ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3054/2009

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 22 septembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. 922/57/2009, s-a dispus, printre altele: - menținerea stării de arest a inculpaților D.D.V. și S.O., în temeiul prevederilor art. 300 2 C. proc. pen. combinat cu art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen.; - respingerea, ca nefondată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.D.V. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Alba Iulia, verificând starea de arest a inculpaților, a constatat că temeiurile care au determinat arestarea inițială a acestora justifică în continuare privarea de libertate, având în vedere natura, gravitatea și urmarea faptelor pentru care au fost cercetați.

Totodată, s-a apreciat că este nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.D.V., întrucât nu s-au schimbat temeiurile legate de temerea că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea martorilor. Împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul D.D.V. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive sau punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar, apreciind că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, întrucât ancheta penală a fost finalizată, a fost deja trimis în judecată, iar actele dosarului nu au evidențiat date care să conducă la concluzia că ar încerca în vreun mod să zădărnicească aflarea adevărului.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpatul D.D.V. este nefondat. Astfel, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, se află spre soluționare cauza penală privind pe inculpații D.D.V. și S.O., trimiși în judecată, în stare de arest, prin Rechizitoriul nr. 111/P/2009 din 24 iulie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Alba Iulia, pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență în formă continuată, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

(inculpatul D.D.V. – două acte materiale) și, respectiv, complicitate la infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 (inculpatul S.O.). În sarcina inculpatului D.D.V. s-a reținut – prin actul de inculpare – faptul că, în calitatea sa de ofițer de poliție judiciară, în grad de subinspector la Serviciul Poliției Rutiere din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție Alba, la data de 10 mai 2009, a pretins și primit de la denunțătorul T.P. suma de 300 RON și 2 miei, iar la data de 11 mai 2009 a pretins și primit, prin interpusul S.O.

(finul său), suma de 5.500 RON (echivalentul sumei de 1.300 euro), de la același denunțător, pentru a interveni atât pe lângă medicii din cadrul Serviciului de Medicină Legală Alba – pentru a obține un rezultat al analizei toxicologico-alcoolemie favorabil denunțătorului T.P., de natură a nu atrage răspunderea penală a acestuia – cât și pe lângă magistrații procurori, învestiți cu soluționarea cauzei (Dosar nr. 993/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sebeș), pentru adoptarea unei soluții favorabile, aceasta în contextul în care la data de 9 mai 2009, în timp ce se afla în exercițiul funcțiunii, l-a depistat în trafic pe denunțătorul T.P., care conducea un autoturism pe drumul public Sebeș-Săsciori, sub influența băuturilor alcoolice.

La termenul din data de 22 septembrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, învestită cu soluționarea cauzei privind pe inculpatul D.D.V., verificând starea de arest a acestuia, a menținut-o, apreciind că subzistă în continuare temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri și a respins, totodată, cererea inculpatului de punere în libertate provizorie sub control judiciar, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Criticile formulate de inculpatul recurent D.D.V. cu privire la modul de soluționare a cererii sale de liberare provizorie sub control judiciar sunt nefondate pentru următoarele considerente: Din conținutul încheierii recurate rezultă că prima instanță a examinat în cadrul procedurii reglementate în art. 160 8 C. proc.

pen., îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 160 6 alin. (1) și (2) și art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, constatând că aceasta conține numele, prenumele, domiciliul și calitatea persoanei care a făcut-o, mențiunea cunoașterii dispozițiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii, precum și faptul că pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost dedus judecății legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani. Totodată, condițiile prevăzute în art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., care vizează temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, au fost examinate de către prima instanță, apărătorul ales al inculpatului recurent punând concluzii atât cu privire la condițiile de admisibilitate, cât și cu privire la cele referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Prima instanță, constatând că nu este îndeplinită cerința prevăzută în art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., respectiv că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea zădărnici aflarea adevărului, prin influențarea martorilor, a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul D.D.V. Cu privire la dispoziția primei instanțe privind menținerea stării de arest a aceluiași inculpat, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag.

1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1 din Convenție. În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a dispozițiilor cuprinse în legea internă, cât și a existențelor ce decurg din prevederile Convenției. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, instanța de fond a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept – art. 148 lit. f) C. proc. pen. – care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare, privarea de libertate a inculpatului. Așa cum rezultă din coroborarea proceselor-verbale de transcriere a interceptărilor autorizate, cu depozițiile martorilor T.P., A.N. și S.N. și cu declarațiile inculpatului S.O., în cauză există indicii puternice care conduc la o presupunere rezonabilă asupra obiectivității și temeiniciei acuzațiilor aduse inculpatului, astfel încât, în mod justificat, prima instanță a apreciat că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol pentru ordinea publică.

Aprecierea acestui pericol, fără a fi indisolubil legată de o examinare a gravității faptelor, gravitate incontestabilă, nu poate fi totuși disociată de aspectele ce țin de pericolul social concret al acuzațiilor aduse, de rezonanța socială pe care săvârșirea acestor fapte a generat-o, de modalitatea concretă în care inculpatul se presupune că a acționat, precum și de necesitatea ocrotirii unui interes primordial, de ordine publică. Existența unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea de către inculpat a unor fapte de corupție, fapte care au luat amploare deosebită în societatea actuală, funcția pe care inculpatul D.D.V.

o deține și exigențele cărora acesta se impunea să se supună prin prisma poziției sale de apărător al legii, rezonanța negativă creată în rândul comunității, căreia i se induce ideea și convingerea că există posibilitatea eludării unei sancțiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicați în înfăptuirea justiției (procuror), justifică pe deplin menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. Înalta Curte reține că, prin deosebita lor gravitate și reacția publicului față de săvârșirea lor, anumite infracțiuni, cum sunt infracțiunile reținute în speța de față, pot produce o anumită „tulburare socială”, de natură a justifica o detenție provizorie pe o anumită perioadă de timp.

Așa cum s-a statuat constant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă măsura arestării preventive are un caracter excepțional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent și suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cazul Letellier contra Franței). Justețea aprecierilor primei instanțe rezidă și în aceea că, deși a luat în considerare elemente de circumstanțiere, relevante pentru inculpat, a acordat însă, în mod corect, o pondere semnificativă naturii activității infracționale a acestuia, condițiilor concrete în care inculpatul a acționat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanței, precum și prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate și dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție, conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la „termenul rezonabil al duratei arestării preventive”, îl raportează întotdeauna la complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a părților și la diligențele depuse de autoritățile judecătorești. Având în vedere complexitatea cauzei, numărul mare de martori, precum și necesitatea administrării și a altor probe cerute de părți, Înalta Curte, constată că instanța de fond a luat toate măsurile pentru judecarea cu celeritate a cauzei, critica vizând depășirea termenului rezonabil în soluționare fiind nefondată.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D.V. împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 922/57/2009. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D.V. împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 922/57/2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 septembrie 2009.