ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2242/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2242/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Mehedinți la 26 mai 2010, reclamanta P.F.M. a chemat în judecată

pe pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la 200.000 euro

pentru suferințele fizice și psihice pe care le-a îndurat în perioada

deportării sale și 400.000 euro pentru suferințele îndurate de părinții săi pe

perioada cât au fost deportați.

Prin sentința civilă nr. 617 din 8

noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. 4440/101/2010,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, fost obligat pârâtul către

reclamantă la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu

titlu de daune morale și la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a constatat că reclamanta face parte din categoria

persoanelor ce pot solicita daune morale atât în nume propriu cât și ca

descendent.

Cu privire la prejudiciul moral, a

arătat că prin acesta ar trebui înțeles, atingerea adusă onoarei și demnității

unei persoane caracterizată nu numai prin punerea acestei persoane într-o

situație de inferioritate față de propria sa apreciere, ci și atragerea

ostilității, oprobriului, celorlalți membri ai comunității. Este de netăgăduit

că orice măsură cu caracter administrativ constând în desprinderea unei

persoane de mediul în care a trăit și inserarea într-un alt mediu în care

singura avere a reprezentat-o o suprafață mică de teren atribuită pentru

edificarea unei case, lipsită fiind și de cele mai mici facilități pentru

continuarea unei vieți de familie, produce suferințe pe plan moral, social și

profesional iar o astfel de măsură lezează demnitatea și onoarea, libertatea

individuală, drepturile personal nepatrimoniale și că produce un prejudiciu

moral care justifică acordarea unor compensații materiale.

Cum legiuitorul nu a arătat criteriile

ce ar trebui avute în vedere la stabilirea sumei ce ar veni să compenseze

prejudiciul suferit, acesta fiind inestimabil, instanța trebuie să încerce să

stabilească o sumă care deși nu poate realiza o repunere în situația anterioară

cel puțin poate procura anumite satisfacții de ordin moral.

În cauză, pe lângă aceste precizării

de ordin general la stabilirea cuantumului instanța a reținut că a avut în

vedere vârsta fragedă, 13 ani ai reclamantei, faptul că la această vârstă a

fost supus diferitelor traume psihice și fizice, cu efecte de neînlăturat

asupra dezvoltării sale ulterioare.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții P.F.M. și pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. MEHEDINȚI,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 204 din data de 4

aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, respingând apelul reclamantei și admițând apelul declarat

de pârât, a fost schimbată sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Reclamanta P.FM., prin acțiunea

formulată a solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la 200.000 euro

pentru suferințele fizice și psihice pe care le-a îndurat în perioada deportării

sale și 400.000 euro pentru suferințele îndurate de părinții săi pe perioada

cât au fost deportați.

La data promovării acțiunii de către

reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001

care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau cărora li s-a

aplicat o măsură administrativă cu caracter politic (sau moștenitorilor

acestora) să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul

suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiție.

Dispozițiile legale arătate au fost

declarate neconstituționale prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date,

Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția.

În atare situație, instanța trebuie

să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora decizia prin

care o normă de drept a fost declarată neconstituțională duce la încetarea

efectelor textului de lege după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of.

La data soluționării apelului de

față, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca

Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale,

astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai

pot fi aplicate, declararea ca neconstituțională echivalând cu inexistența

normei juridice.

Potrivit principiului aplicării

imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în

vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind

inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Așadar, constatând că la

data când se soluționează apelul nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce

au constituit temeiul legal al acțiunii, instanța de apel a apreciat că

acțiunea este neîntemeiată.

Instanța trebuie să se aibă în

vedere și dispozițiile art. 5 alin (1) lit. a) teza a doua (dispoziții care nu

au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5

alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanța trebuie să se

raporteze și la drepturile deja stabilite în condițiile Decretului - Lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului, în condițiile

acestor acte normative, nu este suficientă.

În speță, s-a constatat că

reclamanta și autorii acesteia au beneficiat de drepturile recunoscute după

anul 1990 persoanelor persecutate politic, fiind emisă Hotărârea 754 din 02

aprilie 1991 a Comisiei Județene de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990,

Hotărârea 1012 din 10 decembrie 1991, Hotărârea 325 din 21 iulie 1992,

Hotărârea 113 din 10 decembrie 1991, apreciindu-se că prejudiciul suferit de în

perioada cât au fost strămutați este reparat ca urmare a beneficierii de

drepturi materiale, potrivit actelor normative reparatorii anterioare.

Instanța a reținut că, abrogarea

textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o

încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță sau a dreptului de

proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

C.E.D.O., pentru că reclamanta nu este titulara unui bun, pentru că art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării

acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație la obținerea unor

despăgubiri, nu un drept efectiv.

C.E.D.O. a statuat că, în principiu,

puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin

dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor

procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri

să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie

îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. În acest fel au fost soluțiile

adoptate în cauzele E.S.V. c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 nov.

2005, O.I.S., O.B.C. c. Franței, cererea nr. 42219/98 și 54563/2000, hot din 27

mai 2004.

Curtea Constituțională, în motivarea

dată deciziei de constatare a neconstituționalității textului de lege în

discuție, a stabilit că soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale

reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un caracter drept, echitabil,

rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp legile

reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudicii. S-a

apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin. (1) lit. a) se aduce atingere

valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin. (3)

din Constituție.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel, a declarat recurs reclamanta, considerând că motivarea

instanței de apel din perspectiva temeiului de drept al despăgubirilor este

nelegală, atât timp cât la data formulării cererii dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare.

Cu ocazia dezbaterilor,

reprezentantul M.P. a pus concluzii în sensul reținerii incidenței Deciziei nr.

12/2011, pronunțată de instanța supremă, în recursul în interesul legii.

Recursul va fi respins, ca nefondat,

pentru următoarele considerente:

În esență, problema care se pune în discuție este

aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a rezultat din

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii

în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite

au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că,

prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii,

Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi

decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță,

la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cu privire la cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată, față de respingerea în totalitate a acțiunii

reclamantei, nu mai subzistă obligația pârâtului de plată a cheltuielilor de

judecată, așa încât solicitarea a rămas fără obiect.

Față de toate considerentele

reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta P.F.M. împotriva deciziei nr. 204 din data de 4 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 martie 2012.