ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5436/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5436/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 22 martie 2011, SC O.P. SA a

formulat cerere de revizuire prin care a solicitat schimbarea Deciziei civile

nr. 446/A din 05 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, în principal în tot, în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată, în subsidiar în parte, în sensul

reducerii sumei acordate apelanților-contestatori S.D.C. și S.R.B.

În motivarea cererii

de revizuire s-a arătat că prin decizia civilă menționată, s-a admis apelul

contestatorilor, s-a dispus anularea Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003

emisă de SC O.P. SA, prin care s-a respins notificarea formulată în baza Legii

nr. 10/2001 de către S.D.C. și S.R.B., având ca obiect măsuri reparatorii

pentru 1/5 dintr-un punct de redevență asupra terenului situat în comuna

Boldești, județul Prahova.

Instanța de apel a

mai stabilit obligația de plată către contestatori „conform expertizei, a sumei

de 50.610.644,97 RON cu titlu de redevență pe perioada arătată de expert și în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005”.

Conform raportului de

expertiză, s-a procedat la calculul despăgubirilor pentru perioada 11 iunie

1948 - 30 iunie 2007.

Decizia din apel a

rămas irevocabilă prin respingerea recursului, potrivit Deciziei civile nr. 319

din 25 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă.

S-a arătat că în

dovedirea acțiunii, reclamanții au invocat actul dotal autentificat sub nr.

X/1938 prin care la pct. 9 s-a transmis 1/5 din punctul de redevență asupra

terenului situat în comuna Boldești, județul Prahova, concesionat cu actul

autentic nr. X/1926 și conform actului de cesiune redevență autentificat sub

nr. X/1928.

Prin încheierea de

ședință din data de 24 mai 2007 s-a consemnat cererea expertului contabil

desemnat în cauză, în sensul ca revizuenta să depună actul de redevență și

actul de cesiune, iar instanța a dispus obligarea SC O.P. SA să facă cercetări

și că comunice expertului documentația necesară în vederea efectuării

expertizei, fără a se face referire expresă la cele două acte.

S-a arătat că prin cererea

înregistrată de apelanții-contestatori la data de 25 mai 2007 la Tribunalul

Prahova, aceștia au solicitat eliberarea unor copii de pe actele solicitate de

către expert, iar prin cererea din data de 25 septembrie 2007, au solicitat

eliberarea acelorași copii, Arhivelor Naționale.

Potrivit încheierii

din 18 octombrie 2007, s-a consemnat că reprezentantul SC O.P. S.A. a solicitat

acordarea unui termen „având în vedere că s-au adresat Arhivelor Naționale

pentru a obține actul de concesiune” - cauza fiind amânată în acest sens pentru

termenul din 10 ianuarie 2008.

S-a arătat că la data

de 17 ianuarie 2008 s-a înregistrat la Biroul Local pentru Expertize Tehnice

raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit de expertul desemnat, fără

ca acesta să aibă la dispoziție contractul de concesiune autentificat sub nr.

X/1926 sau actul de cesiune de redevență autentificat sub nr. X/1928, având în

vedere că apelanții-contestatori nu au prezentat documentele primite în urma

cererii adresate la Arhivele Naționale.

Cu adresa nr. 2953

din 26 februarie 2008, revizuenta a solicitat propriei arhive să comunice copii

de pe actele respective, iar prin adresa nr. 854 din 26 februarie 2008 s-a

transmis că în evidențe nu figurează numele de V. sau S. care solicită drepturi

privind concesionarea de terenuri în zona Boldești, înainte de naționalizare.

Abia la data de 28

februarie 2011, revizuenta a intrat în posesia unor copii de pe contractul de

concesiune autentificat sub nr. X/1926, respectiv de pe actul de cesiune de

redevență autentificat sub nr. X/1928, constatându-se astfel, că potrivit art.

4 din contractul de concesiune din 1926 „termenul acestui contrat este de 30 de

ani, începând de la autentificarea acestui contract”, iar potrivit actului de

cesiune de redevență din anul 1928, cesionarul este subrogat în toate

drepturile asupra punctului de redevență.

S-a susținut că cele

două acte reprezintă acte noi, în sensul prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., determinante în soluționarea cauzei, neavute în vedere de către expert la

efectuarea expertizei administrate în cauză și cu efect asupra concluziilor

expertizei tehnice de la dosar.

În plus, s-a susținut

imposibilitatea depunerii celor două înscrisuri la dosar, întrucât ele au fost

reținute de partea potrivnică potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ. - aspect

dovedit prin cererea acestora de la dosar din 18 octombrie 2007, în sensul că

s-au adresat Arhivelor Naționale pentru obținerea lor, fiind clar că s-au

obținut cele două acte de la Arhivele Naționale, pe care însă nu le-au

prezentat expertului contabil pentru definitivarea expertizei și nici la dosar.

Totodată, din adresa

eliberată de arhiva proprie, revizuenta a dovedit că ea nu deține cele două

acte juridice, în plus, contestatorii aveau sau trebuia să aibă cele două acte,

astfel încât nedepunerea acestora reprezintă „reținere de către partea

potrivnică”, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, s-a

arătat că art. 322 pct. 5 C. proc. civ. impune ca înscrisul nou să nu fi putut

fi înfățișat instanței, dintr-o împrejurare mai presus de voința părții, în

cauză dovedindu-se că înscrisurile nu erau deținute de revizuentă.

De altfel, orice

demers în sensul menționat anterior s-ar fi soldat cu un răspuns negativ de la

Arhivele Naționale, revizuenta, respectiv autoarea sa, nefiind parte în cele

două contracte, așadar dintr-o împrejurarea mai presus de voința acesteia, nu

se puteau procura înscrisurile noi.

Prin Decizia civilă

nr. 647 din 28 iunie 2011, Curtea de apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze de minori și familie, a respins cererea de revizuire ca nefondată.

Pentru a decide

astfel, instanța a constatat că, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., text

care a fundamentat calea de atac, se cere îndeplinirea cumulativ a mai multor

condiții, respectiv: înscrisul să fie nou, să fi existat la data când s-a

pronunțat hotărârea ce se cere a fi revizuită, înscrisul să nu fi putut fi

produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a

fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința

părții (datorată forței majore), înscrisul să fie prezentat de revizuent și nu

să fie administrat din oficiu de către instanță și el să fie determinant, în

sensul că dacă ar fi fost cunoscut de către instanță, alta ar fi fost soluția

pronunțată.

În speță, s-a

constatat că cele două înscrisuri - contractul de concesiune minieră

autentificat sub nr. X/1926 și contractul de cesiune de redevență autentificat

sub nr. X/1928 întrunesc, doar parțial, cerințele menționate, în sensul că ele

sunt înscrisuri noi, în măsura în care nu a fost cercetat de către instanța de

apel conținutul lor, instanța și părțile având cunoștință de existența lor, în

depozit la Arhivele Naționale - Direcția Județeană Prahova, motiv pentru care

s-a și pus în vedere, înseși revizuentei, să efectueze diligențe pentru

depunerea lor la dosar, pentru a se efectua expertiza contabilă dispusă în

cauză, expertul tehnic învederând faptul că îi este obstrucționat accesul la

arhivele S.N.P.P. SA și că cele două înscrisuri sunt necesare pentru

definitivarea expertizei, solicitând să i se prezinte cele două contracte .

S-a reținut că prin

încheierea de ședință din 18 octombrie 2007 instanța de apel a pus în vedere

reprezentantului O.P. SA să depună la dosar cele două înscrisuri solicitate de

expert, acordându-se un nou termen la 10 ianuarie 2008, termen la care avocatul

SC O.P. SA a învederat că nu a cunoscut măsura dispusă de instanță, așa încât

s-a acordat un nou termen pentru finalizarea expertizei.

Ulterior, s-a depus

la dosar o adresă din 26 februarie 2008 către arhiva proprie P. Câmpina cu

răspunsul din 26 februarie 2008, în sensul că în evidențele sale, nu figurează

cele două înscrisuri.

În aceste condiții,

expertiza contabilă dispusă a fost efectuată în lipsa celor două înscrisuri,

nedepuse la dosar de către însăși revizuenta SC O.P. SA (deși instanța de apel

îi pusese în vedere, ca obligație, înfățișarea înscrisurilor).

S-a apreciat că

susținerea revizuentei potrivit căreia cele două contracte nu figurau în evidențele

arhivei proprii, nu este de natură să înlăture obligația stabilită de instanță

pentru a se depune diligențele corespunzătoare la Arhivele Naționale, în

vederea obținerii lor și depunerii la dosar, în faza de judecată a apelului.

Totodată, s-a apreciat

că nu este absolvită de culpă revizuenta în obținerea celor două înscrisuri la

data judecării cauzei în fața instanței de apel, prin invocata adresă depusă în

instanța de revizuire, de la Arhivele Naționale, în sensul că informațiile

solicitate nu ar fi de interes public, pentru a avea acces la ele societatea în

cauză, în condițiile în care exista o obligație stabilită în sarcina chiar a SC

O.P. SA, dispusă prin încheierea de ședință de către instanța de apel și care o

îndrituia să poată obține în acel proces, în acea judecată, înscrisurile

invocate în prezenta cerere de revizuire.

Susținerea că la

dosarul de apel exista o adresă a contestatorilor către Arhivele Naționale

pentru obținerea celor două înscrisuri, unită cu prezumția că cele două

contracte ar fi și fost obținute de către contestatori, dar care nu le-au depus

la dosar (astfel că s-ar contura elementul reținerii celor două înscrisuri „de

către partea potrivnică”), în speță contestatorii, a fost considerată greșită

și reprezentând rezultatul unei interpretări formale în interesul cererii de

revizuire întemeiate pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., prin deplasarea

obligației de a se depune cele două contracte la dosar, stabilită în sarcina

revizuentei, de către instanța de apel, către părțile adverse.

Or, petenta nu poate

invoca propria culpă în nerespectarea obligației statuate în sarcina sa de

către instanță, pentru ca ulterior să formuleze cerere de revizuire pentru

lipsa de la dosar a celor două înscrisuri, pentru care, la acel moment,

revizuenta nu a depus diligențele necesare și utile, spre a le obține și astfel

a fi avute în vedere de către instanță, la soluționarea apelului.

De asemenea, instanța

de revizuire a constatat că revizuenta nu s-a aflat nici într-o cauză de forță

majoră în a obține înscrisurile, dovadă că ulterior aceasta a și intrat în

posesia lor.

Reținându-se că cele

două înscrisuri nu îndeplinesc condițiile cumulative prevăzute de art. 322 pct.

5 C. proc. civ. pentru a face posibilă retractarea unei hotărâri definitive,

prima instanță a respins în consecință cererea de revizuire.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs SC O.P. SA, care a formulat următoarele critici:

- Hotărârea cuprinde

motive străine de natura cauzei (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât nu

analizează argumentele aduse în sprijinul cererii de revizuire, nearătând

motivele pentru care apreciază atât că partea potrivnică nu ar fi reținut

înscrisurile cât și că revizuenta nu s-ar fi aflat în imposibilitate de a le

depune.

Astfel, instanța nu

răspunde argumentelor revizuentei în sensul că partea potrivnică trebuia să

aibă actele, fiind succesoare cu titlu particular a uneia dintre părțile

actelor, având și obligația conform Legii nr. 10/2001 și art. 1169 C. civ. să

le depună.

De asemenea, instanța

nu a răspuns susținerilor revizuentei în sensul că, față de demersurile făcute

de partea adversă la Arhivele Naționale, fie aceasta a primit actele și nu le-a

depus, fie aceasta nu le-a primit, ceea ce înseamnă implicit că nici revizuenta

nu le-ar fi primit.

Instanța se limitează

la un singur argument, referitor la existența obligației de a depune

înscrisurile, ceea ce nu se poate constitui însă într-o motivare în sensul art.

261 pct. 5 C. proc. civ.

- Hotărârea este dată

cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

Aceasta, întrucât

instanța nu analizează condiția ca înscrisurile să fi fost reținute de partea

potrivnică, ci condiția ca revizuenta să nu fi fost obligată la depunerea

acestora, condiție care nu e prevăzută de textul legal și în legătură cu care

instanța se găsește oricum în eroare întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001

obligau pe contestatori la depunerea actelor doveditoare în susținerea

pretențiilor.

- În legătură cu

imposibilitatea depunerii înscrisurilor de către revizuentă, instanța reia

argumentul referitor la existența obligației stabilite de instanță în sarcina

acesteia, adăugând două elemente noi, respectiv invocarea propriei culpe și

forța majoră, ignorând faptul că art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se referă la

imposibilitatea depunerii actelor și nu la obligația depunerii acestora.

Concluzia instanței,

în sensul că existența obligației de a depune actele ar conduce la înlăturarea

condiției potrivit căreia acestea nu au putut fi depuse dintr-o împrejurare mai

presus de voința părților, nu poate fi primită deoarece ar conduce la

consecința ca reclamantul dintr-un proces să nu poată niciodată să formuleze

revizuire.

În ce privește

invocarea propriei culpe a revizuentei în nedepunerea înscrisurilor, raportată

la condiția prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ar fi însemnat ca

aceasta să fi generat imposibilitatea depunerii actelor, ceea ce nu poate fi

susținut raportat la împrejurările cauzei.

Deși instanța

vorbește despre „diligențe necesare și utile” pentru depunerea actelor la dosar

nu arată care ar fi fost acestea, greșind evident atunci când reține că

obligația stabilită în sarcina părții „o îndrituia să le poată obține”.

Respingerea cererii

de revizuire prin reținerea unei culpe proprii a revizuentei în neefectuarea

unor demersuri, de vreme ce s-a dovedit că acestea erau inutile, constituie o

atingere a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul dreptului concret și

efectiv de acces la formularea căii de atac a revizuirii.

- Instanța a interpretat

greșit condiția din art. 322 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la

imposibilitatea depunerii înscrisurilor, „dintr-o împrejurare mai presus de

voința părții”, considerând că aceasta este asimilabilă forței majore.

Or, în timp ce forța

majoră trebuie apreciată în abstract, prin raportare la o persoană prudentă și

diligență, cazul mai presus de voința părților trebuie apreciat în concret,

raportat exclusiv la părțile în cauză.

Intimații au depus

întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, arătând că în mod

corect prima instanță a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 322 pct.

5 C. proc. civ. și că pe parcursul desfășurării judecății de fond SC O.P. s-a

obligat, atât față de instanță cât și față de expert, să depună înscrisurile de

care se prevalează în cadrul revizuirii.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul

nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea potrivit

căreia decizia recurată ar cuprinde „motive străine de natura cauzei” prin

aceea că nu ar răspunde argumentelor revizuentei - vizând reținerea

înscrisurilor de către partea potrivnică și imposibilitatea obiectivă a

depunerii acestora de către revizuentă - este nefondată și contrazisă de conținutul

considerentelor deciziei.

Astfel, instanța de

revizuire motivează de ce nu se poate aprecia ca dovedită „reținerea

înscrisurilor de către partea potrivnică”, arătând că existența unei adrese

prin care intimații au solicitat Arhivelor Naționale eliberarea celor două

înscrisuri nu poate fi unită cu prezumția că cele două contracte au și fost

obținute și ulterior „reținute” pentru a nu fi înfățișate judecății, decât

într-o „interpretare formală”, proprie revizuentei și în interesul cererii de

revizuire promovate de aceasta.

De asemenea, s-a

arătat că nu este vorba de o „reținere a înscrisurilor de către partea

potrivnică”, ci de o nesocotire a obligației de administrare a probatoriului în

faza judecății de fond și că această atitudine procesuală culpabilă nu este de

natură să deschidă ulterior calea revizuirii.

În ce privește

pretinsa imposibilitate a depunerii înscrisurilor, instanța de revizuire

analizează, de asemenea, condiția, statuând însă, că „prin nedepunerea

diligențelor necesare și utile pentru obținerea mijloacelor de probă, nu s-a

aflat într-o situație de forță majoră, ca dovadă că ulterior definitivării

judecății a și intrat în posesia lor”.

Or, faptul că

argumentele justificative ale soluției care se bazează pe analiza condițiilor

de admisibilitate a cererii de revizuire nemulțumesc partea, nu o îndreptățesc

pe aceasta să afirme că motivarea este „străină de natura cauzei” pentru a

atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Contrar susținerii

recurentei, argumentele vizând existența obligației revizuentei de depunere a

înscrisurilor la judecata de fond nu a constituit „singura motivare” a

soluției, ci a fost doar un element luat în considerare pentru a determina dacă

a existat sau nu îndeplinită condiția reținerii înscrisurilor de către partea

potrivnică.

Dimpotrivă, criticile

formulate sub acest aspect de către recurentă sunt străine de natura unei

judecăți în revizuire, aducând în dezbatere elemente care au făcut deja obiect

al disputei judiciare în legătură cu sarcina probațiunii la judecata în fond a

pretențiilor.

Astfel, susținând că

instanța de revizuire nu răspunde argumentelor sale privind sarcina probațiunii

în raport cu dispozițiile art. 1169 C. civ. și ale Legii nr. 10/2001,

revizuenta ignoră faptul că acest aspect a fost dezlegat jurisdicțional în

dosarul de fond (unde instanța a stabilit că intimatei din contestația la Legea

nr. 10/2001 - revizuentă în prezenta cauză - îi revine obligația de a depune

cele două înscrisuri necesare efectuării expertizei).

Ca atare, asemenea

afirmații nu pot constitui argumente în sprijinul unei cereri de revizuire, iar

recurenta nu poate pretinde că nu i-au fost analizate de către instanța de

revizuire care ar fi pronunțat astfel, o soluție fundamentată „pe motive

străine de natura cauzei”.

- Critica de

nelegalitate formulată cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este, de asemenea, lipsită de fundament.

Astfel, în ce

privește condiția reținerii înscrisului de către partea potrivnică, recurenta

susține în mod eronat - reluând, de fapt, argumentele expuse și în cadrul

motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - că nu îi incumba oricum

sarcina probațiunii și, pe de altă parte, că nu are relevanță cine avea

obligația depunerii înscrisurilor.

Așa cum s-a arătat

anterior, reiterarea, în cadrul revizuirii, a aspectului vizând sarcina

probațiunii este inadmisibilă, întrucât se tinde la un control de legalitate pe

alte aspecte decât cele prevăzute și permise de lege într-o asemenea cale

extraordinară de atac.

În ce privește

condiția propriu-zisă a reținerii înscrisului de către partea potrivnică, ea

trebuie demonstrată în cadrul procesului și trebuie să fie de așa natură încât

să fi împiedicat cealaltă parte la administrarea probei.

Or, așa cum corect a

reținut instanța de revizuire, singurul element furnizat pe acest aspect de

către revizuentă a fost o adresă formulată de către contestatori Arhivele

Naționale pentru eliberarea înscrisurilor, de unde revizuenta a tras prezumția

că înscrisurile au și fost obținute și ulterior, prin reținerea acestora,

neînfățișate judecății.

În acest context,

împrejurarea că sarcina probațiunii îi incumba revizuentei nu este indiferentă,

așa cum se susține, întrucât în cadrul acelui proces partea trebuia să arate de

ce ar fi în imposibilitate de administrate a probatoriului.

Dimpotrivă, în speță,

revizuenta a lăsat să se finalizeze judecata de fond pentru ca ulterior să

deschidă o procedură extraordinară cum este cea presupusă de calea de atac a

revizuirii, pentru a deduce judecății mijloace de probă obținute după

finalizarea acesteia, din motive ce îi sunt imputabile.

În acest sens, se

constată că la judecata în fond au fost acordate mai multe termene pentru ca

revizuenta să depună înscrisurile (necesare efectuării expertizei), fără ca

aceasta să invoce vreo imposibilitate obiectivă în furnizarea lor (dimpotrivă,

limitându-se la a împiedica accesul expertului la arhiva sa și, respectiv,

comunicând că în arhiva proprie nu se află înscrisurile, deși oricum ele

trebuiau solicitate de la Arhivele Naționale - Direcția județeană Prahova).

De asemenea, în

condițiile în care cunoștea că cealaltă parte s-a adresat cu cerere Arhivelor

Statului, solicitând eliberarea acelorași înscrisuri, mijlocul procedural pe

care îl avea la îndemână revizuenta - aplicând aceeași prezumție invocată

ulterior pe calea revizuirii, cum că reclamanții ar fi și intrat în posesia

înscrisurilor - era oferit de dispozițiile art. 172 C. proc. civ. (text

potrivit căruia „Când partea învederează că partea potrivnică deține un înscris

privitor la pricină, instanța poate ordona înfățișarea lui. Cererea de

înfățișare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părților sau dacă

însăși partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris ori dacă, după

lege, ea este obligată să înfățișeze înscrisul”).

O astfel de apărare

nu a fost făcută însă în cadrul procesului, așteptându-se pronunțarea unei

hotărâri definitive a cărei soluție nefavorabilă să fie contestată pe aspecte

care trebuia să fie deduse judecății anterior.

Este nefondată,

pentru considerentele arătate, și critica recurentei vizând greșita apreciere a

instanței asupra neîndeplinirii condiției imposibilității depunerii

înscrisurilor.

- În același sens,

sunt total nefundamentate aserțiunile recurentei potrivit cărora instanța ar fi

identificat existența obligației de a depune actele cu posibilitatea depunerii

acestora, ceea ce „ar conduce la concluzia absurdă că niciodată un reclamant

dintr-un proces nu ar putea promova revizuire”.

Instanța de revizuire

nu face o analiză în abstract pentru a fi permisă o concluzie de natura celei

pretinse de revizuentă, ci arată în concret, prin raportare la datele speței,

de ce nedepunerea înscrisurilor nu se datorează unei împrejurări mai presus de

voința părții.

Demersurile pe care

partea nu le-a efectuat în administrarea probatoriului nu ar fi fost oricum

„inutile”, așa cum susține (cu referire la diligențele celeilalte părți), de

vreme ce ulterior finalizării judecății, prin pronunțarea hotărârii ce face

obiect al revizuirii, pârâta a obținut înscrisurile de la aceeași instituție

(Arhivele Naționale) către care a fost îndrumată pe parcursul judecății de

fond.

Aceasta nu a reușit

să ofere o explicație plauzibilă asupra modalității în care a intrat în posesia

înscrisurilor, susținând cu ocazia dezbaterilor din recurs că, „datorită

hazardului” și „a lipsei de diligență a unui funcționar de la Arhive” ar fi

obținut respectivele acte.

Or, atitudinea

procesuală adoptată demonstrează mai degrabă o exercitare cu rea-credință a

drepturilor părții, care a așteptat mai întâi rezultatul judecății, pentru ca

ulterior să facă demersuri de obținere a unor mijloace de probă.

- Susținând referirea

eronată a instanței de revizuire la cauza de forță majoră deși ar fi trebuit să

aibă în vedere „împrejurarea mai presus de voința părților”, astfel cum

stabilește textul de lege, recurenta iarăși nu demonstrează un aspect de

nelegalitate a deciziei.

Astfel, împrejurarea

mai presus de voința părții - care nu poate fi deci controlată, fiind în afara

oricărei imputabilități a părții - a fost asimilată în jurisprudență, cu

referire la aplicarea dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., forței

majore, aceasta fiind exoneratoare de culpă în situația neadministrării unui

înscris cu ocazia judecății.

Această exigență

procedurală trebuie văzută în legătură cu autoritatea de lucru judecat de care

se bucură o hotărâre, nefiind permisă redeschiderea judecății pentru simplul

motiv că ulterior finalizării acesteia partea ar mai fi descoperit înscrisuri

de care nu s-a prevalat și care, în opinia acesteia, ar pune-o într-o situație

avantajoasă față de pretențiile formulate în cauză.

Or, în speță, partea

nu a demonstrat împrejurarea mai presus de voința sa, respectiv, obstacolul

insurmontabil la data judecății, dar care a fost depășit ulterior pe baza unei

simple cereri adresate Arhivelor Statului.

Contrar susținerii

recurentei, instanța nu realizează o analiză „în abstract” a situației de forță

majoră, pentru a se putea afirma că nu a fost avută în vedere situația concretă

a părții, respectiv dacă aceasta ar fi putut depăși sau nu impedimentul pretins

în legătură cu imposibilitatea înfățișării înscrisurilor.

- Este, de asemenea,

nefundamentată juridic susținerea că prin respingerea cererii de revizuire, în

modalitatea făcută de prima instanță, ar fi încălcat dreptul la un proces

echitabil din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

sub aspectul dreptului concret și efectiv de acces la exercițiul căii de atac a

revizuirii.

În realitate,

exercițiul unei căi de atac (mai ales a uneia extraordinare, ca în speță) este

subordonat respectării și îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acesteia

prevăzute de lege, din nevoia de securitate și stabilitate juridică.

Faptul că nu sunt

îndeplinite aceste cerințe nu înseamnă că ar fi afectată, așa cum se pretinde,

substanța dreptului de acces la instanță pentru că în realitate, demersul

părții tinde la retractarea unei hotărâri pentru alte aspecte decât cele

limitativ prevăzute de lege.

Or, dreptul de acces

la un tribunal pentru exercițiul căii de atac este subordonat principiului

preeminenței dreptului, iar unul dintre elementele acestui principiu este dat

și de securitatea raporturilor juridice, ceea ce presupune ca soluția

pronunțată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu poată fi

rediscutată decât cu respectarea exigențelor legale.

Altminteri,

judecățile finite ar fi reluate la nesfârșit, iar ceea ce a fost gândit ca un

remediu extraordinar al unor încălcări procedurale grave s-ar transforma într-o

nouă cale de atac devolutivă.

În acest sens, Curtea

europeană a statuat că „securitatea juridică implică respectul pentru

principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al

hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate

solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a

obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor

superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru

a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un

apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra

unei probleme nu este un temei pentru reexaminare”(cauza Mitrea împotriva

României, publicată în M. Of. nr. 455/21.12.2010, parag. 24)

Ca atare,

neîndeplinind condițiile de admisibilitate a revizuirii, partea nu poate

pretinde că i-ar fi fost negat, nesocotit exercițiul efectiv al căii de atac,

întrucât acesta nu poate fi realizat decât în cadrul normativ adecvat care

presupune, deopotrivă, respectul autorității de lucru judecat și preeminența

dreptului.

Pentru toate

considerentele expuse, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuenta SC O.P. SA împotriva Deciziei nr. 647

din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2012.

Procesat de GGC - AS