ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2242/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la 26 mai 2010, reclamanta P.F.M. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la 200.000 euro pentru suferințele fizice și psihice pe care le-a îndurat în perioada deportării sale și 400.000 euro pentru suferințele îndurate de părinții săi pe perioada cât au fost deportați. Prin sentința civilă nr. 617 din 8 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. 4440/101/2010, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale și la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a constatat că reclamanta face parte din categoria persoanelor ce pot solicita daune morale atât în nume propriu cât și ca descendent. Cu privire la prejudiciul moral, a arătat că prin acesta ar trebui înțeles, atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane caracterizată nu numai prin punerea acestei persoane într-o situație de inferioritate față de propria sa apreciere, ci și atragerea ostilității, oprobriului, celorlalți membri ai comunității.

Este de netăgăduit că orice măsură cu caracter administrativ constând în desprinderea unei persoane de mediul în care a trăit și inserarea într-un alt mediu în care singura avere a reprezentat-o o suprafață mică de teren atribuită pentru edificarea unei case, lipsită fiind și de cele mai mici facilități pentru continuarea unei vieți de familie, produce suferințe pe plan moral, social și profesional iar o astfel de măsură lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale și că produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unor compensații materiale. Cum legiuitorul nu a arătat criteriile ce ar trebui avute în vedere la stabilirea sumei ce ar veni să compenseze prejudiciul suferit, acesta fiind inestimabil, instanța trebuie să încerce să stabilească o sumă care deși nu poate realiza o repunere în situația anterioară cel puțin poate procura anumite satisfacții de ordin moral.

În cauză, pe lângă aceste precizării de ordin general la stabilirea cuantumului instanța a reținut că a avut în vedere vârsta fragedă, 13 ani ai reclamantei, faptul că la această vârstă a fost supus diferitelor traume psihice și fizice, cu efecte de neînlăturat asupra dezvoltării sale ulterioare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții P.F.M. și pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. MEHEDINȚI, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 204 din data de 4 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respingând apelul reclamantei și admițând apelul declarat de pârât, a fost schimbată sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamanta P.FM., prin acțiunea formulată a solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la 200.000 euro pentru suferințele fizice și psihice pe care le-a îndurat în perioada deportării sale și 400.000 euro pentru suferințele îndurate de părinții săi pe perioada cât au fost deportați. La data promovării acțiunii de către reclamantă erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic (sau moștenitorilor acestora) să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiție.

Dispozițiile legale arătate au fost declarate neconstituționale prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția. În atare situație, instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of.

La data soluționării apelului de față, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea ca neconstituțională echivalând cu inexistența normei juridice. Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Așadar, constatând că la data când se soluționează apelul nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul legal al acțiunii, instanța de apel a apreciat că acțiunea este neîntemeiată.

Instanța trebuie să se aibă în vedere și dispozițiile art. 5 alin (1) lit. a) teza a doua (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanța trebuie să se raporteze și la drepturile deja stabilite în condițiile Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului, în condițiile acestor acte normative, nu este suficientă.

În speță, s-a constatat că reclamanta și autorii acesteia au beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, fiind emisă Hotărârea 754 din 02 aprilie 1991 a Comisiei Județene de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990, Hotărârea 1012 din 10 decembrie 1991, Hotărârea 325 din 21 iulie 1992, Hotărârea 113 din 10 decembrie 1991, apreciindu-se că prejudiciul suferit de în perioada cât au fost strămutați este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale, potrivit actelor normative reparatorii anterioare.

Instanța a reținut că, abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., pentru că reclamanta nu este titulara unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. C.E.D.O. a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului.

În acest fel au fost soluțiile adoptate în cauzele E.S.V. c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 nov. 2005, O.I.S., O.B.C. c. Franței, cererea nr. 42219/98 și 54563/2000, hot din 27 mai 2004. Curtea Constituțională, în motivarea dată deciziei de constatare a neconstituționalității textului de lege în discuție, a stabilit că soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin. (1) lit. a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin. (3) din Constituție.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs reclamanta, considerând că motivarea instanței de apel din perspectiva temeiului de drept al despăgubirilor este nelegală, atât timp cât la data formulării cererii dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare. Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul M.P. a pus concluzii în sensul reținerii incidenței Deciziei nr. 12/2011, pronunțată de instanța supremă, în recursul în interesul legii. Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, problema care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a rezultat din dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, față de respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei, nu mai subzistă obligația pârâtului de plată a cheltuielilor de judecată, așa încât solicitarea a rămas fără obiect. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.F.M. împotriva deciziei nr. 204 din data de 4 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.