea de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.D.V., întrucât nu

s-au schimbat temeiurile legate de temerea că inculpatul va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea martorilor.

Împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a declarat recurs, în termen legal,

inculpatul D.D.V. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat

admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive sau punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar,

apreciind că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive, întrucât ancheta penală a fost finalizată, a fost

deja trimis în judecată, iar actele dosarului nu au evidențiat date care să

conducă la concluzia că ar încerca în vreun mod să zădărnicească aflarea

adevărului.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și

din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

constată că recursul declarat de inculpatul D.D.V. este nefondat.

Astfel, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția penală,

se află spre soluționare cauza penală privind pe inculpații D.D.V. și S.O.,

trimiși în judecată, în stare de arest, prin Rechizitoriul nr. 111/P/2009 din

24 iulie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –

Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Alba Iulia, pentru

săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență în formă continuată, prevăzută

de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. (inculpatul D.D.V. – două acte materiale) și, respectiv,

complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C.

pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 (inculpatul S.O.).

În sarcina inculpatului D.D.V. s-a reținut – prin actul de

inculpare – faptul că, în calitatea sa de ofițer de poliție judiciară, în grad

de subinspector la Serviciul Poliției Rutiere din cadrul Inspectoratului

Județean de Poliție Alba, la data de 10 mai 2009, a pretins și primit de la

denunțătorul T.P. suma de 300 RON și 2 miei, iar la data de 11 mai 2009 a

pretins și primit, prin interpusul S.O. (finul său), suma de 5.500 RON

(echivalentul sumei de 1.300 euro), de la același denunțător, pentru a

interveni atât pe lângă medicii din cadrul Serviciului de Medicină Legală Alba

– pentru a obține un rezultat al analizei toxicologico-alcoolemie favorabil

denunțătorului T.P., de natură a nu atrage răspunderea penală a acestuia – cât

și pe lângă magistrații procurori, învestiți cu soluționarea cauzei (Dosar nr.

993/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sebeș), pentru adoptarea unei

soluții favorabile, aceasta în contextul în care la data de 9 mai 2009, în timp

ce se afla în exercițiul funcțiunii, l-a depistat în trafic pe denunțătorul

T.P., care conducea un autoturism pe drumul public Sebeș-Săsciori, sub

influența băuturilor alcoolice.

La termenul din data de 22 septembrie 2009, Curtea de Apel

Alba Iulia, învestită cu soluționarea cauzei privind pe inculpatul D.D.V.,

verificând starea de arest a acestuia, a menținut-o, apreciind că subzistă în

continuare temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri și a

respins, totodată, cererea inculpatului de punere în libertate provizorie sub

control judiciar, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Criticile formulate de inculpatul recurent D.D.V. cu privire

la modul de soluționare a cererii sale de liberare provizorie sub control judiciar

sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Din conținutul încheierii recurate rezultă că prima instanță

a examinat în cadrul procedurii reglementate în art. 160

8

C. proc.

pen., îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 160

6

alin. (1) și

(2) și art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., pentru admisibilitatea în

principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, constatând că

aceasta conține numele, prenumele, domiciliul și calitatea persoanei care a

făcut-o, mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii privitoare la cazurile de

revocare a liberării provizorii, precum și faptul că pentru infracțiunea pentru

care inculpatul a fost dedus judecății legea prevede pedeapsa închisorii ce nu

depășește 18 ani.

Totodată, condițiile prevăzute în art. 160

2

alin.

(2) C. proc. pen., care vizează temeinicia cererii de liberare provizorie sub

control judiciar, au fost examinate de către prima instanță, apărătorul ales al

inculpatului recurent punând concluzii atât cu privire la condițiile de

admisibilitate, cât și cu privire la cele referitoare la temeinicia cererii de

liberare provizorie sub control judiciar.

Prima instanță, constatând că nu este îndeplinită cerința

prevăzută în art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., respectiv că lăsarea

în libertate a inculpatului ar putea zădărnici aflarea adevărului, prin

influențarea martorilor, a respins, ca nefondată, cererea de liberare

provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul D.D.V.

Cu privire la dispoziția primei instanțe privind menținerea

stării de arest a aceluiași inculpat, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și

nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă excepția privării licite

de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ de

dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană

poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea

aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există

motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive

temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în

esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea

preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de

procedură prevăzute de legea națională, care la rândul lor trebuie să fie

compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei

persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1 din Convenție.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea,

deopotrivă, atât a dispozițiilor cuprinse în legea internă, cât și a

existențelor ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”.

În cauză, instanța de fond a procedat la efectuarea

verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de

fapt și de drept – art. 148 lit. f) C. proc. pen. – care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare, privarea de

libertate a inculpatului.

Așa cum rezultă din coroborarea proceselor-verbale de

transcriere a interceptărilor autorizate, cu depozițiile martorilor T.P., A.N.

și S.N. și cu declarațiile inculpatului S.O., în cauză există indicii puternice

care conduc la o presupunere rezonabilă asupra obiectivității și temeiniciei

acuzațiilor aduse inculpatului, astfel încât, în mod justificat, prima instanță

a apreciat că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol pentru ordinea

publică.

Aprecierea acestui pericol, fără a fi indisolubil legată de

o examinare a gravității faptelor, gravitate incontestabilă, nu poate fi totuși

disociată de aspectele ce țin de pericolul social concret al acuzațiilor aduse,

de rezonanța socială pe care săvârșirea acestor fapte a generat-o, de

modalitatea concretă în care inculpatul se presupune că a acționat, precum și

de necesitatea ocrotirii unui interes primordial, de ordine publică.

Existența unor suspiciuni rezonabile cu privire la

săvârșirea de către inculpat a unor fapte de corupție, fapte care au luat

amploare deosebită în societatea actuală, funcția pe care inculpatul D.D.V. o

deține și exigențele cărora acesta se impunea să se supună prin prisma poziției

sale de apărător al legii, rezonanța negativă creată în rândul comunității,

căreia i se induce ideea și convingerea că există posibilitatea eludării unei

sancțiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct

implicați în înfăptuirea justiției (procuror), justifică pe deplin menținerea

măsurii arestării preventive a inculpatului.

Înalta Curte reține că, prin deosebita lor gravitate și

reacția publicului față de săvârșirea lor, anumite infracțiuni, cum sunt

infracțiunile reținute în speța de față, pot produce o anumită „tulburare

socială”, de natură a justifica o detenție provizorie pe o anumită perioadă de

timp.

Așa cum s-a statuat constant și în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă măsura arestării preventive are un

caracter excepțional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element

pertinent și suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se

bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar

tulbura în mod real ordinea publică (cazul Letellier contra Franței).

Justețea aprecierilor primei instanțe rezidă și în aceea că,

deși a luat în considerare elemente de circumstanțiere, relevante pentru

inculpat, a acordat însă, în mod corect, o pondere semnificativă naturii

activității infracționale a acestuia, condițiilor concrete în care inculpatul a

acționat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanței, precum și

prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate și

dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție, conform cărora orice persoană

arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c), are dreptul

de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la

„termenul rezonabil al duratei arestării preventive”, îl raportează întotdeauna

la complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a părților și la diligențele

depuse de autoritățile judecătorești.

Având în vedere complexitatea cauzei, numărul mare de

martori, precum și necesitatea administrării și a altor probe cerute de părți,

Înalta Curte, constată că instanța de fond a luat toate măsurile pentru

judecarea cu celeritate a cauzei, critica vizând depășirea termenului rezonabil

în soluționare fiind nefondată.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în conformitate cu

prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D.V. împotriva

Încheierii din 22 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 922/57/2009.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga

recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

D.D.V. împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 922/57/2009.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 septembrie 2009.