ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3473/2010

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 1504 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 954/64/2006 s-au admis recursurile declarate de Parchetul Curții de Apel Brașov și părțile civile I.G. și I.A. împotriva Sentinței penale nr. 97/F din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpații C.I. și R.G.R.

A fost casată sentința penală sus-menționată numai sub aspectul laturii civile, cu privire la rezolvarea acesteia cât și a cheltuielilor judiciare.

În baza dispozițiilor art. 14 C. proc. pen., art. 998 și art. 1003, art. 1003 alin. (3) C. civ. s-a dispus obligarea în solidar a inculpaților și a fiecăruia în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor la plata sumei de 33.995 RON cu titlu de despăgubiri materiale și dobânda legală aferentă până la plata efectivă a sumei datorate.

A fost obligat fiecare inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor la plata sumei de câte 4.538 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariul de avocat și cheltuieli de transport, către părțile civile I.G. și I.A.

Au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații C.I. și R.G.R. împotriva sentinței penale sus-menționate.

A obligat pe fiecare inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de câte 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

S-a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj au fost trimiși în judecată inculpații C.I. și R.G.R., subcomisar și, respectiv, comisar de poliție, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen.

Prin Sentința penală nr. 23/F din 9 aprilie 2009, Curtea de Apel Brașov a dispus încetarea procesului penal față de inculpați, apreciind că în cauză a intervenit prescripția specială cu obligarea acestora la plata sumei de 36.747,41 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale, respingând celelalte pretenții civile.

Înalta Curte, prin Decizia penală nr. 2530 din 1 iulie 2009 a admis recursurile declarate în cauză și casând hotărârea pronunțată a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a apreciat că, în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale în raport de data comiterii faptelor (martie - aprilie 2001 - momentul încheierii actelor de urmărire penală, iar inculpații aveau obligația de predare a bunurilor la camera de corpuri delicte), dar și faptul că nu au fost aplicate corespunzător dispozițiile art. 128 alin. (2) combinat cu art. 303 alin. (6) C. proc. pen., neluându-se în calcul perioada cât dosarul a fost trimis la Curtea Constituțională, astfel încât, termenul de prescripție nu a fost implinit la momentul soluționării recursurilor.

Urmare rejudecării, Curtea de Apel Brașov, prin Sentința penală nr. 97/F din 2 noiembrie 2009 a dispus:

În baza art. 249 alin. (1) C. pen., a condamnat inculpatul R.G.R.  la pedeapsa de o lună închisoare.

În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului R.G.R. pe durata unui termen de încercare de 2 ani și o lună, stabilit în condițiile art. 82 C. pen.

A adus la cunoștința inculpatului R.G.R. dispozițiile art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.U.G. nr. 18/2003, a constatat grațiată în întregime pedeapsa de o lună închisoare aplicată inculpatului R.G.R.

A atras atenția inculpatului R.G.R. asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea grațierii, în baza art. 120 alin. (2) C. pen., reduce durata termenului de încercare la 2 ani.

În baza art. 249 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.I. la pedeapsa de o lună închisoare.

În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului C.l. pe durata unui termen de încercare de 2 ani și o lună, stabilit în condițiile art. 82 C. pen.

A adus la cunoștința inculpatului C.I. dispozițiile art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. l din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.U.G. nr. 18/2003, a constatat grațiată în întregime pedeapsa de o lună închisoare aplicată inculpatului C.l.

A atras atenția inculpatului C.I. asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 privind revocarea grațierii.

În baza art. 120 alin. (2) C. pen., a redus durata termenului de încercare la 2 ani.

A respins ca nefondată acțiunea civilă promovată de partea civilă I.G.

În baza art. 191 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a obligat inculpații R.G.R. și C.l. la plata sumei de 1.400 RON fiecare, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat.

În baza art. 193 C. proc. pen., a obligat inculpații R.G.R. și C.l., în solidar, la plata sumei de 6.703,56 RON, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate de I.G.

Pe situația de fapt s-a reținut că, începând cu data de 15 februarie 2001, cei doi inculpați au efectuat acte de cercetare penală privind mai multe infracțiuni de furt din locuințe comise de D.I. și I.A.Ș. (parte vătămată I.G.), cauzele fiind finalizate, persoanele respective fiind judecate și condamnate definitiv pentru aceste infracțiuni de furt.

Cu prilejul efectuării acestor acte de cercetare, s-a dispus efectuarea unei percheziții la domiciliul numitului I.A., imobil unde acesta locuia împreună eu părinții, astfel că la data de 5 martie 2001 cei doi inculpați au fost desemnați să coordoneze efectuarea percheziției domiciliare. Percheziția a fost efectuată împreună cu lucrătorii de poliție D.M.Ș., P.M. și P.V. De precizat că procesul-verbal a fost întocmit de P.M., iar P.V. trebuia să efectueze fotografiile judiciare.

Cu această ocazie au fost ridicate un număr de 151 bunuri - bijuterii, ceasuri, parfumuri, articole de îmbrăcăminte, aparatură electronică - despre care se bănuia că provin din infracțiunile cercetate.

Percheziția a fost efectuată în două corpuri de clădire, primul corp din care au fost ridicate aceste obiecte a fost percheziționat de inculpați împreună cu persoanele menționate anterior, iar celălalt corp a fost percheziționat de către ofițerul M.H. împreună cu L.D. și L.D., în acest corp locuiau alte persoane, chiriași ai părții vătămate și bunurile ridicate din acest corp au fost restituite imediat acestor persoane.

Un alt aspect important este că nu au fost efectuate fotografii judiciare. Martorul P.V. a relatat (Dosar 954/64/2006) aceleași împrejurări pe care le-a menționat și în cursul urmăririi penale, și anume că aparatul foto avea o defecțiune Ia blitz și a telefonat la birou pentru a i se trimite un alt aparat, însă a durat mai mult de o oră până a sosit alt blitz care nu era compatibil cu aparatul pe care îl avea în dotare (mai era necesar un cablu sincron) astfel că nu au fost efectuate fotografii, iar filmul inițial, pe care existau câteva fotografii se voalase și, prin urmare, nu a existat nici o fotografie efectuată Ia percheziție.

Toți martorii audiați și care au participat la efectuarea percheziției (P.M., L.D., M.H.E., P.V., D.M.Ș.  Dosar 954/64/2009) au relatat că bunurile ridicate au fost consemnate în procesul-verbal care a fost citit și semnat de toți martorii, că bunurile au fost transportate cu mașina instituției Ia secția IV Poliție și depozitate în biroul lucrătorilor de poliție judiciară, deoarece la nivelul secției nu exista și nu există nici în prezent o cameră de corpuri delicte și că urmau să fie chemate părțile vătămate care să recunoască bunurile și să le fie restituite.

Martori, au mai relatat că o mare parte din bunuri au fost restituite acestora.

Cu privire la modul de depozitare a bunurilor ridicate, martorii au mai relatat că exista un fișet metalic în biroul nr. 11, unde aveau biroul cei doi inculpați, împreună cu martorul M. și că în acest fișet se păstrau bunurile ridicate. Martorii au mai relatat că martorul M. s-a mutat în birou cu inculpații după plecarea martorului L., deoarece s-a decis ca ofițerii să stea într-un birou și, totodată, s-a încercat acreditarea ideii că bunurile care lipseau ar fi fost sustrase de martorul L., care a plecat în Canada.

Atât raportul Corpului de control, cât și depozițiile martorilor care au lucrat cu inculpații, au relevat faptul că inculpații au depozitat bijuteriile într-o cutie de ness-cafe, pe care o țineau în fișetul metalic, pe raftul de sus, fișet folosit de inculpatul R. și mai aveau cheia de la acest fișet și M.H. și L.D., iar în încăperea respectivă mai aveau acces și alte persoane decât lucrătorii de poliție deși, tot în această încăpere, într-o zonă, erau ținute, pe jos, alte bunuri, de mărime mare, ce nu încăpeau în fișet - aparatură electronică, articole de îmbrăcăminte, parte dintre acestea fiind ridicate tot de la partea vătămată.

Activitatea de restituire a bunurilor către persoanele păgubite ca urmare a săvârșirii unor fapte de furt a fost coordonată tot de către inculpați, iar implicarea altor persoane în aceste activități se realiza doar la dispoziția acestora și sub coordonarea lor. De asemenea, este de precizat că bijuteriile erau scoase și introduse în fișet doar de către unul din cei doi inculpați și au apărut neconcordanțe între modul de descriere al bunurilor în procesul-verbal întocmit la percheziție și dovada de restituire a bunurilor către partea vătămată, din cauză că lucrătorul care s-a ocupat de predarea bunurilor nu a avut acces la procesul-verbal de percheziție.

Astfel, cu prilejul inventarului întocmit la data de 6 septembrie 2001, după ce partea vătămată a formulat plângeri prin care a solicitat clarificarea situației bunurilor ridicate din locuința sa, nu s-au efectuat verificări între bunurile predate și cele rămase, ultimele fiind depuse într-o cutie în același fișet.

Inventarele ulterioare efectuate au relevat că din cele 151 de obiecte ridicate la percheziție au fost restituite persoanelor păgubite prin furturi un număr de 125, aspect reținut și în inventarul și actul de control efectuat de Corpul de control al ministrului de interne.

Mai mult, pentru alte 26 de obiecte (din care 11 erau bijuterii, ceasuri de mână) nu existau nici un fel de documente justificative care să ateste că au fost restituite.

De asemenea, alte 11 obiecte (tot bijuterii) nu au avut clarificată situația, în sensul că figurau predate unor părți vătămate, dar și părții vătămate I.G. și nu s-a putut stabili dacă acestea au fost restituite chiar către partea vătămată și dacă au fost aceleași cu cele ridicate la percheziție, din cauza modului diferit de descriere al acestora în documentele de predare, comparativ cu procesul-verbal de percheziție.

Urmare a demersurilor părții vătămate, prin Sentința penală nr. 739/2003 a Tribunalului Cluj, s-a dispus restituirea către partea vătămată a bunurilor nerestituite și, în consecință, s-au restituit un număr de 5 bijuterii, a căror primire a fost inițial refuzată de aceasta, pe motiv că au suferit degradări și un telefon de perete marca "M.".

Celelalte bunuri reclamate de partea vătămată nu au fost găsite.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, părțile civile I.G. și I.A. și inculpații C.I. și R.G.R.

Parchetul a criticat hotărârea numai sub aspectul laturii civile apreciind că instanța de fond în primul ciclu procesual a făcut o corectă evaluare a prejudiciului material, solicitând admiterea în aceste limite.

Părțile civile I.G. și I.A. au solicitat admiterea recursului și pe fond, obligarea inculpaților la plata sumelor de 33.945 RON daune materiale, 50.000 RON daune morale, 3453 RON cheltuieli transport și 3250 RON onorariu de avocat.

Inculpații C.I. și R.G.R. au solicitat admiterea recursului și în rejudecarea cauzei, încetarea procesului penal motivând că în cauză a intervenit prescripția specială, prev. de art. 122 lit. d) rap. la art. 124 C. pen., iar pe latură civilă exonerarea de la plata prejudiciului material solicitat.

Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma cazurilor de casare invocate cât și din oficiu, Înalta Curte constată fondate recursurile Parchetului și ale părților civile și, ca nefondate, recursurile inculpaților pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarului, analizând probatoriul administrat atât în faza urmăririi penale cât și al cercetării judecătorești, rezultă fără echivoc, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, urmare a unei modalități defectuoase de efectuare a percheziției și ulterior de păstrare și restituire a bunurilor ridicate, contrar uzanțelor și obligațiilor regulamentare și pe cale de consecință, vinovăția inculpaților în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., făcându-se astfel o corectă încadrare juridică a faptelor și o justă individualizare a pedepselor.

Totodată, trebuie observat că, urmare activității inculpaților de manevrare culpabilă a obiectelor ridicate, dar și a neluării măsurilor legale de conservare a acestora, creând condițiile dispariției unei părți din bunurile ridicate, a condus la crearea unui prejudiciu în patrimoniul părții civile.

În atare situație, raportat la probatoriul administrat dar și înscrisurilor anexate, se constată cauzarea unei vătămări importante a intereselor legale ale părților civile și în consecință, Înalta Curte în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul Curții de Apel Brașov și părțile civile I.G. și I.A., va dispune obligarea în solidar a inculpaților și a fiecăruia în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor materiale și a dobânzii legale aferente până la plata efectivă a sumei datorate, cât și la plata cheltuielilor judiciare către părțile civile conform dispozitivului.

Examinând recursurile inculpaților prin prisma cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte având în vedere și considerentele expuse anterior constată că acestea sunt nefondate, instanța de fond apreciind în mod corect că faptele acestora întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 249 alin. (1) C. pen.

Așa cum s-a arătat și s-a stabilit ca urmare a ansamblului probator administrat, inculpații au efectuat acte de urmărire în cazul furturilor comise de D.I. împreună cu alte persoane, au condus la percheziția efectuată la domiciliul părților civile, au dispus ridicarea bunurilor menționate în procesele-verbale întocmite, fără a le enumera, eticheta în mod corespunzător și care, totodată au fost conservate în mod impropriu, ceea ce denotă o gravă încălcare a atribuțiilor de serviciu.

Ca o consecință directă a modului defectuos de îndeplinire a obligațiilor ce le reveneau în pofida unor neajunsuri de ordin administrativ-organizatoric și care nu-i exonerează de răspundere, inculpații au creat condițiile favorabile dispariției unei părți importante din bunurile ce aparțineau părților civile cauzându-le acestora o vătămare.

Referitor la apărarea inculpaților în sensul că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea lor penală întrucât s-a împlinit termenul de prescripție, aceasta urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

Astfel, la 31 mai 2002, așa cum rezultă din dosar inculpații au fost trecuți în rezervă, moment de la care curge termenul de prescripție. Trebuie observat însă că, judecata cauzei a fost suspendată timp de 7 luni și 17 zile, raportat la termenul prescripției speciale, de 7 ani și 6 luni, la care se adaugă și perioada de suspendare a cursului termenului de prescripție sus-arătat, conduce indubitabil la concluzia neîmplinirii termenului de prescripție la acest moment.

Ca atare, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaților, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat în solidar cu partea responsabilă civilmente.

II. Împotriva acestei decizii penale au declarat contestație în anulare condamnații C.I. și R.G.R. în temeiul cazurilor de contestație în anulare prevăzute de art. 386 lit. c) și e) C. proc. pen.

Cu referire la primul motiv de contestație în anulare s-a arătat că fapta a fost săvârșită la data de 5 martie 2001, astfel încât termenul de prescripție era împlinit la momentul pronunțării deciziei din recurs, considerând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., raportat la art. 122 lit. d) - art. 124 C. pen.

Sub aspectul celui de al doilea caz de contestație în anulare s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 385

14

alin. (1

1

) C. proc. pen. și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de recurs avea obligația de a-i audia pe inculpați, întrucât nu fuseseră ascultați în fond și în apel.

Prin încheierea de ședință de la 9 iunie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen. a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de contestatorii deja menționați.

Examinând contestația în anulare pe fondul celor două cazuri de contestație invocate, decizia contestată, Înalta Curte are în vedere că aceasta se privește ca nefondată și urmează a fi respinsă ca atare în temeiul dispozițiilor art. 392 alin. (1) C. proc. pen.

Într-adevăr, infracțiunea imputată prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. a fost comisă în perioada martie - aprilie 2001, deoarece atunci au fost încheiate actele de urmărire penală și din acel moment inculpații aveau obligația de predare a bunurilor la camera de corpuri delicte, astfel că infracțiunea s-a consumat și epuizat în data de 5 martie 2002 când au fost finalizate verificările efectuate de ofițeri din cadrul corpului de control al Ministerului de Interne și s-a întocmit raport scris la aceeași dată.

De la această dată certă la care s-a epuizat consumarea infracțiunii săvârșite de către contestatarii condamnați și anume, 5 martie 2002 se calculează termenul de prescripție specială prevăzută de art. 124 C. proc. pen., deci care este în speță de 7 ani și 6 luni și care se finalizează la data de 5 septembrie 2009.

De la această ultimă dată menționată trebuie să fie adăugată perioada de 7 luni și 17 zile în care dosarul cauzei a fost înaintat și s-a aflat pe rolul Curții Constituționale în vederea soluționării unei excepții de neconstituționalitate pentru care s-a dispus sesizarea instanței de contencios constituțional în vederea soluționării acesteia.

După însumarea perioadei deja indicată, rezultă fără echivoc, că termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 22 aprilie 2010; or, decizia contestată a fost pronunțată la 20 aprilie 2010.

14

alin. (1

1

), ori art. 385

16

alin. (1)” - ceea ce nu este cazul în speță.

Aceasta, întrucât ambii recurenți inculpați au lipsit la soluționarea recursului lor, așa cum s-a arătat în practicaua deciziei contestate, fiind reprezentați de apărători desemnați din oficiu; ori textul sus-citat pretinde fără echivoc condiția duală "inculpat prezent ce nu a fost ascultat" - rezultând indubitabil datorat lipsei ipotezei de aplicabilitate a acestui caz de contestație în anulare că nefiind prezent în fața instanței de recurs, cei doi condamnați contestatori nu puteau nici a fi ascultați.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii condamnați C.I. și R.G.R. împotriva Deciziei penale nr. 1504 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 954/64/2006.

Obligă contestatorii condamnați la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 06 octombrie 2010.