ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1292/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 10 octombrie 2006 pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanta SC A.Ț.A. SA – București, sucursala Oradea a chemat în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA – sucursala Bihor și pe intervenientul forțat P.I.A., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5.905,94 RON, despăgubire plătită de reclamantă asiguratului SC I.S. SRL, reprezentând contravaloarea reparațiilor la autoturismul marca D., asigurat facultativ la societatea reclamantă, precum și la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de întârziere. În esență, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta susține următoarele: Intervenientul forțat P.I.A., conducând autoturismul marca M., a avariat autoturismul marca D., proprietatea SC I.S.

SRL, asigurat facultativ la A. Prin procesul-verbal de constatare s-a reținut culpa exclusivă a intervenientului. Ca urmare a producerii riscului asigurat, A. a achitat către SC I.S. SRL despăgubiri reprezentând contravaloarea reparațiilor la autoturismul D. În vederea recuperării despăgubirilor achitate, în temeiul subrogației legale în materie de asigurări, A. a făcut demersuri pe lângă A.A., în considerarea faptului că autoturismul marca M. condus de P.I.A., vinovat de producerea accidentului, era asigurat R.C.A. la A.A., conform tichetului din 07 ianuarie 2005. A.A. a refuzat plata despăgubirilor respective, motivând că nu există identitate între persoana asigurată conform tichetului și proprietarul autoturismului marca M. implicat în evenimentul rutier.

La termenul de judecată din 15 iunie 2007, intervenientul P.I.A. a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 4 lit. c) din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule și autorizarea asigurătorilor pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, aprobate prin ordinul al președintelui C.S.A. În esență, se susține că prevederile respective contravin dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, ale art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin H.G.

nr. 85/2003, și ale art. 971 și art. 1295 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 44 alin. (1) și (7) și art. 53 din Constituție. În considerarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, prin încheierea din 15 iunie 2007, Judecătoria Oradea a sesizat instanța de contencios administrativ competentă să soluționeze excepția de nelegalitate invocată de intervenientul P.I.A. și a dispus suspendarea judecării cauzei pe fond. Cauza având ca obiect soluționarea excepției de nelegalitate a format obiectul Dosarului nr. 1137/35/2007 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios, administrativ și fiscal. Curtea de Apel a dispus citarea în cauză și a emitentului actului administrativ cu caracter normativ ale cărui dispoziții au fost contestate pe calea excepției de nelegalitate, respectiv C.S.A.

Prin sentința civilă nr. 210/CA/2007 – P.I. din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios, administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate invocată de intervenientul P.I.A. și a constatat că prevederile art. 4 lit. c) din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al președintelui C.S.A. sunt nelegale întrucât contravin dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, ale art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 85/2003, ale art. 971 și art. 1295 alin. (1) din C. proc. civ. și ale art. 44 alin. (1) și (7) și art. 53 din Constituție.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență, următoarele aspecte: Prevederile art. 4 lit. c) din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al președintelui C.S.A., care condiționează începerea răspunderii asigurătorului de momentul plății primei de asigurare și al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate contravin dispozițiilor: - art. 48 din Legea nr. 136/1995, care prevăd obligativitatea asigurării tuturor autovehiculelor fără nicio condiționare, astfel încât condiția impusă de prevederile criticate din Norme apare ca fiind în contradicție chiar cu Legea cadru a asigurărilor și reasigurărilor din România.

Din interpretarea acelorași dispoziții rezultă că pentru autovehiculele care se reînmatriculează ca urmare a vânzării-cumpărării, răspunderea asigurătorului trebuie să înceapă din momentul plății primei de asigurare, fără nicio altă condiționare, iar reînmatricularea autovehiculului pe numele noului proprietar este o formalitate care nu afectează dreptul dobândit și nu împiedică folosirea bunului respectiv de către dobânditor. Obligativitatea îndeplinirii formalităților de radiere și reînmatriculare determinate de înstrăinarea autovehiculelor ar trebui să se regăsească într-un text de lege, astfel că prevederile criticate din Norme nu pot adăuga la lege prin impunerea unor condiții ce nu se regăsesc în cuprinsul legii; - art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G.

nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, întrucât acestea prevăd necesitatea existenței documentului de asigurare la momentul înmatriculării, astfel că acel contract de asigurare trebuie să își producă efectele de la data la care legea prevede obligativitatea existenței lui, iar nu de la o dată ulterioară, cum este cea stabilită prin norme; - art. 971 și art. 1295 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât potrivit acestor dispoziții, de la data realizării acordului de voințe între vânzător și cumpărător, bunul se află în rizico-pericolul cumpărătorului, astfel că acestuia îi revin toate drepturile și obligațiile fostului proprietar, fapt recunoscut de altfel și de societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare pe numele noului proprietar; - art. 44 alin. (1) și (7) din Constituție, întrucât acestea obligă la respectarea dreptului de proprietate, astfel că atâta timp cât cumpărătorul a încheiat contractul de asigurare, acea condiționare impusă de prevederile criticate din norme reprezintă o restrângere a dreptului de proprietate și a exercițiului acestui drept, ceea ce contravine și art. 53 din Constituție.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Oradea au declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.S.A. și pârâta A.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă C.S.A. susține că dispozițiile criticate din Norme sunt legale în raport cu dispozițiile art. 3, 4, 8, art. 10 lit. d) și art. 53 din Legea nr. 136/1995, din interpretarea cărora rezultă că, pentru asigurările obligatorii, condițiile răspunderii sunt stabilite în condițiile legii prin normele adoptate de C.S.A. Mai susține recurenta-pârâtă că niciunul din textele Legii nr. 136/1995 nu stabilesc momentul sau condițiile în care începe răspunderea asigurătorului, iar din interpretarea dispozițiilor sale rezultă cu claritate faptul că momentul încheierii poliției nu coincide în mod obligatoriu cu momentul începerii răspunderii asigurătorului.

Art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice nu impune ca momentul intrării în vigoare a asigurării să fie anterior depunerii documentației în vederea înmatriculării. Totodată, recurenta-pârâtă arată că, având în vedere dispozițiile art. 480 C. civ., dispozițiile criticate din Norme nu restrâng dreptul de proprietate al cumpărătorului și nu îngrădesc niciunul dintre atributele dreptului de proprietate, cumpărătorul bucurându-se de posesia, folosința și dispoziția autovehiculului cumpărat.

Recurenta-pârâtă A.A., prin motivele de recurs, susține într-un prim motiv de recurs că instanța de fond în mod nelegal a admis excepția de nelegalitate, întrucât soluționarea litigiului pe fond nu depinde de dispozițiile criticate de intervenientul P.I.A., care a semnat polița de asigurare cunoscând faptul că valabilitatea acesteia depinde de înmatricularea autovehiculului, fapt menționat la rubrica „Valabilitate”. Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă critică sentința atacată sub aspectul faptului că soluția instanței de fond este netemeinică, întrucât dispozițiile criticate din Norme respectă întocmai legislația asigurărilor și legislația privind circulația pe drumurile publice, cu referire în special la procedura reînmatriculării autovehiculelor înstrăinate, prevăzută de Normele aprobate prin H.G.

nr. 85/2003 art. 47 alin. (1). Mai susține recurenta-pârâtă că nu este opozabil terților contractul de vânzare-cumpărare a autovehiculului atâta timp cât numele cumpărătorului nu este menționat în certificatul de înmatriculare și că în privința vânzării-cumpărării autovehiculelor nu se aplică regulile prevăzute de art. 971 și art. 1275 alin. (1) C. civ., iar „întregul” drept de proprietate se transmite cumpărătorului doar în urma radierii autovehiculului de către vânzător și „transcrierii” pe numele cumpărătorului. Mai susține recurenta-pârâtă că în mod eronat a reținut instanța de fond că singura obligație pe care ar avea-o de îndeplinit cumpărătorul pentru a deveni proprietarul unui autovehicul este aceea de a plăti prețul.

Analizând cauza, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., precum și cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele arătate în continuare. Excepția de nelegalitate invocată de P.I.A. vizează prevederile art. 4 lit. c) din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al președintelui C.S.A., conform cărora: „Art. 4. - Răspunderea asigurătorului începe: c) din momentul plății primei de asigurare și al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate.” Reclamantul în procedura excepției de nelegalitate (intervenient pe fondul cauzei) P.I.A.

solicită verificarea legalității prevederilor respective în raport cu dispozițiile: - art. 48 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora „Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum și să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta.” - art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin H.G.

nr. 85/2003, potrivit cărora „Înmatricularea autovehiculului și a remorcii se face pe baza următoarelor documente: ... g) copia documentului de asigurare pentru cazuri de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României; ” - art. 971 și art. 1295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: „ Art. 971. - În contractele ce au de obiect translația proprietății, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților, și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradițiunea lucrului”; „ Art. 1295. - Vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”; - art. 44 alin. (1) și (7) și art. 53 din Constituție, conform cărora: „Art.

44. – alin. (1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Alin. (7) - dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Art.53. – Alin. (1) -Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. ” Analizând cu prioritate primul motivul de recurs invocat de pârâta A.A., Înalta Curte îl va respinge ca neîntemeiat, reținând că asupra legăturii de dependență existente între actul administrativ contestat pe calea excepției de nelegalitate și soluționarea litigiului pe fond se pronunță instanța învestită în fond, iar nu instanța de contencios sesizată cu soluționarea excepției de nelegalitate. Acest aspect rezultă cu claritate din dispozițiile art. 4 alin. (1) teza întâi și a doua din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect sunt relevante și dispozițiile art. 4 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 554/2004, conform cărora „încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul”. Din aceste ultime dispoziții rezultă cu evidență că sunt lipsite de bază legală atât o asemenea apărare cât și un astfel de motiv de recurs invocate în fața instanțelor de contencios administrativ învestite în primă instanță sau în recurs cu o excepție de nelegalitate, atâta timp cât încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac.

Analizând motivele de recurs invocate de ambele pârâte care, în esență, tind să argumenteze legalitatea dispozițiilor criticate din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al președintelui C.S.A., Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate, iar soluția pronunțată de Curtea de Apel este legală și temeinică. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că întemeiat a considerat instanța de fond că dispozițiile respective introduc o condiționare a răspunderii asigurătorului ce nu este prevăzută de actul normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în aplicarea căruia au fost emise Normele, și anume Legea nr. 136/1995, și care intră în contradicție cu dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G.

nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 85/2003, ale art. 971 și art. 1295 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 44 alin. (1) și (7) și art. 53 din Constituție. Dacă legiuitorul ar fi considerat necesar să prevadă că începerea răspunderii asigurătorului este condiționată de intrarea în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate ar fi prevăzut o astfel de condiție în Legea nr. 136/1995. De altfel, chiar recurenta-pârâtă C.S.A., în calitate de emitent al Normelor criticate, afirmă prin motivele de recurs că niciunul din textele Legii nr. 136/1995 nu stabilește momentul sau condițiile în care începe răspunderea asigurătorului.

Or, astfel fiind, prin Norme începerea răspunderii asigurătorului nu poate fi condiționată de o procedură și de un moment supuse unei alte reglementări, cum este H.G. nr. 85/2003. Instanța de fond în mod corect a apreciat asupra nelegalității prevederilor criticate din Norme, raportându-se la prevederile art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, aprobate prin H.G. nr. 85/2003, reglementare anterioară Ordinului nr. 3108/2004 al președintelui CSA. Este adevărat că niciunul din textele Legii nr. 136/1995 nu stabilește momentul sau condițiile în care începe răspunderea asigurătorului, însă nu pot fi primite susținerile din recurs referitoare la faptul că din interpretarea dispozițiilor legii ar rezulta cu claritate faptul că momentul încheierii poliței nu coincide în mod obligatoriu cu momentul începerii răspunderii asigurătorului și că art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G.

nr. 195/2002 nu impune ca momentul intrării în vigoare a asigurării să fie anterior depunerii documentației în vederea înmatriculării. În privința acestor aspecte, întemeiat a reținut Curtea de Apel că dispozițiile criticate din Norme sunt de natură a adăuga dispozițiilor Legii nr. 136/1995 în privința unuia dintre elemente esențiale ale răspunderii asigurătorului, și anume începutul răspunderii asigurătorului pe care o condiționează de îndeplinirea unei obligații ce revine asiguratului în temeiul unor alte dispoziții legale, și anume cele referitoare la circulația pe drumurile publice. În ceea ce privește obligațiile ce revin asiguratului acestea rezultă din chiar prevederile art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora prin „contractant al asigurării” se înțelege „persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană și se obligă față de asigurător să plătească prima de asigurare”.

Or, potrivit acestei definiții, rezultă că în cadrul raportului juridic ce ia naștere prin încheierea contractului de asigurare, asiguratul se obligă doar la plata primei de asigurare. Art. 3 din Legea nr. 136/1995 prevede lipsit de orice echivoc faptul că „în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege”. Astfel fiind, condiționarea începerii răspunderii asigurătorului de obținerea autorizației de circulație provizorie ori de înmatricularea autovehiculului apare ca fiind o adăugare la drepturile și obligațiile ce revin părților contractului de asigurare, potrivit reglementărilor menționate mai sus.

De altfel, art. 9 din Legea nr. 136/1995 dispune în sensul că „prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite”. Astfel, din interpretarea coroborată a art. 1 1 pct. 1, art. 3, art. 9 și art. 57 din Legea nr. 136/1995 rezultă obligația asiguratului de a încheia contractul de asigurare și obligația asigurătorului ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată.

Este adevărat că art. 480 C. civ. condiționează de limitele determinate de lege dreptul persoanei de a se bucura și dispune in mod exclusiv și absolut de un lucru pe care îl deține în proprietate. Însă, așa cum am arătat limitele determinate de Legea nr. 136/1995 în privința dreptului persoanelor de a se bucura de autovehiculele pe care le dețin în proprietate sunt restrânse prin art. 4 lit. c) din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al președintelui C.S.A. Este lipsită de temei susținerea din recurs referitoare la faptul că dispozițiile criticate din Norme ar fi fost emise cu respectarea întocmai a legislației privind circulația pe drumurile publice, cu referire în special la procedura reînmatriculării autovehiculelor înstrăinate, prevăzută de Normele aprobate prin H.G.

nr. 85/2003 art. 47 alin. (1). Astfel, Normele emise în aplicarea unei legi nu pot fi date în considerarea unei proceduri reglementate de un alt act normativ, în condițiile în care art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, prevede expres că „actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a H.G. se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă”. Totodată, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-pârâte A.A. referitoare la inaplicabilitatea art. 971 și art. 1295 alin. (1) C. civ. și la teza transmiterii „întregului” drept de proprietate asupra unui autovehicul numai în urma radierii autovehiculului de către vânzător și „transcrierii” pe numele cumpărătorului. Înalta Curte reține că dispozițiile respective C. civ.

sunt de aplicabilitate generală, iar a admite teoria recurentei ar însemna că nu are calitatea de proprietar persoana care cumpără un autovehicul, fără intenția de a-l folosi pe drumurile publice, astfel că nu procedează la înmatricularea acestuia. De altfel, O.U.G. nr. 195/2002 nu conține dispoziții care să instituie o derogare de la respectivele norme ale Codului civil, iar legislația secundară nu are forța juridică necesară instituirii unor astfel de derogări. Față de cele reținute, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate recursurile declarate de C.S.A. și de SC A.R.A. SA – sucursala Bihor împotriva sentinței civile nr. 210/CA/2007 – P.I.

din 3 decembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios, administrativ și fiscal .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de C.S.A. și de SC A.R.A. SA – sucursala Bihor împotriva sentinței civile nr. 210/CA/2007 – P.I. din 3 decembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2008.