ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3875/2011

Asupra recursurilor constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie

2009, reclamantul B.A.T. a cerut să se constate caracterul politic al măsurii administrative

dispusă împotriva tatălui său, B.N. și obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul

de Finanțe la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, invocând incidența

dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

În motivarea cererii,

reclamantul a susținut că tatăl său, B.N. - fiul lui B.A.T. și B.E. - a fost dislocat

în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 din comuna L.M., județul Timiș în comuna F.N.,

județul Galați, restricțiile domiciliare fiind ridicate la data de 20 decembrie

1955, prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955.

Reclamantul a depus la

dosar adresa din 20 august 1991 emisă de Ministerul de Justiție – Direcția Instanțelor

Militare, potrivit căreia B.N. a fost dislocat, împreună cu părinții săi, începând

cu data de 12 iunie 1955 în comuna F.N. din județul Galați până la data de 20 decembrie

1955, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, precum și certificatul de moștenitor

din 30 ianuarie 2007 eliberat de B.N.P. E.M. și M.N.R., potrivit căruia reclamantul

are calitatea de moștenitor al defunctului său tată, decedat la data de 5 decembrie

2006, alături de numitul B.C.M.

La data de 4 noiembrie

2009, în cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu B.C.M., invocând

aceleași pretenții ca și cele formulate de reclamant.

Prin sentința civilă

nr. 1714 din 9 noiembrie 2009, Tribunalul Galați, secția civilă, a respins cererea

de chemare în judecată, precum și cererea de intervenție, ca nefondate.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut că, prin dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

legiuitorul a stabilit caracterul politic al măsurii administrative de dislocare

și de stabilire a unui domiciliul obligatoriu, dispusă în baza deciziei nr. 200/1951

a M.A.I., caz în care nu se mai justifică interesul stabilirii caracterului politic

al unei astfel de măsuri pe cale judecătorească, cum eronat solicită reclamantul

și intervenientul.

Instanța a statuat, totodată,

că nu poate fi primită nici cererea de despăgubire morală dedusă judecății, întrucât

autorul părților reclamante a beneficiat, pentru repararea prejudiciilor cauzate

prin aplicarea măsurii administrative, de o indemnizație lunară de 900 RON/lunar,

în temeiul Decretului nr. 118/1990, de drepturile conferite de dispozițiile

art. 3 și 4 din același act normativ, precum și de recunoașterea calității de luptător

în rezistența anticomunistă, în condițiile O.U.G. nr. 214/1999.

În atare condiții, cum

reclamantul și intervenientul nu au probat faptul că despăgubirile acordate de stat

nu ar fi fost de natură să acopere integral prejudiciul moral suferit de tatăl lor

prin aplicarea măsurii administrative prevăzută de deciziei M.A.I. nr. 200/1951,

instanța a apreciat că, în raport de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, nu se justifică acordarea unor despăgubiri morale suplimentare.

Prin decizia civilă

nr. 191/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul

declarat de reclamant și de intervenient și a schimbat, în tot, sentința, în sensul

că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul de Finanțe să le plătească

suma de 20.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri morale.

În motivarea deciziei,

instanța a reținut că reclamantul și intervenientul au calitatea de descendenți

de gradul I ai persoanei supusă măsurii administrative dispusă în baza deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, iar prin dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în considerarea calității

menționate, le-a fost conferit dreptul de a solicita și obține acordarea unei despăgubiri

morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor.

Instanța de apel a statuat

că măsura abuzivă mai sus arătată, care impunea restrângerea în mod abuziv a libertății

individuale, a fost de natură să aducă atingere onoarei și demnității de care tatăl

apelanților se bucura și să îi creeze acestuia suferințe fizice și psihice, date

fiind condițiile grele în care a trebuit să trăiască după strămutare – într-o zonă

nepopulată și bântuită iarna de haite de lupi, locuind în stufării și, mai apoi,

în case de chirpici, construite prin eforturi proprii, în lipsa oricăror resurse

materiale - aspecte de fapt evidențiate în declarația numitului Z.B., aflat într-o

situație similară cu aceea în care s-a aflat autorul apelanților.

Reținând că nu se poate

statua cu exactitate cu privire la intensitatea suferințele fizice și psihice cauzate

unei persoane dislocate în anii 1951-1955, instanța de apel a apreciat că în speța

supusă analizei, față de circumstanțele de fapt reținute, se justifică a fi acordată

apelanților o despăgubire morală de 20.000 euro, suplimentar față de drepturile

conferite deja autorului lor.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs intervenientul B.A.T. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

de Finanțe.

În motivarea recursului,

intervenientul reiterează aspectele de fapt ale cauzei și susține că suma de bani

acordată cu titlu de despăgubire morală este mult prea mică, în raport de criteriile

avute în vedere de instanță, anume în raport de suferințele și umilința cauzate

tatălui său în perioada domiciliului obligatoriu, 1951-1955, cât și ulterior acestei

perioade, anume până în anul 1989.

Intervenientul susține

că în operațiunea de cuantificare a despăgubirii morale stabilite, instanța de apel

trebuia să aibă în vedere și faptul că tatăl său, la momentul deportării, era elev

al Școlii M.M. Timișoara și că prin deportarea sa, împreună cu familia, cursul întregii

sale vieți a fost schimbat, măsura având repercusiuni grave asupra evoluției sale

profesionale, dar și pe plan social.

În motivarea recursului,

pârâtul susține că, în stabilirea cuantumului despăgubirii morale acordate reclamantului

și intervenientului, instanța de apel a avut în vedere condițiile materiale precare

oferite persoanelor strămutate, prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu în altă

localitate, de natură a le crea acestora suferințe pe plan moral și social și de

a le leza demnitatea și onoarea, fiind consecința restrângerii nelegale a libertății

individuale.

Pârâtul susține că instanța

de apel a omis însă să observe că prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010,

legiuitorul a statuat că descendenților de grad I le pot fi acordate daune morale

doar în limita sumei de 5.000 euro.

Pârâtul mai susține că

pentru acordarea unei astfel de despăgubiri se cereau a fi întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale și că, în cauza supusă analizei, instanța de apel

a ignorat faptul că reclamantul și intervenientul s-au născut în anii 1967 și 1973,

adică după încetarea măsurii administrative dispuse împotriva autorului lor și,

respectiv, au dat relevanță juridică, în mod eronat, depoziției extrajudiciare a

numitului Z.B., persoană care este în litigiu cu statul pentru acordarea unei despăgubiri

morale pentru aceleași motive.

Analizând recursurile,

în limita criticilor care permit încadrarea în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru

următoarele considerente:

Potrivit prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, or

ice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care

a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

categorie în care se încadrează

și cele dispuse în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., precum și, după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Potrivit dispoziției legale

menționate, „La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate

ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare,

și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001,

cu modificările și completările ulterioare”.

Rezultă că, potrivit dispozițiilor

legale menționate, prejudiciul pentru care se poate cere și acorda despăgubiri morale

în temeiul acestui act normativ este prejudiciul suferit de persoana care a făcut

obiectul măsurii administrative și nu cel cauzat moștenitorilor acesteia.

Așa fiind, în cuantificarea

despăgubirii stabilite pentru un astfel de prejudiciu moral, nu pot fi avute în

vedere eventualele prejudicii cauzate moștenitorilor persoanei supuse măsurii administrative,

caz în care, nu este relevant criteriul relativ la vârstele moștenitorilor, motiv

pentru care, în mod corect instanța de apel nu a reținut un astfel de criteriu în

operațiunea de cuantificare a despăgubirii acordate.

Relativ la acest aspect,

al cuantificării despăgubirii, se constată că instanța de apel a ținut seama de

măsurile reparatorii acordate tatălui reclamantului și intervenientului în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și respectiv, a analizat

consecințele negative pe care măsura administrativă abuzivă, specifică anilor 1951-1955,

le-a produs cu privire la reputația și prestigiului de care tatăl lor, funcție de

vârsta și educația avute, se bucura la data strămutării în comunitatea în care trăia,

precum și suferințele morale ce i-au fost cauzate, la acel moment, prin lipsirea

de condiții de trai decente în localitatea în care i s-a stabilit, împreună cu părinții

săi, domiciliu obligatoriu.

Așa fiind, nu poate fi

primită critica formulată de intervenient, referitoare la omisiunea analizării de

către instanța de apel și a criteriului relativ la vârsta și la calitatea de elev

a tatălui său la momentul strămutării și, respectiv la consecințele negative pe

aplicarea măsurii administrative le-a asupra dezvoltării sale profesionale ulterioare,

critică formulată, de altminteri, în termeni generali, fără a fi dezvoltată în drept

și fundamentată pe elemente ale situației de fapt stabilite la judecata în fond.

În aceeași termeni, vagi

și generali, se constată a fi formulate și de pârât criticile privind omisiunea

instanței de apel de a stabili „întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale”

și, respectiv, privind aprecierea eronată de instanța de apel a unei declarații

extrajudiciare, în care se relevă condițiile grele de trai ale persoanelor strămutate,

chestiune de fapt care nu a fost contestată în fața instanțelor de fond și care

a stat la baza adoptării actului de reparație.

Astfel de critici, doar

enunțate, fără a fi dezvoltate suficient și fără a se indica textele de drept sau

principiile de drept încălcate sau interpretate eronat prin hotărârea recurată,

încât să permită încadrarea în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., pun în imposibilitate Înalta Curte a-și exercita dreptul

de control judiciar și, pe cale de consecință nu pot fi examinate.

Referitor la critica privind

încălcarea de instanța de apel a limitelor legale ale despăgubirii ce putea fi acordată,

prin omisiunea aplicării dispozițiilor

art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, Înalta Curte reține că nu poate fi primită, întrucât

textele de lege mai sus arătate au fost declarate neconstituționale prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Așa fiind, pentru considerentele

de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecății

se dovedesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., le va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul B.A.T. și intervenientul B.C.M. și de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Galați împotriva deciziei nr. 191/A din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Galați,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2011.