ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2663/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2663/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 140 din 12 februarie 2009, Tribunalul Vâlcea, a admis contestația

formulată de P.I.M., M.S., P.I.M., D.

I.

C.,

I.M.M., I.P., L.S.S. și I.S., prin moștenitorii I.M., I.S.R.-M. și A.S.C.D., a anulat

dispoziția din 17 septembrie 2007, emisă de Primarul Comunei V., județul Vâlcea

și a dispus restituirea, în natură, unui teren de 8.334 m.p., precum și formularea

propunerii de despăgubire prin echivalent pentru 6.531 m.p. către Comisia Centrală

de Acordare a Despăgubirilor, respingând totodată cererea privind cheltuielile de

judecată.

Instanța de fond a reținut în fapt că,

în anul 1922, în urma încheierii unei tranzacții intitulată „Act de Pace",

autoarea contestatorilor, A.M.I. a dobândit, din moștenirea autorului său, cota

de 1/4 dintr-un teren situat în Comuna V., pct. „P. cel Mare", situat între

vecinii indicați în act. Același teren a făcut obiect al înstrăinării dreptului

de exploatare, pe o perioadă de 3 ani, în regim forestier, în anul 1938, în calitate

de proprietar.

În

anul 1953, terenul numit generic „P. cel Mare" se afla

inclus în amenajamentele silvice, în UP VIII Cataracte, UA 162, fapt din care s-a

dedus că ar fi operat preluarea de către statul comunist, chiar și fără să existe

un titlu în acest sens.

În

anul 1967, prin act normativ, a fost scoasă, din fondul forestier,

o suprafață totală de 12.979.925 m.p., aprobându-se defrișarea și transmiterea către

I.G.L. fără ca, în tabelul anexă ce a cuprins pe proprietarii ale căror terenuri

au fost preluate în acest sens, să fie înscriși autoarea contestatorilor sau moștenitorii

săi.

În

anul 1976 terenul a trecut, din administrarea Ministerului

Energiei Electrice, în folosința U.G.S.R., expertiza identificând în prezent clădirile

ce formează Stațiunea V., respectiv clădiri proprietatea SC S. SRL România.

Motivul respingerii notificării adresată

în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost acela al lipsei de precizie atât a dimensiunilor

proprietăților înscrise în „Actul de Pace", cât și a vecinătăților între care

aceasta s-a aflat, precum și faptul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a terenului,

iar autoarea nu este trecută între persoanele ale căror terenuri au fost preluate

spre scoatere din fondul forestier și transmitere către I.C.R. Lotru.

În

schimb, expertul cauzei a identificat terenul ce poartă denumirea

generică de „P. cel Mare" ca având suprafața de 58.737 m.p., din care, autoarea

a dobândit prin actul de partaj voluntar, a patra parte, respectiv 14.685 m.p. Din

totalul situat în acest punct, 49.879 m.p. intravilan este ocupat din clădirile

ce compun Stațiunea V., fiind imposibil de restituit în natură, în vreme ce, 8.334

m.p. reprezintă pășune în intravilan, susceptibilă de restituire în natură, la fel

ca și o serie de alte terenuri cu caracter forestier, pentru care însă sunt emise

titluri de proprietate unor alte persoane fizice, respectiv P.I. și Ș.O.

Față de această stare de fapt, s-a apreciat

că se poate restitui contestatorilor terenul pășune, iar pentru diferență li se

pot stabili despăgubiri în echivalent.

Cât privește întemeierea în drept, s-a

reținut că terenul a fost preluat de la autoare, fără respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la data preluării, precum și fără temei legal, potrivit art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței a formulat apel pârâta

Comuna V. prin Primar susținând greșita interpretare și aplicare în teren a actului

cu care autoarea contestatorilor și-a individualizat proprietatea. Instanța trebuia

să observe că autoarea reclamanților nu a deținut în punctul în litigiu un teren

identificat în mod expres, câtă vreme, din proprietatea autorilor a primit numai

cota de 1/4. Greșelile pretinse se referă atât la individualizarea exclusiv în patrimoniul

autoarei intimaților a singurei suprafețe găsite libere în întreg punctul cu denumirea

„P. cel Mare", deși ulterior încheierii „Actului de Pace" care a atribuit

numai cote indivize, nu a operat și o împărțire fizică, prin lămurirea limitelor

acelei pătrimi, dar și la stabilirea întinderii proprietății din care A.M.I. a primit

cota indiviză ca fiind cea a întregului teren aflat în același punct, în ciuda faptului

că, în act, s-a înscris de către copartajanți numai suprafața de circa jumătate

de hectar.

O altă critică vizează greșita considerare

a terenului ca fiind trecut în patrimoniul statului, deși autoarea contestatorilor

sau

moștenitorii acesteia nu au fost înscriși

în tabelul persoanelor ale căror proprietăți ar fi fost preluate de stat, deci nu

s-a făcut dovada preluării abuzive a proprietății.

Pe de altă parte, instanța a ignorat faptul

că aceiași contestatori au primit în proprietate, în procedura de aplicare a Legii

nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, 1.000 m.p. teren forestier

în același punct, de pe urma numitei I.E., moștenitoare, la rândul său, a aceleiași

I.A.M., în acest mod ajungându-se ca diferiți moștenitori să primească de două ori

proprietatea aceleiași autoare, în proceduri diferite.

Pe parcursul soluționării apelului a fost

depusă o cerere de intervenție din partea numiților T.N., T.I., T.M., T.A., M.P.

și B.M., prin care aceștia au solicitat desființarea soluției și trimiterea cauzei

spre rejudecare aceluiași tribunal, arătând că terenul nu putea fi atribuit exclusiv

moștenitorilor A.M.I., câtă vreme aceasta nu a primit decât un drept indiviz asupra

unei cote din întregul teren în litigiu, celelalte cote aparținând autorilor lor,

așa încât, se impunea fie ca terenul să le fie atribuit tuturor, fie să se dispună

ieșirea din indiviziune între toți moștenitorii. De asemenea, suprafața cerută de

către reclamanți este cu mult mai mare față de cea cuprinsă în actul de proprietate

care cuprindea cel mult 4 ha. pentru cei patru copartajanți, Primarul Comunei V.

având obligația de a-i pune și pe ei, în posesie, asupra cotelor cuvenite autorilor

lor.

Pe de altă parte, în aprecierea lor, terenului

nu-i sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât a avut caracterul

de teren forestier, această destinație având-o inclusiv în anul 1938, când s-a încheiat

actul de vânzare, tot de către proprietarii indivizi, a dreptului de exploatare

forestieră. Astfel, întreaga fostă proprietate vizează și actuala pășune și suprafața

ocupată de blocurile Stațiunii V., așa încât, din fiecare, li se cuvine cota prevăzută

în act.

Mai arată intervenienții că terenul real

cuprins în „Actul de Pace" avea circa 30.500 m.p., din care circa 10.000 m.p.

au fost atribuiți exclusiv moștenitorilor A.M.I., în condițiile Legii nr. 18/1991,

partea rămasă urmând a fi preluată de către ceilalți trei autori înscriși în același

„Act de Pace".

Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă

nr. 73 A din 20 mai 2010 a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul

admiterii în parte a contestației, a constatat îndreptățirea reclamanților de a

primi despăgubiri pentru 5.000 m.p. teren și a respins pretențiile pentru diferența

până la 14.685 m.p., precum și cererea de intervenție.

În

considerentele deciziei s-a reținut că pentru a ajunge la

concluzia sa, potrivit căreia fosta proprietate a autoarei contestatorilor, situată

în punctul „P. cel Mare", a avut întinderea de 14.685 m.p., instanța de fond

a luat în considerare cea de-a doua lucrare de expertiză întocmită de către expertul

pricinii, fără a observa nuanțele concluziilor acestei lucrări.

Astfel, expertul arată, la pct. 1 din lucrare,

că terenul înscris în „Actul de Pace" din anul 1922 cuprinde în mod expres

mențiunea întinderii de circa jumătate de hectar.

La același punct, cu litere mult mai mici,

expertul arată că suprafața pretinsă de către contestatori are o întindere totală

de 6,67 ha., la a cărui identificare s-a trecut în continuare.

Dată fiind modalitatea de editare a lucrării,

aceste nuanțe au trecut neobservate, așa încât, nu s-a văzut că, în concluziile

lucrării, este trecută suprafața solicitată, fără a se face vorbire despre o eventuală

posibilitate de transpunere în teren a celei înscrise în act.

Or, în prima lucrare întocmită de același

expert, s-a arătat în mod expres că este imposibilă identificarea corectă și sigură

a suprafeței de circa 5.000 m.p. înscrisă în „Actul de Pace", părțile actului

trecând un singur vecin, care este pârâul T., ceea ce înseamnă un curs de apă, cu

o lungime considerabilă, celelalte vecinătăți indicate privind o persoană care nu

se găsește în evidențele publice, listele agricole și de populație ale Comunei V.,

în schimb această persoană apare în alte înscrisuri ca fiind cumpărător temporar

al dreptului de exploatare al masei lemnoase de pe proprietățile diferiților cetățeni.

În

aceeași primă lucrare, expertul arată că terenul solicitat

de contestatori are întinderea de 49.879 m.p., fiind ocupat de Stațiunea V., iar

o altă parte este extravilan, fără însă a putea indica vreuna dintre aceste suprafețe

ca aflându-se în proprietatea autoarei lor.

Cum se poate observa, instanța a dat greșit

eficiență lucrării atunci când a considerat ca ea a identificat fosta proprietate,

ceea ce s-a determinat, în realitate, fiind obiectul solicitării contestatorilor,

iar nu și pe cel dovedit cu actul în baza căruia se pretinde dobândirea proprietății.

Deși s-a pus în mod expres în vedere să

se prezinte titlul cu care autorii D.T. și I.C.O., de pe urma cărora a fost încheiat

„Actul de Pace" în anul 1922, pentru stingerea litigiului ce făcea obiectul

Dosarului nr. 653/1922 au dobândit terenul aflat în litigiu în prezenta cauză, precum

și titlul cu care autorul N.P. a dobândit suprafața a cărei exploatare a fost vândută.

În

indiviziune de către autoarea contestatorilor, alături de

alte persoane, în anul 1938, aceștia nu au fost în măsură să prezinte astfel de

înscrisuri, pentru a se putea identifica și transpune în teren, câtă vreme vecinătățile

trecute în tranzacția lor vizează titularul unui drept temporar de exploatare, iar

nu unul de proprietate, spre a se putea observa limitele proprietății.

Ca atare, instanța de fond a ajuns la concluzia

sa prin greșita interpretare și evaluare a probelor, deși înseși părțile actului

declară că întinderea cotei ideale revenite fiecăruia prin acesta este de numai

circa jumătate de hectar, trece peste această recunoaștere și stabilește o întindere

de mai mult de 10 ori mai mare.

În

concluzie, greșit Tribunalul a considerat că se impune recunoașterea

unui drept de proprietate asupra unui total de 14.685 m.p., autoarea nedeținând

decât circa 5.000 m.p., mai mic de trei ori decât cel pretins, precum greșit s-a

stabilit și faptul că, terenul având categoria de folosință pășune intravilan ar

fi identic cu fosta proprietate a autorilor de pe urma cărora a fost stins litigiul

prin „Actul de Pace" din anul 1922.

De asemenea, în același punct, existau

mult mai multe alte proprietăți decât cele ale „Actului de Pace", așa încât,

nu se poate spune că întreaga suprafața în prezent identificată de către expert

sub aceeași denumire ar fi aparținut autoarei reclamanților exclusiv.

Cererea de intervenție, calificată de către

instanță ca fiind făcută în interesul apelantei a fost respinsă, întrucît intervenienții

au urmărit, prin formularea acesteia, apărarea patrimoniului aflat la dispoziția

Primarului Comunei V., atât în calitate de președinte al Comisiei Locale V. pentru

Aplicarea Legilor Fondului Funciar, dar și ca persoană obligată să răspundă notificărilor

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, așa încât, și dreptul lor, asupra acestui

patrimoniu, să fie protejat de eventuala atribuire exclusivă față de una sau altele

dintre persoanele care au formulat asemenea cereri.

Împotriva deciziei instanței de apel au

declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea

motivelor au susținut că instanța a interpretat greșit „Actul de Pace" din

anul 1922 care a identificat clar terenul atribuit autoarei lor, precum și întinderea

acestuia, respectiv cota de

Va

din

totalul de 58.737 m.p., adică 14.685 m.p. De asemenea, instanța a ignorat în totalitate

expertiza efectuată în cauză care a concluzionat că se poate restitui în natură

suprafața de 8.334 m.p., nesocotind astfel principiul prevalentei restituirii imobilelor

în natură impus de Legea  nr. 10/2001.

Recursul nu este fondat.

În

accepțiunea Legii nr. 10/2001 este important a se stabili

dacă bunul s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite sau a autorului acesteia.

Pentru acest motiv, art. 23 al legii a impus probarea dreptului afirmat cu înscrisuri

doveditoare.

În

speță, singurul act doveditor al întinderii dreptului de proprietate

este actul de pace din anul 1922, depus la dosarul de fond, conform căruia autoarei

reclamanților i-au revenit mai multe parcele, respectiv V2 ha. în Lunca G., 1 ha.

la I.,

X

A ha. la P. din Mijloc, Vz ha. la P. cel Mare, a patra parte

din zăvoiul cu piatră și o siliște de casă.

Afirmația reclamanților potrivit căreia

terenul deținut de autoarea lor în punctul P. cel Mare ar fi de 14.685 m.p. nu a

fost probată cu nici un înscris doveditor.

De asemenea, terenul nu a putut fi identificat

întrucât în actul de proprietate nu s-au precizat concret vecinătățile și întinderea

laturilor. Faptul că expertul a individualizat ipotetic întreaga suprafață solicitată

de 14.685 m.p. în cadrul pășunii din intravilan nu poate fi luat în considerare

în lipsa elementelor de identificare. De altfel, nici reclamanții nu au oferit repere

de identificare din moment ce în cuprinsul notificării au susținut că, în prezent,

terenul este ocupat în totalitate de construcții.

Ținând seama de suprafața înscrisă în „Actul

de Pace" și de imposibilitatea identificării exacte a amplasamentului terenului

instanța de apel a interpretat corect actul dedus judecății și a dispus acordarea

despăgubirilor pentru 5.000 m.p.

Critica referitoare la restituirea în natură

a suprafeței de 8.334 m.p. nu poate fi reținută, întrucât această suprafață excede

dreptului deținut de autoarea A.I.

Față de aceste considerente recursul se

privește ca nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții M.S., P.M., D.C., I.M., I.P., L.S., I.M., I.S. R.M. și A.S.C.D. împotriva

deciziei nr. 73A din 20 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă

pentru cauze privind

conflictele

de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

martie 2011.