ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1292/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1292/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 10 octombrie

2006 pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanta SC A.Ț.A. SA – București, sucursala

Oradea a chemat în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA – sucursala Bihor  și pe intervenientul

forțat P.I.A., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei

de 5.905,94 RON, despăgubire plătită de reclamantă asiguratului SC I.S. SRL, reprezentând

contravaloarea reparațiilor la autoturismul marca D., asigurat facultativ la societatea

reclamantă, precum și la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de

întârziere.

În esență, prin cererea

de chemare în judecată, reclamanta susține următoarele:

Intervenientul forțat

P.I.A., conducând autoturismul marca M., a avariat autoturismul marca D., proprietatea

SC I.S. SRL, asigurat facultativ la A. Prin procesul-verbal de constatare s-a reținut

culpa exclusivă a intervenientului. Ca urmare a producerii riscului asigurat, A.

a achitat către SC I.S. SRL despăgubiri reprezentând contravaloarea reparațiilor

la autoturismul D. În vederea recuperării despăgubirilor achitate, în temeiul subrogației

legale în materie de asigurări, A. a făcut demersuri pe lângă A.A., în considerarea

faptului că autoturismul marca M. condus de P.I.A., vinovat de producerea accidentului,

era asigurat R.C.A. la A.A., conform tichetului din 07 ianuarie 2005. A.A. a refuzat

plata despăgubirilor respective, motivând că nu există identitate între persoana

asigurată conform tichetului și proprietarul autoturismului marca M. implicat în

evenimentul rutier.

La termenul de judecată

din 15 iunie 2007, intervenientul P.I.A. a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor

art. 4 lit. c) din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii

de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule

și autorizarea asigurătorilor pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere

civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, aprobate prin

ordinul al președintelui C.S.A. În esență, se susține că prevederile respective

contravin dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, ale art. 33 alin. (1)

lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe

drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 85/2003, și ale art. 971 și art. 1295

alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 44 alin. (1) și (7) și art. 53 din Constituție.

În considerarea dispozițiilor

art. 4 din Legea nr. 554/2004, prin încheierea din 15 iunie 2007, Judecătoria Oradea

a sesizat instanța de contencios administrativ competentă să soluționeze excepția

de nelegalitate invocată de intervenientul P.I.A. și a dispus suspendarea judecării

cauzei pe fond.

Cauza având ca obiect

soluționarea excepției de nelegalitate a format obiectul Dosarului nr. 1137/35/2007

pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios, administrativ

și fiscal.

Curtea de Apel a dispus

citarea în cauză și a emitentului actului administrativ cu caracter normativ ale

cărui dispoziții au fost contestate pe calea excepției de nelegalitate, respectiv

C.S.A.

Prin sentința civilă

nr. 210/CA/2007 – P.I. din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția comercială

și de contencios, administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate invocată

de intervenientul P.I.A. și a constatat că prevederile

art. 4 lit. c) din Normele

aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al președintelui C.S.A. sunt nelegale întrucât

contravin dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, ale art. 33 alin. (1)

lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe

drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 85/2003, ale art. 971 și art. 1295

alin. (1) din C. proc. civ. și ale art. 44 alin. (1) și (7) și art. 53 din Constituție.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut în esență, următoarele aspecte:

Prevederile

art. 4 lit. c) din Normele

aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al președintelui C.S.A., care condiționează

începerea răspunderii asigurătorului de momentul plății primei de asigurare și al

eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare

a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării autovehiculului, pentru

autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate contravin dispozițiilor:

- art. 48 din Legea

nr. 136/1995, care prevăd obligativitatea asigurării tuturor autovehiculelor fără

nicio condiționare, astfel încât condiția impusă de prevederile criticate din Norme

apare ca fiind în contradicție chiar cu Legea cadru a asigurărilor și reasigurărilor

din România. Din interpretarea acelorași dispoziții rezultă că pentru autovehiculele

care se reînmatriculează ca urmare a vânzării-cumpărării, răspunderea asigurătorului

trebuie să înceapă din momentul plății primei de asigurare, fără nicio altă condiționare,

iar reînmatricularea autovehiculului pe numele noului proprietar este o formalitate

care nu afectează dreptul dobândit și nu împiedică folosirea bunului respectiv de

către dobânditor. Obligativitatea îndeplinirii formalităților de radiere și reînmatriculare

determinate de înstrăinarea autovehiculelor ar trebui să se regăsească într-un text

de lege, astfel că prevederile criticate din Norme nu pot adăuga la lege prin impunerea

unor condiții ce nu se regăsesc în cuprinsul legii;

- art. 33 alin. (1)

lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe

drumurile publice, întrucât acestea prevăd necesitatea existenței documentului de

asigurare la momentul înmatriculării, astfel că acel contract de asigurare trebuie

să își producă efectele de la data la care legea prevede obligativitatea existenței

lui, iar nu de la o dată ulterioară, cum este cea stabilită prin norme;

- art. 971 și art. 1295

alin. (1) C. proc. civ., întrucât potrivit acestor dispoziții, de la data realizării

acordului de voințe între vânzător și cumpărător, bunul se află în rizico-pericolul

cumpărătorului, astfel că acestuia îi revin toate drepturile și obligațiile fostului

proprietar, fapt recunoscut de altfel și de societatea de asigurare prin încheierea

contractului de asigurare pe numele noului proprietar;

- art. 44 alin. (1) și

(7) din Constituție, întrucât acestea obligă la respectarea dreptului de proprietate,

astfel că atâta timp cât cumpărătorul a încheiat contractul de asigurare, acea condiționare

impusă de prevederile criticate din norme reprezintă o restrângere a dreptului de

proprietate și a exercițiului acestui drept, ceea ce contravine și art. 53 din Constituție.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de Apel Oradea au declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.S.A. și

pârâta A.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă C.S.A. susține că dispozițiile criticate din Norme sunt legale

în raport cu dispozițiile art. 3, 4, 8, art. 10 lit. d) și art. 53 din Legea

nr. 136/1995, din interpretarea cărora rezultă că, pentru asigurările obligatorii,

condițiile răspunderii sunt stabilite în condițiile legii prin normele adoptate

de C.S.A. Mai susține recurenta-pârâtă că niciunul din textele Legii nr. 136/1995

nu stabilesc momentul sau condițiile în care începe răspunderea asigurătorului,

iar din interpretarea dispozițiilor sale rezultă cu claritate faptul că momentul

încheierii poliției nu coincide în mod obligatoriu cu momentul începerii răspunderii

asigurătorului. Art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G.

nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice nu impune ca momentul intrării

în vigoare a asigurării să fie anterior depunerii documentației în vederea înmatriculării.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, având în vedere dispozițiile art. 480 C.

civ., dispozițiile criticate din Norme nu restrâng dreptul de proprietate al cumpărătorului

și nu îngrădesc niciunul dintre atributele dreptului de proprietate, cumpărătorul

bucurându-se de posesia, folosința și dispoziția autovehiculului cumpărat.

Recurenta-pârâtă A.A.,

prin motivele de recurs, susține într-un prim motiv de recurs că instanța de fond

în mod nelegal a admis excepția de nelegalitate, întrucât soluționarea litigiului

pe fond nu depinde de dispozițiile criticate de intervenientul P.I.A., care a semnat

polița de asigurare cunoscând faptul că valabilitatea acesteia depinde de înmatricularea

autovehiculului, fapt menționat la rubrica „Valabilitate”.

Printr-un al doilea motiv

de recurs, recurenta-pârâtă critică sentința atacată sub aspectul faptului că soluția

instanței de fond este netemeinică, întrucât dispozițiile criticate din Norme respectă

întocmai legislația asigurărilor și legislația privind circulația pe drumurile publice,

cu referire în special la procedura reînmatriculării autovehiculelor înstrăinate,

prevăzută de Normele aprobate prin H.G. nr. 85/2003 art. 47 alin. (1). Mai susține

recurenta-pârâtă că nu este opozabil terților contractul de vânzare-cumpărare a

autovehiculului atâta timp cât numele cumpărătorului nu este menționat în certificatul

de înmatriculare și că în privința vânzării-cumpărării autovehiculelor nu se aplică

regulile prevăzute de art. 971 și art. 1275 alin. (1) C. civ., iar „întregul” drept

de proprietate se transmite cumpărătorului doar în urma radierii autovehiculului

de către vânzător și „transcrierii” pe numele cumpărătorului. Mai susține recurenta-pârâtă

că în mod eronat a reținut instanța de fond că singura obligație pe care ar avea-o

de îndeplinit cumpărătorul pentru a deveni proprietarul unui autovehicul este aceea

de a plăti prețul.

Analizând cauza, în raport

cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., precum și

cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru

considerentele arătate în continuare.

Excepția de nelegalitate

invocată de P.I.A. vizează prevederile art. 4 lit. c) din Normele aprobate prin

ordinul nr. 3108/2004 al președintelui C.S.A., conform cărora:

„Art. 4. - Răspunderea

asigurătorului începe:

c) din momentul plății

primei de asigurare și al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme

de data intrării în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării

autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate.”

Reclamantul în procedura

excepției de nelegalitate (intervenient pe fondul cauzei) P.I.A. solicită verificarea

legalității prevederilor respective în raport cu dispozițiile:

- art. 48 din Legea

nr. 136/1995, potrivit cărora „Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate

vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația

să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse

prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire și să mențină valabilitatea

contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum și să aplice

pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta.”

- art. 33 alin. (1)

lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe

drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 85/2003, potrivit cărora „Înmatricularea

autovehiculului și a remorcii se face pe baza următoarelor documente: ... g) copia

documentului de asigurare pentru cazuri de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor

produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României; ”

- art. 971 și art. 1295

alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: „

Art. 971.

- În contractele ce au de obiect translația proprietății,

sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului

părților, și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a

făcut tradițiunea lucrului”; „

Art. 1295.

- Vinderea este perfectă între părți și proprietatea

este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile

s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat

și prețul încă nu se va fi numărat”;

- art. 44 alin. (1) și

(7) și art. 53 din Constituție, conform cărora:

„Art. 44. –

alin. (1)

Dreptul de proprietate,

precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor

drepturi sunt stabilite de lege.

Alin. (7)

- dreptul de proprietate

obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei

vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau

obiceiului, revin proprietarului.

Art.53. – Alin.

(1)

-Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți

poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea

securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor

și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor

unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2)

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă

este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională

cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără

a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. ”

Analizând cu prioritate

primul motivul de recurs invocat de pârâta A.A., Înalta Curte îl va respinge ca

neîntemeiat, reținând că asupra legăturii de dependență existente între actul administrativ

contestat pe calea excepției de nelegalitate și soluționarea litigiului pe fond

se pronunță instanța învestită în fond, iar nu instanța de contencios sesizată cu

soluționarea excepției de nelegalitate. Acest aspect rezultă cu claritate din dispozițiile

art. 4 alin. (1) teza întâi și a doua din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect sunt

relevante și dispozițiile art. 4 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 554/2004,

conform cărora „încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu

este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de

sesizare poate fi atacată odată cu fondul”. Din aceste ultime dispoziții rezultă

cu evidență că sunt lipsite de bază legală atât o asemenea apărare cât și un astfel

de motiv de recurs invocate în fața instanțelor de contencios administrativ învestite

în primă instanță sau în recurs cu o excepție de nelegalitate, atâta timp cât încheierea

de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi

de atac.

Analizând motivele de

recurs invocate de ambele pârâte care, în esență, tind să argumenteze legalitatea

dispozițiilor criticate din Normele aprobate prin ordinul nr. 3108/2004 al președintelui

C.S.A., Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate, iar soluția pronunțată

de Curtea de Apel este legală și temeinică.

Sub acest aspect, Înalta

Curte reține că întemeiat a considerat instanța de fond că dispozițiile respective

introduc o condiționare a răspunderii asigurătorului ce nu este prevăzută de actul

normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în aplicarea căruia au fost

emise Normele, și anume Legea nr. 136/1995, și care intră în contradicție cu dispozițiile

art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind

circulația pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 85/2003, ale art. 971 și

art. 1295 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 44 alin. (1) și (7) și art. 53 din

Constituție.

Dacă legiuitorul ar fi

considerat necesar să prevadă că începerea răspunderii asigurătorului este condiționată

de intrarea în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării

autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate

ar fi prevăzut o astfel de condiție în Legea nr. 136/1995. De altfel, chiar recurenta-pârâtă

C.S.A., în calitate de emitent al Normelor criticate, afirmă prin motivele de recurs

că niciunul din textele Legii nr. 136/1995 nu stabilește momentul sau condițiile

în care începe răspunderea asigurătorului. Or, astfel fiind, prin Norme începerea

răspunderii asigurătorului nu poate fi condiționată de o procedură și de un moment

supuse unei alte reglementări, cum este H.G. nr. 85/2003.

Instanța de fond în mod

corect a apreciat asupra nelegalității prevederilor criticate din Norme, raportându-se

la prevederile art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a O.U.G.

nr. 195/2002, aprobate prin H.G. nr. 85/2003, reglementare anterioară Ordinului

nr. 3108/2004 al președintelui CSA.

Este adevărat că niciunul

din textele Legii nr. 136/1995 nu stabilește momentul sau condițiile în care începe

răspunderea asigurătorului, însă nu pot fi primite susținerile din recurs referitoare

la faptul că din interpretarea dispozițiilor legii ar rezulta cu claritate faptul

că momentul încheierii poliței nu coincide în mod obligatoriu cu momentul începerii

răspunderii asigurătorului și că art. 33 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare

a O.U.G. nr. 195/2002 nu impune ca momentul intrării în vigoare a asigurării să

fie anterior depunerii documentației în vederea înmatriculării.

În privința acestor aspecte,

întemeiat a reținut Curtea de Apel că dispozițiile criticate din Norme sunt de natură

a adăuga dispozițiilor Legii nr. 136/1995 în privința unuia dintre elemente esențiale

ale răspunderii asigurătorului, și anume începutul răspunderii asigurătorului pe

care o condiționează de îndeplinirea unei obligații ce revine asiguratului în temeiul

unor alte dispoziții legale, și anume cele referitoare la circulația pe drumurile

publice.

În ceea ce privește obligațiile

ce revin asiguratului acestea rezultă din chiar prevederile art. 1

1

pct. 1 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora prin „contractant al asigurării”

se înțelege „persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui

risc privind o altă persoană și se obligă față de asigurător să plătească prima

de asigurare”. Or, potrivit acestei definiții, rezultă că în cadrul raportului juridic

ce ia naștere prin încheierea contractului de asigurare, asiguratul se obligă doar

la plata primei de asigurare.

Art. 3 din Legea nr. 136/1995

prevede lipsit de orice echivoc faptul că „în asigurarea obligatorie raporturile

dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite

prin lege”. Astfel fiind, condiționarea începerii răspunderii asigurătorului de

obținerea autorizației de circulație provizorie ori de înmatricularea autovehiculului

apare ca fiind o adăugare la drepturile și obligațiile ce revin părților contractului

de asigurare, potrivit reglementărilor menționate mai sus.

De altfel, art. 9 din

Legea nr. 136/1995 dispune în sensul că „prin contractul de asigurare, contractantul

asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta

se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului

asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare

indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile prezentei

legi, în limitele și la termenele convenite”.

Astfel, din interpretarea

coroborată a art. 1

1

pct. 1, art. 3, art. 9 și art. 57 din Legea nr.

136/1995 rezultă obligația asiguratului de a încheia contractul de asigurare și

obligația asigurătorului ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului,

beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată.

Este adevărat că art.

480 C. civ. condiționează de limitele determinate de lege dreptul persoanei de a

se bucura și dispune in mod exclusiv și absolut de un lucru pe care îl deține în

proprietate. Însă, așa cum am arătat limitele determinate de Legea nr. 136/1995

în privința dreptului persoanelor de a se bucura de autovehiculele pe care le dețin

în proprietate sunt restrânse prin art. 4 lit. c) din Normele aprobate prin ordinul

nr. 3108/2004 al președintelui C.S.A.

Este lipsită de temei

susținerea din recurs referitoare la faptul că dispozițiile criticate din Norme

ar fi fost emise cu respectarea întocmai a legislației privind circulația pe drumurile

publice, cu referire în special la procedura reînmatriculării autovehiculelor înstrăinate,

prevăzută de Normele aprobate prin H.G. nr. 85/2003 art. 47 alin. (1). Astfel, Normele

emise în aplicarea unei legi nu pot fi date în considerarea unei proceduri reglementate

de un alt act normativ, în condițiile în care art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000,

republicată, prevede expres că „actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor

sau a H.G. se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

Totodată, sunt neîntemeiate

susținerile recurentei-pârâte A.A. referitoare la inaplicabilitatea art. 971 și

art. 1295 alin. (1) C. civ. și la teza transmiterii „întregului” drept de proprietate

asupra unui autovehicul numai în urma radierii autovehiculului de către vânzător

și „transcrierii” pe numele cumpărătorului. Înalta Curte reține că dispozițiile

respective C. civ. sunt de aplicabilitate generală, iar a admite teoria recurentei

ar însemna că nu are calitatea de proprietar persoana care cumpără un autovehicul,

fără intenția de a-l folosi pe drumurile publice, astfel că nu procedează la înmatricularea

acestuia. De altfel, O.U.G. nr. 195/2002 nu conține dispoziții care să instituie

o derogare de la respectivele norme ale Codului civil, iar legislația secundară

nu are forța juridică necesară instituirii unor astfel de derogări.

Față de cele reținute,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza

a doua C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate

recursurile declarate

de C.S.A. și de SC A.R.A. SA – sucursala Bihor împotriva sentinței civile nr. 210/CA/2007

– P.I. din 3 decembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios,

administrativ și fiscal

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de C.S.A. și de SC A.R.A. SA – sucursala Bihor împotriva sentinței civile nr. 210/CA/2007

– P.I. din 3 decembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios,

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2008.