ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4120/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4120/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin Încheierea din

data de 15 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Galați, secția

penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 295/44/2011, s-a respins

cererea prin care inculpatul T.M.F. a solicitat revocarea sau înlocuirea

măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura preventivă a obligării

de a nu părăsi țara, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut că față de inculpatul T.M.F. nu a fost luată

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, astfel încât nu sunt

incidente dispozițiile art. 139 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen.

În cauză, obligația

de a nu depăși limita teritorială a municipiului Brăila a fost dispusă prin

Decizia penală nr. 2020 din 16 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca efect al admiterii cererii prin care inculpatul a solicitat punerea în

libertate provizorie sub control judiciar.

Contrar susținerilor

inculpatului, din probele administrate în cauză, respectiv plângerile și

declarațiile martorilor M.M. și M.V., declarațiile victimei M.V.G.,

declarațiile martorului M.D.R. și a celorlalți 13 martori audiați în cauză,

relațiile furnizate de autoritățile judiciare spaniole și procesele - verbale

de transcriere a convorbirilor telefonice rezultă indicii certe că inculpatul a

săvârșit faptele pentru care este cercetat.

Menținerea obligației

de a nu depăși limita teritorială a municipiului Brăila este justificată și de

faptul că față de probele administrate în cauză, în special probele

administrate la cererea inculpatului, s-a apreciat că se impune reaudierea

părții vătămate și a părinților acesteia.

În ceea ce privește

susținerile inculpatului în sensul că este student, din înscrisurile depuse la

dosar rezultă că până la data arestării preventive (23 februarie 2011),

inculpatul nu a susținut nici un examen, iar în ceea ce privește faptul că ar

fi angajat ca șofer la o societate comercială nu s-a administrat nici o probă.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs în termen inculpatul T.M.F., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a susținut

că respingerea cererii este greșită, deoarece nu s-a făcut dovada că ar

intenționa să părăsească localitatea, iar temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii s-au schimbat. S-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii

atacate, iar pe fond admiterea cererii formulate, respectiv revocarea sau

înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea luată față de inculpat

cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Examinând încheierea

atacată atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu în conformitate

cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Este real că potrivit

dispozițiilor art. 141 alin. (1) teza 2 C. proc. pen. încheierea prin care

prima instanță a respins cererea de revocare a unei măsuri preventive nu este

supusă nici unei căi de atac.

În schimb, analiza

sistematică asupra aceluiași alineat, teza 1, determină concluzia că admiterea

cererii, evident formulată de inculpat, poate fi atacată separat cu recurs, de

către procuror.

O atare restrângere a

accesului la justiție contravine dispozițiilor art. 14 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, amendată prin

Protocolul nr. 11 (art. 26), potrivit cărora toate persoanele sunt egale în

fața legii și au fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală și eficace în

derularea procedurilor penale, inclusiv garantându-se prin lege dreptul la un

recurs efectiv și un proces echitabil, indiferent de poziția procesuală.

Or, potrivit art. 20

alin. (1) din Constituție, dispozițiile legii fundamentale privind drepturile

și libertățile cetățenilor se interpretează și aplică în concordanță cu

Declarația Universală  a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate

la care România este parte.

Situația de fapt a

fost stabilită corect la primul grad de jurisdicție, iar dispozițiile ce

reglementează obligarea de a nu părăsi localitatea, au fost legal interpretate.

Prin rechizitoriul

nr. 208/P/2008 din 15 martie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A. - S.T. Galați a trimis în judecată, în stare de

arest, inculpatul T.M.F. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 189

alin. (1), (2) și (3) C. pen. și art. 255 alin. (1) C. pen. în referire la art.

6 și 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În sarcina acestuia

s-a reținut, în rechizitoriu, că la data de 28 august 2007 se afla în

municipiul Brăila și atunci a sechestrat-o pe victima M.V.G., însă, din

documentele înaintate la dosar de B - G.S.G., rezultă că la data de 28 august

2007 el se afla în Spania.

Arestarea preventivă

s-a dispus conform art. 148 lit. f) C. proc. pen., constatându-se că acesta

împreună cu inculpatul B.N. a sechestrat-o pe martora victimă M.V.G., fiind

lipsită de libertate în mod ilegal, aceasta fiind exploatată sexual de către

inculpatul T.M.F., în Spania, unde a fost obligată să practice prostituția.

Prin Decizia penală

nr. 2020 din 16 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis

cererea formulată de inculpatul T.M.F. și s-a dispus punerea acestuia în

libertate sub control judiciar. Totodată, printre alte obligații, potrivit art.

160

2

alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus ca inculpatul să nu

depășească limita teritorială a municipiului Brăila.

Instanța de recurs a

avut în vedere faptul că deși temeiurile ce au determinat arestarea nu au

încetat, ele s-au schimbat în sensul că s-a diminuat impactul negativ al

faptelor ce formează obiectul judecății, față de ordinea publică.

S-a apreciat că

măsura obligării de a nu părăsi localitatea în condițiile art. 136

1

lit. b) rap. C. proc. pen. se impune pentru buna desfășurare a procesului

penal, asigurarea garanției de prezentare a inculpatului la fiecare din

termenele de judecată stabilite în fața instanței de fond, precum și prevenirea

riscului de sustragere la judecată.

Față de această

situație, legal s-a apreciat necesitatea prezentării recurentului în instanță,

nefiind suficientă reprezentarea prin avocat ales pentru aflarea adevărului

într-o cauză penală de o atare complexitate, ce atrage sancțiuni privative de

libertate de până la 15 ani închisoare și pedepse complimentare, în condiții de

garantare a exercitării dreptului la apărare, contradictorialitate și

prezumției de nevinovăție.

Față de aceste

elemente, este cert că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru revocarea

sau înlocuirea obligării de a nu părăsi localitatea cu obligarea de a nu părăsi

țara, atitudinea procesuală, justificând presupunerea rezonabilă că prin

admiterea cererii există riscul de sustragere de la judecată, îngreunându-se

aflarea adevărului, iar în final tinzându-se chiar la prescrierea răspunderii

penale, grefat pe îndeplinirea unor atribuții de serviciu în afara frontierei

de stat.

Concluzionând, față

de considerentele expuse, Curtea apreciază că cererea formulată de către

recurent este neîntemeiată, iar încheierea atacată sub aceste aspecte este

justă și conformă dispozițiilor legale ce reglementează menținerea măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi localitatea în cursul judecății.

Așa fiind, recurși

declarat se va respinge ca nefondat în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., iar recurentul va fi obligat să suporte cheltuielile

judiciare avansate de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul T.M.F. împotriva Încheierii din 15

noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu

minori, pronunțată în Dosarul nr. 295/44/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 2 decembrie 2011.