ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2663/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 140 din 12 februarie 2009, Tribunalul Vâlcea, a admis contestația formulată de P.I.M., M.S., P.I.M., D. I. C., I.M.M., I.P., L.S.S. și I.S., prin moștenitorii I.M., I.S.R.-M. și A.S.C.D., a anulat dispoziția din 17 septembrie 2007, emisă de Primarul Comunei V., județul Vâlcea și a dispus restituirea, în natură, unui teren de 8.334 m.p., precum și formularea propunerii de despăgubire prin echivalent pentru 6.531 m.p. către Comisia Centrală de Acordare a Despăgubirilor, respingând totodată cererea privind cheltuielile de judecată. Instanța de fond a reținut în fapt că, în anul 1922, în urma încheierii unei tranzacții intitulată „Act de Pace", autoarea contestatorilor, A.M.I.

a dobândit, din moștenirea autorului său, cota de 1/4 dintr-un teren situat în Comuna V., pct. „P. cel Mare", situat între vecinii indicați în act. Același teren a făcut obiect al înstrăinării dreptului de exploatare, pe o perioadă de 3 ani, în regim forestier, în anul 1938, în calitate de proprietar. În anul 1953, terenul numit generic „P. cel Mare" se afla inclus în amenajamentele silvice, în UP VIII Cataracte, UA 162, fapt din care s-a dedus că ar fi operat preluarea de către statul comunist, chiar și fără să existe un titlu în acest sens. În anul 1967, prin act normativ, a fost scoasă, din fondul forestier, o suprafață totală de 12.979.925 m.p., aprobându-se defrișarea și transmiterea către I.G.L.

fără ca, în tabelul anexă ce a cuprins pe proprietarii ale căror terenuri au fost preluate în acest sens, să fie înscriși autoarea contestatorilor sau moștenitorii săi. În anul 1976 terenul a trecut, din administrarea Ministerului Energiei Electrice, în folosința U.G.S.R., expertiza identificând în prezent clădirile ce formează Stațiunea V., respectiv clădiri proprietatea SC S. SRL România. Motivul respingerii notificării adresată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost acela al lipsei de precizie atât a dimensiunilor proprietăților înscrise în „Actul de Pace", cât și a vecinătăților între care aceasta s-a aflat, precum și faptul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a terenului, iar autoarea nu este trecută între persoanele ale căror terenuri au fost preluate spre scoatere din fondul forestier și transmitere către I.C.R.

Lotru. În schimb, expertul cauzei a identificat terenul ce poartă denumirea generică de „P. cel Mare" ca având suprafața de 58.737 m.p., din care, autoarea a dobândit prin actul de partaj voluntar, a patra parte, respectiv 14.685 m.p. Din totalul situat în acest punct, 49.879 m.p. intravilan este ocupat din clădirile ce compun Stațiunea V., fiind imposibil de restituit în natură, în vreme ce, 8.334 m.p. reprezintă pășune în intravilan, susceptibilă de restituire în natură, la fel ca și o serie de alte terenuri cu caracter forestier, pentru care însă sunt emise titluri de proprietate unor alte persoane fizice, respectiv P.I. și Ș.O. Față de această stare de fapt, s-a apreciat că se poate restitui contestatorilor terenul pășune, iar pentru diferență li se pot stabili despăgubiri în echivalent.

Cât privește întemeierea în drept, s-a reținut că terenul a fost preluat de la autoare, fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și fără temei legal, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001. Împotriva sentinței a formulat apel pârâta Comuna V. prin Primar susținând greșita interpretare și aplicare în teren a actului cu care autoarea contestatorilor și-a individualizat proprietatea. Instanța trebuia să observe că autoarea reclamanților nu a deținut în punctul în litigiu un teren identificat în mod expres, câtă vreme, din proprietatea autorilor a primit numai cota de 1/4. Greșelile pretinse se referă atât la individualizarea exclusiv în patrimoniul autoarei intimaților a singurei suprafețe găsite libere în întreg punctul cu denumirea „P.

cel Mare", deși ulterior încheierii „Actului de Pace" care a atribuit numai cote indivize, nu a operat și o împărțire fizică, prin lămurirea limitelor acelei pătrimi, dar și la stabilirea întinderii proprietății din care A.M.I. a primit cota indiviză ca fiind cea a întregului teren aflat în același punct, în ciuda faptului că, în act, s-a înscris de către copartajanți numai suprafața de circa jumătate de hectar. O altă critică vizează greșita considerare a terenului ca fiind trecut în patrimoniul statului, deși autoarea contestatorilor sau moștenitorii acesteia nu au fost înscriși în tabelul persoanelor ale căror proprietăți ar fi fost preluate de stat, deci nu s-a făcut dovada preluării abuzive a proprietății.

Pe de altă parte, instanța a ignorat faptul că aceiași contestatori au primit în proprietate, în procedura de aplicare a Legii nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, 1.000 m.p. teren forestier în același punct, de pe urma numitei I.E., moștenitoare, la rândul său, a aceleiași I.A.M., în acest mod ajungându-se ca diferiți moștenitori să primească de două ori proprietatea aceleiași autoare, în proceduri diferite. Pe parcursul soluționării apelului a fost depusă o cerere de intervenție din partea numiților T.N., T.I., T.M., T.A., M.P.

și B.M., prin care aceștia au solicitat desființarea soluției și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal, arătând că terenul nu putea fi atribuit exclusiv moștenitorilor A.M.I., câtă vreme aceasta nu a primit decât un drept indiviz asupra unei cote din întregul teren în litigiu, celelalte cote aparținând autorilor lor, așa încât, se impunea fie ca terenul să le fie atribuit tuturor, fie să se dispună ieșirea din indiviziune între toți moștenitorii. De asemenea, suprafața cerută de către reclamanți este cu mult mai mare față de cea cuprinsă în actul de proprietate care cuprindea cel mult 4 ha. pentru cei patru copartajanți, Primarul Comunei V. având obligația de a-i pune și pe ei, în posesie, asupra cotelor cuvenite autorilor lor.

Pe de altă parte, în aprecierea lor, terenului nu-i sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât a avut caracterul de teren forestier, această destinație având-o inclusiv în anul 1938, când s-a încheiat actul de vânzare, tot de către proprietarii indivizi, a dreptului de exploatare forestieră. Astfel, întreaga fostă proprietate vizează și actuala pășune și suprafața ocupată de blocurile Stațiunii V., așa încât, din fiecare, li se cuvine cota prevăzută în act. Mai arată intervenienții că terenul real cuprins în „Actul de Pace" avea circa 30.500 m.p., din care circa 10.000 m.p.

au fost atribuiți exclusiv moștenitorilor A.M.I., în condițiile Legii nr. 18/1991, partea rămasă urmând a fi preluată de către ceilalți trei autori înscriși în același „Act de Pace". Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 73 A din 20 mai 2010 a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul admiterii în parte a contestației, a constatat îndreptățirea reclamanților de a primi despăgubiri pentru 5.000 m.p. teren și a respins pretențiile pentru diferența până la 14.685 m.p., precum și cererea de intervenție. În considerentele deciziei s-a reținut că pentru a ajunge la concluzia sa, potrivit căreia fosta proprietate a autoarei contestatorilor, situată în punctul „P. cel Mare", a avut întinderea de 14.685 m.p., instanța de fond a luat în considerare cea de-a doua lucrare de expertiză întocmită de către expertul pricinii, fără a observa nuanțele concluziilor acestei lucrări.

Astfel, expertul arată, la pct. 1 din lucrare, că terenul înscris în „Actul de Pace" din anul 1922 cuprinde în mod expres mențiunea întinderii de circa jumătate de hectar. La același punct, cu litere mult mai mici, expertul arată că suprafața pretinsă de către contestatori are o întindere totală de 6,67 ha., la a cărui identificare s-a trecut în continuare. Dată fiind modalitatea de editare a lucrării, aceste nuanțe au trecut neobservate, așa încât, nu s-a văzut că, în concluziile lucrării, este trecută suprafața solicitată, fără a se face vorbire despre o eventuală posibilitate de transpunere în teren a celei înscrise în act. Or, în prima lucrare întocmită de același expert, s-a arătat în mod expres că este imposibilă identificarea corectă și sigură a suprafeței de circa 5.000 m.p.

înscrisă în „Actul de Pace", părțile actului trecând un singur vecin, care este pârâul T., ceea ce înseamnă un curs de apă, cu o lungime considerabilă, celelalte vecinătăți indicate privind o persoană care nu se găsește în evidențele publice, listele agricole și de populație ale Comunei V., în schimb această persoană apare în alte înscrisuri ca fiind cumpărător temporar al dreptului de exploatare al masei lemnoase de pe proprietățile diferiților cetățeni. În aceeași primă lucrare, expertul arată că terenul solicitat de contestatori are întinderea de 49.879 m.p., fiind ocupat de Stațiunea V., iar o altă parte este extravilan, fără însă a putea indica vreuna dintre aceste suprafețe ca aflându-se în proprietatea autoarei lor.

Cum se poate observa, instanța a dat greșit eficiență lucrării atunci când a considerat ca ea a identificat fosta proprietate, ceea ce s-a determinat, în realitate, fiind obiectul solicitării contestatorilor, iar nu și pe cel dovedit cu actul în baza căruia se pretinde dobândirea proprietății. Deși s-a pus în mod expres în vedere să se prezinte titlul cu care autorii D.T. și I.C.O., de pe urma cărora a fost încheiat „Actul de Pace" în anul 1922, pentru stingerea litigiului ce făcea obiectul Dosarului nr. 653/1922 au dobândit terenul aflat în litigiu în prezenta cauză, precum și titlul cu care autorul N.P. a dobândit suprafața a cărei exploatare a fost vândută.

În indiviziune de către autoarea contestatorilor, alături de alte persoane, în anul 1938, aceștia nu au fost în măsură să prezinte astfel de înscrisuri, pentru a se putea identifica și transpune în teren, câtă vreme vecinătățile trecute în tranzacția lor vizează titularul unui drept temporar de exploatare, iar nu unul de proprietate, spre a se putea observa limitele proprietății. Ca atare, instanța de fond a ajuns la concluzia sa prin greșita interpretare și evaluare a probelor, deși înseși părțile actului declară că întinderea cotei ideale revenite fiecăruia prin acesta este de numai circa jumătate de hectar, trece peste această recunoaștere și stabilește o întindere de mai mult de 10 ori mai mare.

În concluzie, greșit Tribunalul a considerat că se impune recunoașterea unui drept de proprietate asupra unui total de 14.685 m.p., autoarea nedeținând decât circa 5.000 m.p., mai mic de trei ori decât cel pretins, precum greșit s-a stabilit și faptul că, terenul având categoria de folosință pășune intravilan ar fi identic cu fosta proprietate a autorilor de pe urma cărora a fost stins litigiul prin „Actul de Pace" din anul 1922. De asemenea, în același punct, existau mult mai multe alte proprietăți decât cele ale „Actului de Pace", așa încât, nu se poate spune că întreaga suprafața în prezent identificată de către expert sub aceeași denumire ar fi aparținut autoarei reclamanților exclusiv.

Cererea de intervenție, calificată de către instanță ca fiind făcută în interesul apelantei a fost respinsă, întrucît intervenienții au urmărit, prin formularea acesteia, apărarea patrimoniului aflat la dispoziția Primarului Comunei V., atât în calitate de președinte al Comisiei Locale V. pentru Aplicarea Legilor Fondului Funciar, dar și ca persoană obligată să răspundă notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, așa încât, și dreptul lor, asupra acestui patrimoniu, să fie protejat de eventuala atribuire exclusivă față de una sau altele dintre persoanele care au formulat asemenea cereri. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor au susținut că instanța a interpretat greșit „Actul de Pace" din anul 1922 care a identificat clar terenul atribuit autoarei lor, precum și întinderea acestuia, respectiv cota de Va din totalul de 58.737 m.p., adică 14.685 m.p. De asemenea, instanța a ignorat în totalitate expertiza efectuată în cauză care a concluzionat că se poate restitui în natură suprafața de 8.334 m.p., nesocotind astfel principiul prevalentei restituirii imobilelor în natură impus de Legea nr. 10/2001. Recursul nu este fondat. În accepțiunea Legii nr. 10/2001 este important a se stabili dacă bunul s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite sau a autorului acesteia. Pentru acest motiv, art. 23 al legii a impus probarea dreptului afirmat cu înscrisuri doveditoare.

În speță, singurul act doveditor al întinderii dreptului de proprietate este actul de pace din anul 1922, depus la dosarul de fond, conform căruia autoarei reclamanților i-au revenit mai multe parcele, respectiv V2 ha. în Lunca G., 1 ha. la I., X A ha. la P. din Mijloc, Vz ha. la P. cel Mare, a patra parte din zăvoiul cu piatră și o siliște de casă. Afirmația reclamanților potrivit căreia terenul deținut de autoarea lor în punctul P. cel Mare ar fi de 14.685 m.p. nu a fost probată cu nici un înscris doveditor. De asemenea, terenul nu a putut fi identificat întrucât în actul de proprietate nu s-au precizat concret vecinătățile și întinderea laturilor. Faptul că expertul a individualizat ipotetic întreaga suprafață solicitată de 14.685 m.p.

în cadrul pășunii din intravilan nu poate fi luat în considerare în lipsa elementelor de identificare. De altfel, nici reclamanții nu au oferit repere de identificare din moment ce în cuprinsul notificării au susținut că, în prezent, terenul este ocupat în totalitate de construcții. Ținând seama de suprafața înscrisă în „Actul de Pace" și de imposibilitatea identificării exacte a amplasamentului terenului instanța de apel a interpretat corect actul dedus judecății și a dispus acordarea despăgubirilor pentru 5.000 m.p. Critica referitoare la restituirea în natură a suprafeței de 8.334 m.p. nu poate fi reținută, întrucât această suprafață excede dreptului deținut de autoarea A.I. Față de aceste considerente recursul se privește ca nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.S., P.M., D.C., I.M., I.P., L.S., I.M., I.S. R.M. și A.S.C.D. împotriva deciziei nr. 73A din 20 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2011.