ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4907/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4907/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin acțiunea

formulată de reclamantul U.L. și înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub

nr. 4758/245/2008 s-a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local

Iași, Municipiul Iași și L.A., să se constate nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare nr. 1277 din 4 aprilie 2006 încheiat în baza Legii nr. 112/1995

și să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate apartamentul în

litigiu.

În motivarea cererii,

s-a arătat că imobilul din Iași, str. M.I. nr. 22 (fostă str. A. nr. 22),

compus din construcție și teren construit și neconstruit, a fost proprietatea

mamei sale și fiind preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului

111/1951.

Întrucât acesta a

fost preluat abuziv în proprietatea Statului, intră în domeniul de aplicare a

Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, reclamantul a formulat notificare prin

care a solicitat restituirea lui în natură.

În aceste condiții, a

mai susținut reclamantul, contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului ce

formează obiectul notificării este lovit de nulitate absolută, conform

prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 7601 din 16 iunie 2008, Judecătoria Iași a dispus declinarea competenței

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția civilă, apreciind că

în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr.

247/2005, conform cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile

cu destinație de locuință, încheiate după 14 februarie 2001, pot fi atacate la

secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul

notificat.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția civilă sub nr. 6793/99/2008.

Prin Sentința civilă

nr. 536 din 1 aprilie 2009, Tribunalul Iași a respins acțiunea, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că acțiunea este formulată în termenul

general de prescripție, iar reclamantul justifică un interes legitim în

promovarea acțiunii, astfel încât are calitate procesuală activă.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că prin Sentința civilă nr. 6099/2005 a Judecătoriei Iași pronunțată în

Dosarul 9782/2005 a fost admisă acțiunea reclamantei L.A. și s-a dispus

obligarea Consiliului Local Iași la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.

S-a apreciat că în

atare situație, nu poate fi reținută reaua credință a pârâților chemați în

judecată, deoarece Consiliul Local a fost obligat să pună în executare o

hotărâre judecătorească irevocabilă.

Reclamantul cauzei de

față avea posibilitatea să intervină în judecarea Dosarului nr. 9782/2005 al

Judecătoriei Iași, instanța de fond reținând că din notele scrise depuse la

dosar, reiese că acesta a cunoscut evoluția situației juridice a imobilului,

însă a rămas în pasivitate.

Tribunalul a apreciat

totodată că a nu se ține seama de o hotărâre judecătorească irevocabilă, ar

pune în pericol stabilitatea și siguranța raporturilor juridice civile, ceea ce

nu poate fi primit.

Atât timp cât

reclamantul a rămas pasiv pe durata derulării acestor demersuri în justiție,

conturează reaua credință a acestuia, întrucât acțiunea de față intervine

într-un moment când pârâta L.A. a dobândit un drept obținut în justiție, în

condiții legale, procedurale și cu aplicarea normelor de drept material care

erau incidente.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 176 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins

apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a înlăturat criticile prin care apelantul

reclamant tindea a pune în discuție modalitatea de administrare a probelor în

Dosarul 9782/2005 al Judecătoriei Iași în care a fost pronunțată Sentința

civilă nr. 6094/2005 de obligare a Consiliului Local Iași să încheie pârâtei

L.A. contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât

mijloacele de apărare folosite de părțile acelei cauze nu pot fi examinate în

pricina de față, ci doar în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, promovate

împotriva acelei sentințe de părțile cărora le este opozabilă.

Instanța de apel a

găsit nefondate și criticile formulate pe fondul cauzei.

Astfel, s-a reținut

că dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 98 din 21 martie 2002 a Curții

Constituționale, astfel că acestea nu își mai produc efectele; în plus, prin

Legea nr. 1/2009, prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, au fost

abrogate.

Ca atare, textul

invocat de reclamant prin motivele de apel, nu mai este în vigoare.

Totodată, instanța de

apel a constatat că actul juridic a cărui nulitate se solicită, a fost încheiat

ca efect al aplicării Sentinței civile nr. 6099 din 31 august 2005 a

Judecătoriei Iași, rămasă irevocabilă.

Potrivit acesteia,

Consiliul Local Iași a fost obligat în mod irevocabil să încheie pârâtei L.A.

contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Hotărârea

judecătorească în baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a

intrat în puterea lucrului judecat, iar efectele ei nu pot fi ignorate de terți.

Instanța de apel a

apreciat că având în vedere că acest contract s-a încheiat ca efect al unei

hotărâri judecătorești, la acest moment nu mai poate fi pusă în discuție buna

sau reaua credință a părților contractante, situație în care, acțiunea

reclamantului în mod corect a fost respinsă.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul a învederat cu privire la art. 45 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 că în mod greșit instanța de apel a reținut că au fost

invocate dispozițiile acestui text prin motivele de apel, întrucât reclamantul

a invocat ca temei juridic al cererii deduse judecății prevederile art. 45

alin. (2), ale art. 21 alin. (5) Legea nr. 10/2001, ca și art. 21.5 din H.G.

nr. 250/2007, dispoziții legale reluate și în conținutul motivelor de apel.

Pe de altă parte, la

momentul introducerii acțiunii (10 martie  2008), dispozițiile art. 45 din

Legea nr. 10/2001 nu erau modificate prin Legea nr. 1/2009, act normativ care a

fost ulterior adoptat.

Recurentul susține că

și pe fondul cauzei instanța de apel a dat o dezlegare nelegală criticilor

sale.

Având în vedere

efectul devolutiv al apelului, Curtea de Apel era ținută să rejudece fondul

cauzei în mod unitar, prin analizarea și interpretarea corectă a întregului

probatoriu, inclusiv prin raportare la existența Sentinței civile nr. 6094/2005

pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul nr. 9782/2005, prin care

pârâtul-vânzător a fost obligat să încheie cu pârâta-cumpărătoare contractul de

vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul în litigiu.

Recurentul precizează

că hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă anterior menționată,

pronunțată de Judecătoria Iași, fiind un element nou apărut în ordinea juridică

și socială, într-adevăr nu poate fi ignorată de către terți numai pentru că nu

au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei, însă, față de aceștia,

în speță față de recurent, hotărârea se opune cu valoarea unui fapt juridic și

a unui mijloc de probă, respectiv, cu valoare de prezumție.

Drept urmare, pentru

că recurentul nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărârea

judecătorească ce i se opune (și astfel, nu și-a putut face propriile apărări),

în cadrul procesului ulterior (anume, cel de față), el are posibilitatea ca

prin administrare de probe, să răstoarne această prezumție, care, în ce-l

privește este o prezumție relativă; caracterul absolut al acestei prezumții

legale funcționează doar în relațiile dintre părți, în condițiile art. 1202

alin. (2) C. civ.

În aceste condiții,

instanța de apel ca și cea de fond, trebuiau să permită reclamantului

demonstrarea faptului că nu a stat deloc în pasivitate, ci, dimpotrivă, din

momentul în care a luat la cunoștință de existența contractului de

vânzare-cumpărare a bunului pe care l-a notificat, în termen legal, încă din

anul 2001, a acționat în justiție, formulând prezenta cerere și solicitând

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între intimați.

Înalta Curte a pus în

vedere recurentului necesitatea indicării valorii obiectului pricinii, în

raport de obligațiile sale în calitate de reclamant, stabilite ca atare prin

dispozițiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Prin cererea scrisă

ce se regăsește la fila 27 dosar recurs, recurentul reclamant a arătat că, după

prețuirea sa, valoarea apartamentului ce face obiectul contractului de

vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat în cauză, este de 212.390 RON,

echivalentul, la data acestei precizări – 14 octombrie 2010, a sumei de 50.000

euro.

Ulterior acestei

precizări, intimata-pârâtă L.A., prin întâmpinarea depusă la dosar pentru

termenul de azi, a invocat excepția inadmisibilității prezentului recurs, întrucât

soluția primei instanțe putea fi atacată doar cu recurs, nu și cu apel; pe

fond, a solicitat menținerea soluției ca legală și temeinică.

Excepția invocată

urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât deși art. 282

1

alin.

(1) C. proc. civ. dispune că: „nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești

date în primă instanță în litigii al căror obiect are o valoare de până la

100.000 lei”, precum cauza de față (având în vedere și efectele Deciziei

XXXII/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Un atare criteriu

valoric are o dublă semnificație: atât pentru stabilirea competenței de

soluționare a cauzei în primă instanță, potrivit dreptului comun (art. 1 alin.

(1) corob. cu art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.), în măsura în care o

normă specială de competență nu este incidentă, dar și pentru calificarea căii

de atac împotriva soluției date în primă instanță.

Înalta Curte, în

contextul prezentului recurs și a soluției ce se va pronunța, urmează însă,

într-o ordine firească de analiză, să dea eficiență acestui criteriu pentru

determinarea competenței de soluționare a cauzei în primă instanță, dat fiind

caracterul fondat al criticilor recurentului și soluția de rejudecare ce se

impune, potrivit celor ce se vor arăta.

În plus, nici în

ipoteza în care acest motiv de ordine publică era singurul motiv de casare

incident, soluția ce ar fi fost atrasă în cauză, ar fi fost casarea cu

trimitere la curtea de apel spre rejudecare în compunerea prevăzută de lege ca

instanță de recurs, întrucât, acest criteriu valoric ar fi impus Înaltei Curți

constatarea că soluția primei instanțe, fiind susceptibilă numai de recurs,

față de dispozițiile art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., anterior

citate, a fost judecată de curtea de apel în compunere nelegală (de doi

judecători), ceea ce s-ar fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 1 C. proc.

civ.: instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Criticile formulate

de reclamant sunt însă fondate, fiind întrunite în cauză cerințele ipotezei de

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

potrivit celor ce urmează.

Având în vedere cele

arătate în motivarea cererii de chemare în judecată și precizate ulterior (fila

8 dosar tribunal), dar și reluate în conținutul motivelor de apel formulate de

același reclamant, se constată că acesta s-a prevalat de dispozițiile art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru a susține solicitarea de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, întreaga

sa argumentare tinzând la demonstrarea relei credințe a părților contractante.

În consecință, chiar

dacă, din eroare, reclamantul ar fi invocat prevederile art. 45 alin. (3) din

același act normativ, sau din neștiință, nu ar fi indicat niciun temei juridic,

instanțele de fond aveau obligația identificării cauzei adecvate a cererii de

chemare în judecată și, drept urmare, și obligația calificării corecte a

motivului de nulitate indicat de partea reclamantă, sens în care sunt

dispozițiile art. 129 alin. (4)-(6) C. proc. civ.

Or, temeiul juridic

al cererii nu putea fi dat de prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 la care instanța de apel s-a referit, normă, într-adevăr, declarată

neconstituțională și care avea o cu totul altă premisă decât cea care era

descrisă în speță, textul în discuție referindu-se la actele de înstrăinare,

inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect

imobilele prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b), anume, imobilele preluate prin

confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare

pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală,

săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist.

Ca atare, aceste

considerente ale instanței de apel sunt străine de natura pricinii și urmează a

fi înlăturate prin constatarea caracterului fondat al acestei critici,

susceptibile de încadrare în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că și pe fondul cauzei dezlegarea dată de prima instanță și confirmată în apel,

este nelegală.

Astfel, prin acțiunea

formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

reclamantul a învestit instanța cu cererea de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1277 din 4 aprilie 2006 încheiat în baza

Legii nr. 112/1995 între pârâta L.A., în calitate de cumpărătoare și Consiliul

Local al Municipiului Iași, în calitate de vânzător, în baza Legii nr. 112/1995

și având ca obiect imobilul din Iași, str. M.I.P. nr. 22 (fostă str. A. nr.

22).

Pârâtul-vânzător,

Consiliul Local al Municipiului Iași, a fost obligat la o atare conduită

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, anume, Sentința

civilă nr. 6499 din 1 august 2005, pronunțată de Judecătoria Iași, urmare a

acțiunii în justiție promovate de pârâta L.A..

Ca efect al

existenței acestei hotărâri judecătorești, exhibată și opusă în prezentul

proces reclamantului de pârâta L.A., instanțele de fond au apreciat că buna sau

reaua credință a părților nu mai putea fi analizată, întrucât obligația

judiciară stabilită în sarcina pârâtului vânzător, nu putea să nu fie

executată, iar pe de altă parte, s-a reținut în sarcina reclamantului o

îndelungată pasivitate culpabilă.

Soluția este

nelegală, întrucât s-a făcut aplicarea prezumției absolute a autorității de

lucru judecat, reglementată în acești termeni prin dispozițiile art. 1.202

alin. (2) C. civ., ce operează doar între părțile acelei cauze, iar nu față de

terți, cum este recurentul.

Astfel, atunci când o

parte opune unui terț o hotărâre judecătorească obținută anterior, ea nu o

poate face cu efectele autorității de lucru judecat, pentru că, în mod evident,

nu este întrunită cerința identității de părți și, drept urmare, terțului nu i

se poate pretinde să respecte rezultatul unei judecăți la care nu a participat,

ca și cum ar fi fost parte la acele dezbateri.

Cum hotărârea se

fundamentează pe probele administrate și apărările invocate de părți, terții

care nu au putut să se apere și să demonstreze legitimitatea dreptului lor, nu

pot fi supuși efectelor actului jurisdicțional, în egală măsură cu părțile.

Însă, faptul că

obligativitatea efectelor hotărârii nu poate fi impusă terților, în sensul că

acestora nu li se poate pretinde aducerea la îndeplinire a dispozițiilor

instanței, după cum nici lucrul judecat nu le poate fi opus în așa fel încât să

nu mai poată fi pus în discuție (astfel cum se întâmplă în relația dintre

părți), aceasta nu înseamnă că actul jurisdicțional nu are nicio realitate și

nicio existență față de terți.

Pe de altă parte,

relativitatea autorității de lucru judecat nu presupune inexistența actului

jurisdicțional pentru terți, ci semnifică doar faptul că aceștia, contrar

părților, au posibilitatea, în afara cadrului procesual care l-a generat, să

repună în discuție lucrul judecat.

În mod evident,

partea care a câștigat un proces (precum pârâta L.A.) are posibilitatea legală

de a opune respectiva hotărâre și terțelor persoane (recurentul-reclamant),

hotărâre ce creează o situație juridică nouă, însă, ea nu poate fi opusă

terțului decât cu valoare de mijloc de probă ce demonstrează existența unui

element nou în ordinea juridică.

Din punct de vedere al forței probante, anterioara

hotărâre rămâne însă, într-un nou proces, la aprecierea suverană a instanței,

care va statua atât asupra pertinenței respectivei hotărâri în cauză, cât și

asupra valorii ei de mijloc de probă, ea nefiind legată de statuarea

anterioară, în procesul dintre alți colitiganți dacă terțul va combate cele

stabilite în procesul la desfășurarea căruia nu a participat, invocând apărări

proprii și pretinzând existența unui drept de natură să-l înlăture pe cel

recunoscut în favoarea părții și pe care instanța, ulterior învestită, este

ținută să le evalueze.

Pentru terți, hotărârea,

care sub aspect probatoriu are valoarea unei prezumții (conform art. 1.200 pct.

4 C. civ.), nu poate fi decât o prezumție relativă, supusă dovezii contrare,

astfel cum corect susține recurentul.

În consecință, în

timp ce constatarea instanței se impune părților ca prezumție irefragabilă de

adevăr, în situația terților, ei nu pot fi ținuți de veridicitatea unei soluții

care poate fi falsă, astfel încât, pot să conteste valoarea lucrului judecat și

să respingă constatările anterioare ce le sunt opuse.

Prin urmare,

instanțele anterioare au negat dreptul recurentului de a face probe contrare

hotărârii judecătorești opuse acestuia de către intimata pârâtă L.A., aplicând

contra reclamantului cu privire la această hotărâre, regimul juridic al

obligativității pentru părți a efectelor ei, prezumție

juris et de jure

,

iar nu regimul unei prezumții relative, susceptibilă de răsturnare, prezumție

juris

tantum

.

Consecința acestei erori a fost aceea că instanțele

au dat acelei hotărâri judecătorești valoarea unui fine de neprimire, situație

în care pricina nu a fost analizată pe fond.

Pe de altă parte,

nici pertinența acestei hotărâri nu a fost stabilită în mod cert în cauză, în

condițiile în care prin aceasta, pârâtul Consiliul Local a fost obligat să

vândă imobilul în litigiu chiriașei L.A., în sensul că nu a fost relevată

semnificația acestei obligații stabilite pe cale judiciară în opoziție sau cu

privire la finalitatea probatorie pe care recurentul și-a propus-o în cauza de

față, anume, dovedirea relei credințe a părților contractante ale actului

juridic prin care s-a tranzacționat cu privire la imobilul pentru care

reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând

restituirea în natură a acestuia.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art.

312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va admite

recursul formulat de reclamant, va modifica în tot decizia recurată, în sensul

că în baza art. 297 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va admite apelul declarat

de același reclamant, astfel că, datorită faptului că prima instanță nu a

cercetat fondul cauzei, reluarea judecății se impune în sarcina primei

instanțe, sens în care, sentința urmează a fi anulată.

În ce privește

determinarea competenței materiale pentru judecata în primă instanță, Înalta

Curte urmează a valorifica criteriul valoric, caz în care, în aplicarea

dispozițiilor art. 1 pct. 1 corob. cu art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

interpretat

per a contrario

, aceasta revine Judecătoriei Iași.

Stabilindu-se astfel,

nu se încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 7601 din 16

iunie 2008 a Judecătoriei Iași de declinare a competenței soluționării cauzei

(rămasă definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor legale de atac),

întrucât instanța inițial învestită a avut în vedere un temei al competenței

material decurgând dintr-o normă specială care era inaplicabilă cauzei: art.

III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, iar nu art. 1 pct. 1 corob. cu art. 2

pct. 1 lit. b) (interpretat

per a contrario

) C. proc. civ., premisa din

norma specială fiind o cerere de constatare a nulității unui contract de

vânzare-cumpărare în temeiul art. 45 alin. (1) din Legea 10/2001, iar nu în

baza art. 45 alin. (2) din același act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă L.A..

Admite recursul

declarat de reclamantul U.L., împotriva Deciziei civile nr. 176 din 11

noiembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Modifică decizia

recurată.

Admite apelul

declarat împotriva Sentinței civile nr. 536 din 1 aprilie 2009 a Tribunalului

Iași, secția civilă, pe care o anulează și trimite cauza spre competentă

soluționare în primă instanță la Judecătoria Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG