ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6235/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6235/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Covasna, la data de 10 iulie 2008, sub nr. 1387/119/2008,

reclamanta SC I.F. SRL a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Târgu

Secuiesc, prin Primar, și Prefectul județului Covasna, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea tuturor dispozițiilor emise

de primar prin care, în mod nelegal, s-a restituit către fostul proprietar o

parte din suprafața de teren aferentă Complexului Băile F.

Prin sentința civilă

nr. 1585 din 04 noiembrie 2008, Tribunalul Covasna a admis excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea pentru acest motiv, reținând

că reclamanta este un terț față de raportul juridic de retrocedate în baza Legii

nr. 10/2001 și, ca atare, ea nu are calitatea de a ataca dispozițiile emise în procedura

acestei legi.

Prin decizia civilă

nr. 18/Ap din 17 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate, pe care a desființat-o

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, sens în care a reținut

că reclamanta are calitate procesuală activă în acțiunea în nulitate de drept comun

cu care a învestit instanța.

În rejudecare, cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secția civilă, sub nr. 408/119/2009.

Reclamanta și-a completat

și precizat acțiunea, arătând că renunță la judecată în contradictoriu cu pârâtul

Prefectul județului Covasna și că înțelege să cheme în judecată pe pârâții Municipiul

Târgu Secuiesc prin Primar, N.E., S.E.E., T.E.P., N.G. și N.F.J., pentru ca în contradictoriu

cu aceștia să se constate nulitatea dispozițiilor din 12 iunie 2008 și din 19

iulie 2007 emise de Primarul municipiului Târgu Secuiesc, prin care s-au restituit

suprafețele de teren de 28.767 m.p. și respectiv 12.290 m.p., pe care este amplasat

Complexul Balnear F.

Prin sentința civilă

nr. 1441 din 04 noiembrie 2010, Tribunalul Covasna, secția civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea așa cum a fost completată și precizată, pentru următoarele

considerente:

Dispozițiile atacate,

din 19 iulie 2007 și din 12 iunie 2008, au fost emise de Primarul municipiului Târgu

Secuiesc pentru soluționarea unor notificări depuse în baza Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția din

19 iulie 2007 s-a restituit în natură lui N.L.D. (autorul pârâților N.E. și S.E.E.),

T.E.P., N.G. și N.F.J. imobilul înscris în C.F. nr. A cu nr. top. 1, 2, 3, 4, 5,

6, 7, 8 și 9, reprezentând teren în suprafață de 12.290 m.p., situat în municipiul

Târgu Secuiesc, județ Covasna. Prin dispoziția din 12 iunie 2008 s-a stabilit ca,

în favoarea acelorași persoane îndreptățite, în locul terenului imposibil de restituit

în natură, să se acorde în compensare, ca măsură reparatorie, terenul înscris în

C.F. nr. B cu nr. top. 10, 11, 12 și C.F. nr. C cu nr. top. 13, 14, precum și nr.

top. 15, în suprafață totală de 28.767 m.p.

Este adevărat că prin

decizia nr. 356/R din 23 septembrie 2004 a Curții de Apel Brașov s-a stabilit că

spațiul comercial și de prestări servicii Complexul Balnear F. cade sub incidența

art. 16 din Legea nr. 550/2002, impunându-se obligația stabilirii prețului minim

de vânzare potrivit art. 8 din aceeași lege, numai că această hotărâre judecătorească

nu a fost pronunțată în contradictoriu cu persoanele îndreptățite N.L.D., T.E.P.,

N.G. și N.F.J., care notificaseră acel imobil cu destinația de complex balnear încă

din anii 2001 și 2002. Prin urmare, această hotărâre judecătorească nu le este opozabilă

pârâților persoane fizice din prezentul proces.

În fapt, prin dispoziția

din 19 iulie 2007 s-a restituit în natură, adică pe vechiul amplasament, un teren

de 12.290 m.p., care, potrivit planului de situație întocmit de expert M.E., corespunde

nr. top. 1, 2, 3, 4, 5, 6/1, în timp ce suprafața de teren acordată în compensare

prin dispoziția din 12 iunie 2008 se referă la terenul de 28.767 m.p., care corespunde

pe același plan de situație nr. top. 12/1, 11, 10, 12/2, 15/2, 6/2 și 7/1.

Această suprafață de teren

a fost acordată prin compensare deoarece deși autorii pârâților, N.F. și N.L.D.,

au avut în proprietate și nr. top. 8 – arătură de 7.208 m.p. (din care s-a restituit

doar nr. top. 8/1 prin dispoziția din 12 iunie 2008), respectiv nr. top. 9 – arătură

de 6.906 m.p. și nr. top. 4 - arătură de 19.014 m.p., așa cum s-a reținut prin dispoziția

din 12 iunie 2008, vechile amplasamente ale acestor terenuri, vecine cu cele acordate

prin compensare, nu au mai putut fi restituite, ele formând obiectul unor reconstituiri

a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

Potrivit expertizei topo,

din terenul de 12.900 m.p. restituit prin dispoziția din 19 iulie 2007, suprafața

de 5.201 m.p. este ocupată de construcții, căi de acces, bazin și parcare auto,

iar restul suprafeței de 7.089 m.p. este amenajată ca spații verzi (parc) și zonă

pentru echitație, iar dacă se are în vedere și zona necesară utilizării construcțiilor,

atunci această zonă plus construcțiile efective au nevoie de o suprafață de teren

de 6.743 m.p.

În ceea ce privește terenul

de 28.767 m.p. acordat în compensare prin dispoziția din 12 iunie 2008, construcțiile,

căile de comunicație și celelalte amenajări aflate pe acest teren ocupă suprafața

de 4.525 m.p., iar restul terenului de 24.242 m.p. este amenajat ca zonă verde.

Pe terenul restituit prin

dispoziția din 19 iulie 2007, foștii proprietari au deținut numai construcția „casă

de baie”, celelalte construcții aflate în prezent pe acest teren fiind edificate

de Statul Român. De asemenea, tot Statul Român a ridicat și construcțiile edificate

pe terenul acordat în compensare prin dispoziția din 12 iunie 2008, la momentul

naționalizării terenurile ce fac obiectul acestei ultime dispoziții fiind înscrise

în cartea funciară cu destinația de „arătură”.

Cu toate acestea, nu se

poate constata nulitatea parțială a celor două dispoziții, pornind de la soluția

clasică a C. civ. român, aceea că bunul principal este terenul, iar bunul accesoriu

este construcția, soluție care se traduce în adagiul „superficies solo cedit” –

proprietarul terenului devine proprietarul construcției și nu invers, așa cum a

prevăzut legiuitorul prin art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 când a stabilit

că „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod

abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține

restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată

de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent”.

Soluția legiuitorului

din 2001 nu doar că încalcă concepția tradițională a dreptului civil român referitor

la relația bun principal (teren) – bun accesoriu (construcție), dar vine să creeze

o adevărată privare de proprietate, care contravine prevederilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme această privare este

combinată cu absența unei indemnizații la valoarea reală a terenului ocupat de noile

construcții. Aceasta deoarece despăgubirile bănești nu se mai plătesc, ci doar se

acordă acțiuni la Fondul Proprietatea, fond care nu este funcțional, potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă

nr. 62/Ap din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile

declarate de reclamantă și de pârâtul Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar, împotriva

sentinței sus-menționate.

Pentru a decide astfel,

Curtea a reținut următoarele:

Art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, pe care se întemeiază acțiunea reclamantei, stabilește principiul

că nu se restituie terenurile pe care se află construcții noi, edificate în baza

unor autorizații legale, iar art. 10 alin. (3) reglementează cazuri particulare,

care se referă la restituirea în natură a terenurilor pe care se află construcții

neautorizate, edificate chiar și după data de 01 ianuarie 1990, precum și construcții

ușoare sau demolabile.

Interpretarea coroborată,

directă sau per a contrario, a celor două texte de lege conduce la concluzia că

se restituie în natură terenurile pe care se află construcții ridicate fără autorizație

legală înainte sau după 01 ianuarie 1990. În același sens sunt și reglementările

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2007.

În speță, imobilul teren

a fost atribuit pârâților pentru că nu există nicio construcție legal autorizată.

Susținerea reclamantei în sensul că nu era necesară existența unei autorizații de

construire este contrazisă de către Decretul nr. 144/1958, care la art. 1-7 arată

că orice lucrare de construcție din orice zonă se poate realiza numai după îndeplinirea

obligației de obținere a autorizației prealabile de construire, fiind interzisă

începerea finanțării până ce nu este eliberată autorizația.

Înscrisurile depuse în

probațiune vizează aspectul financiar și tehnic a unor construcții, acte prealabile

și necesare emiterii autorizației, dar nu s-a ajuns la faza emiterii acestui act

care rezultă din contextul legii menționate.

Regimul juridic al construcțiilor

noi neautorizate nefiind stabilit de Legea nr. 10/2001, pentru acestea rămân aplicabile

normele dreptului comun în materia accesiunii imobiliare artificiale, care implică

plata de despăgubiri către cei în detrimentul cărora operează, potrivit principiului

că nimeni nu se poate îmbogăți în dauna altei persoane. Astfel, dreptul la despăgubiri

al constructorului poate fi stabilit, în condițiile art. 492 și art. 494 C.

civ., pe calea unei acțiuni întemeiate pe prevederile acestor texte și nu în cadrul

procedurii stabilite de legea specială.

Din moment ce existența

autorizației de construcție constituie elementul determinant ce se răsfrânge asupra

situației juridice a fondului imobiliar, iar dispozițiile art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 nu au fost încălcate prin cele două dispoziții emise de primar,

înseamnă că însăși respectarea prevederii legale cu caracter imperativ nu reprezintă

o cauză de nulitate absolută.

Norma juridică inclusă

în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost adoptată în contextul reglementărilor

art. 1 alin. (1) din primul Protocol adițional la Convenție, prin raportare la dispozițiile

alin. (2) al aceluiași articol, care recunosc dreptul statelor de a adopta reglementările

pe care le consideră necesare pentru a proteja folosința bunurilor proprietatea

cetățenilor lor.

Restituirea terenului

pe vechiul amplasament și acordarea în compensare a unui teren echivalent constituie

o obligație a entității deținătoare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 10 și

art. 26 alin. (1), dispoziții care intră în marja de apreciere a statului cu privire

la adoptarea legii de reparație și a condițiilor în care această reparație se poate

realiza.

Alegerea unei soluții

nefavorabile pentru apelanta-reclamantă este irelevantă din punct de vedere juridic,

în raport cu calitatea de terț pe care o are față de adevărații proprietari și în

condițiile sistării procedurii de vânzare a construcțiilor aflate pe terenul atribuit

pârâților.

Prin păstrarea imobilului

în mâinile unui terț, căruia i s-a recunoscut printr-o hotărâre un posibil drept

de cumpărare pentru scopuri comerciale, s-ar înlătura efectele unor decizii emise

legal și de reîntoarcere la situația anterioară creată prin preluarea abuzivă de

către regimul comunist.

Hotărârea judecătorească

prin care s-a recunoscut dreptul apelantei de a cumpăra complexul, în condițiile

Legii nr. 550/2002, nu modifică ordinea juridică în sensul că ar fi opozabilă tuturor,

pentru că în lipsa stabilirii unui drept real de proprietate produce efecte numai

față de părțile care s-au judecat în acel litigiu.

Aspectele referitoare

la modul de funcționare a Fondului Proprietatea, în sensul întârzierii cu care ar

putea interveni respectarea dreptului de proprietate în condițiile aplicării O.U.G.

nr. 62/2010, nu prezintă relevanță în cadrul procesual al litigiului de față, însă

toate argumentele reținute de instanța fondului evidențiază de fapt problema executării

obligației impusă prin decizia emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, precum și împrejurarea

că pârâții sunt singurii care au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, în timp ce statul și societatea reclamantă nu au un drept real de

protejat, ci doar un scop comercial.

Potrivit deciziei în interesul

legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată în apel, legea

specială este aplicabilă cu prioritate față de norma generală, potrivit principiului

„speciala generalibus derogat”. Această decizie nu este obligatorie în speță în

privința raționamentului pe care îl conține, deoarece se referă la conflictul dintre

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul comun.

Pe de altă parte, nu se

aduce nicio atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice, pentru că apelanta-reclamantă nu se poate prevala de existența unui bun

în sensul Convenției, ci de un drept de folosință a construcțiilor.

Acordarea în compensație

a unui teren situat în imediata apropriere a terenului preluat abuziv și nerestituibil

datorită acordării greșite a acestuia unor terțe persoane în baza Legii fondului

funciar, este o măsură legală, conformă dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în condițiile

edificării unor construcții fără autorizație de construire, element determinant

ce se răsfrânge asupra situației juridice a întregului fond imobiliar.

Decizia Curții de apel

a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă și pârâtul Municipiul

Târgu Secuiesc, prin Primar.

I. Recurenta-reclamantă

a formulat următoarele critici:

1.

Soluția instanței de apel

nu este în acord cu regimul juridic al construcțiilor edificate de unitatea administrativ-teritorială

Municipiul Târgu Secuiesc pe terenul restituit pârâților, fiind pronunțată cu aplicarea

greșită a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Pârâții nu au invocat

în apărare, prealabil acordării cuvântului pe fond, lipsa autorizației de construire

și nici instanța de judecată nu a pus în discuția părților o astfel de chestiune,

deși în raport de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., constatând că odată cu dezbaterea

pricinii a fost invocat un regim juridic diferit de cel invocat în acțiune cu privire

la construcțiile existente pe terenul în litigiu, instanța trebuia să pună în dezbaterea

părților această împrejurare hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii; mai mult, în

virtutea rolului activ, instanța trebuia să pună în discuția părților, din oficiu,

necesitatea administrării altor probe pe aspectul în discuție.

Din înscrisurile anexate

prezentului recurs rezultă că întregul complex balnear realizat pe terenul ce a

format obiect al restituirii/compensării, ca reparație acordată pârâților persoane

fizice, moștenitori ai foștilor proprietari, s-a executat în baza unor autorizații

de construire, emise pe etape de construcții, în perioade diferite, astfel:

- autorizația pentru executare

lucrări din 10 septembrie 1974 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular

Județean Covasna, pentru realizarea studiului geotehnic în vederea executării Complexului

Balnear F.;

- autorizația pentru executare

lucrări din 17 iunie 1975 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular

Județean Covasna, pentru executarea lucrărilor de dezvoltare a Băii F., aviz tehnic

din 16 iunie 1975, proiectul din 1974 ce a stat la baza emiterii autorizației;

- autorizația pentru executare

lucrări din 29 noiembrie 1983 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular

Județean Covasna, pentru autorizarea executării lucrărilor de realizare a spațiilor

de cazare cu parter de deservire;

- memoriu tehnic întocmit

în cadrul proiectului din 1983, ce a stat la baza emiterii acestei autorizații.

Așadar, regimul juridic

al construcțiilor și existența autorizațiilor de construcție, legal emise, atrăgeau

incidența în speță a dispozițiilor cu caracter special invocate în acțiune - art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, norme speciale, cu caracter imperativ, aplicabile

cu prioritate față de dispozițiile cu caracter comun, cuprinse în art. 492 și

art. 494 C. civ.

stanța de apel a făcut

o aplicare greșită a dispozițiilor art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

atunci când a reținut că măsura compensării cu terenurile acordate în echivalent

persoanelor îndreptățite constituia o obligație a unității deținătoare (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

Existența autorizațiilor

de construire și, deci, edificarea legală a construcțiilor exclud terenul de la

restituirea în natură, prin aplicarea normei imperative cuprinsă în art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Același raționament trebuie urmat și cu privire

la compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, în sensul că nu poate fi acordat

în compensare un teren pe care sunt edificate în mod legal construcții.

Or, suprafața de teren

pentru care s-a solicitat a se constata nulitatea deciziilor de restituire este

afectată de clădirea cu destinația hotel, restaurant și anexe (parcarea hotelului,

ștrandurile cu apă termală, terenul de tenis, terenul de agrement, terenul de joacă

pentru copii ș.a.), cu alte cuvinte de amenajări absolut necesare pentru funcționarea

și exploatarea acestui complex, în destinația stabilită prin autorizațiile legal

emise la data execuției și constatată irevocabil prin decizia civilă nr. 672/R/C/2004

a Curții de Apel Brașov, care a stabilit cu putere de lucru judecat că acest imobil

intră sub incidența Legii nr. 550/2002, fiind un spațiu comercial edificat din fondurile

unității administrativ-teritoriale.

de apel a reținut că, în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

pârâții sunt singurii ce dețin un bun în sensul acestor reglementări (art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.).

Față de existența

autorizațiilor de construire,

nu se poate reține că doar pârâții sunt deținătorii unui bun.

Unitatea administrativ-teritorială

Municipiul Târgu Secuiesc este, la rândul său, titulara dreptului de proprietate

asupra clădirilor edificate, în mod legal, pe terenul în litigiu, dreptul său de

proprietate fiind înscris în evidentele de publicitate imobiliară.

Cum art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 stabilește că în cazul terenurilor ocupate de construcții

autorizate restituirea nu este posibilă și cum aceste dispoziții cu caracter special

se aplică prioritar față de prevederile de drept comun privitoare la accesiunea

imobiliară, municipiul Târgu Secuiesc este proprietarul Complexului balnear Târgu

Secuiesc și, deci, deținător al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că restituirea/compensarea cu

terenul afectat de clădirile legal edificate nu poate să opereze în detrimentul

proprietarului construcțiilor, al cărui drept trebuie să fie deopotrivă protejat.

În fapt, art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o aplicare a alin.

(2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, realizând prin reglementarea

ce o cuprinde un just echilibru între imperativele protejării drepturilor fundamentale

ale individului - înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub

forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării - și dreptul de proprietate

al unităților deținătoare care au edificat construcții noi pe terenuri similare

celui în speță.

încălcat prevederile art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 la Convenție, care recunosc

dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa

folosința bunurilor conform interesului general, precum și prevederile cu caracter

special ale legilor ce reglementează domeniul public și administrarea acestuia (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.).

Terenul în litigiu este

grevat de izvoare de apă termală ce deservesc complexul balnear, astfel că Primarul

municipiului Târgu Secuiesc nu putea să dispună asupra terenului afectat acestor

amenajări, ele aflându-se în domeniul public al statului și în administrarea Societății

Naționale a Apelor Minerale SA.

Potrivit art. 1 din Legea

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, dreptul

de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale

asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes

public.

Or,

instanța de apel a ignorat

situația juridică a terenului și amenajărilor subterane existente și nu a analizat

dacă și în ce măsură Municipiul Târgu Secuiesc este deținător al acestor amenajări,

dacă ele sunt de interes general și dacă restituirea imobilului este posibilă, în

raport nu numai de art. 10 din Legea nr. 10/2001, ci și în raport de dispozițiile

art. 1 alin. (2) din Protocolul la Convenție și dispozițiile cu caracter special

ale legilor ce reglementează domeniul public și administrarea acestuia.

II. Recurentul-pârât Municipiul

Târgu Secuiesc, prin Primar, a formulat următoarele critici:

al Legii nr. 10/2001 rezultă că nu se pot restitui în natură terenurile ocupate

de construcții noi, edificate înainte de 01 ianuarie 1990.

Alin. (3) al art. 10 prevede

clar că „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate

în condițiile legii după data de 01 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare

sau demontabile”.

În speță, construcțiile

constând în centrul de tratament care cuprinde hotel, mofetă, restaurant, etc.,

au fost edificate înainte de 1990, așa încât chiar de nu ar fi autorizate, terenul

pe care ele sunt amplasate nu putea fi restituit.

Oricum, la

dosarul de fond se regăsesc

dovezi privind autorizarea edificării acestor construcții noi, ce nu se regăseau

la data naționalizării.

în cauză se încalcă însăși esența și sensul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor

Omului și ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008, conform cărora principiul

restituirii în natură trebuie să nu aducă atingere principiului securității raporturilor

juridice și drepturilor terților, în speță ale reclamantei și cetățenilor municipiului

Târgu Mureș, care beneficiază de serviciile unei baze de tratament unice la nivel

național.

Astfel, prin decizia în

interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcându-se aplicarea

hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate împotriva României,

s-a arătat că „este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale statului

să nu creeze noi neajunsuri disproporționate” și că trebuie „să nu se aducă atingere

dreptului de proprietate, de asemenea, ocrotit, al unor terți și securității raporturilor

juridice”.

imobiliare, invocat de instanțele inferioare, nu are aplicabilitate în speță, întrucât

este vorba de construcții noi edificate total, de utilități publice și de spatii

verzi ce reprezintă excepția de la reconstituire, astfel că instanțele trebuiau

să verifice dacă exista o interdicție de restituire aplicabilă la speță, interdicție

care rezulta nu numai din situația juridică a imobilelor, dar și din situația de

fapt constând în edificarea unei baze de tratament cu utilități publice: lumină,

gaze, apă, canalizare, izvoare termale și canalizare adiacentă absorbției acestora

în baza de tratament, etc.

Prin soluțiile pronunțate

în cauză se realizează și o îmbogățire fără justă cauză a pârâților, care devin

beneficiarii și proprietarii unei baze de tratament construită inclusiv pe terenuri

pe care nu au avut niciodată vreun drept (acordându-se în compensare terenurile

de sub baza de tratament). În acest fel, pârâții vor beneficia de toate utilitățile

publice, de toate construcțiile noi și de toate beneficiile realizate ca urmare

a edificării acestora, deși autorii lor nu au avut niciodată vreun drept asupra

terenurilor și nu au deținut niciodată Baza de tratament F.

Intimații-pârâți persoane

fizice nu au depus întâmpinare.

Pentru verificarea incidenței

în speță a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenta-reclamantă

a solicitat și instanța a încuviințat, în baza art. 305 C. proc. civ., proba cu

înscrisuri, sens în care au fost depuse la dosar: autorizația pentru executare lucrări

din 10 septembrie 1974 emisă de Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean

Covasna și cererea care a stat la baza emiterii acestei autorizații; memoriul tehnic

la proiectul din 1974 faza F.U. Dezv. Băile F. Tg. Secuiesc; memoriul de organizare

a lucrărilor și devizul general aferente proiectului din 1974; autorizația pentru

executare lucrări din 17 iunie 1975 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular

Județean Covasna și cererea care a stat la baza emiterii acestei autorizații; avizul

tehnic din 16 iunie 1975 asupra lucrării „Dezvoltarea Băii F. din orașul Târgu Secuiesc”

și adresa de înaintare a acestui aviz către Consiliul Popular al orașului Târgu

Secuiesc; extras C.F. nr. A din 14 iunie 1975; proiectul din 1974, memoriul general

și fișa de respectare a avizelor aferente acestui proiect; autorizația pentru executare

lucrări din 29 noiembrie 1983 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular

Județean Covasna; copie extras C.F. nr. A din 30 noiembrie 1983; memoriul general

la proiectul din 1983.

Recursurile sunt fondate

și vor fi admise, în sensul celor ce se vor arăta în continuare:

În speță, în raport de

învestirea instanței cu o acțiune în nulitatea unor dispoziții de restituire emise

în baza Legii nr. 10/2001, trebuie verificată legalitatea dispozițiilor atacate

din perspectiva normelor legale în baza cărora au fost emise, și anume a normelor

Legii nr. 10/2001.

Decizia în interesul legii

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de recurentul-pârât,

statuează asupra regulilor de soluționare a acțiunilor în revendicare de drept comun

având ca obiect imobile preluate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Ca atare, această decizie nu

este aplicabilă în cauza de față, ce nu vizează o acțiune în revendicare, ci o acțiune

în nulitatea a două dispoziții emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.

Așa cum s-a arătat deja,

acțiunea în nulitate dedusă judecății implică verificarea legalității dispozițiilor

atacate prin raportare la normele Legii nr. 10/2001, în baza cărora au fost emise.

În esență, recurenții

au invocat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că dispozițiile atacate

au fost emise cu respectarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

deoarece construcțiile noi existente pe suprafețele de teren restituite prin dispozițiile

atacate au fost edificate fără autorizație de construire.

Ambii recurenți susțin

că edificiile noi ce ocupă terenurile în litigiu sunt autorizate și că, prin urmare,

decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001. În plus, recurentul-pârât susține că, fiind vorba despre terenuri ocupate

de construcții noi, edificate înainte de anul 1990, restituirea lor nu era posibilă

chiar dacă construcțiile nu ar fi fost autorizate, sens în care a invocat prevederile

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „

În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat

construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana

îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar

pentru suprafața ocupată de construcții noi, (…) măsurile reparatorii se stabilesc

în echivalent”, iar potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege, „Se restituie în

natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii

după data de 01 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile”.

Interpretarea per a contrario

a art. 10 alin. (2), coroborată cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu duce

la concluzia că terenurile pe care au fost edificate construcții fără autorizație

înainte de 01 ianuarie 1990 nu se restituie în natură, cum greșit pretinde recurentul-pârât.

În realitate, art. 10

alin. (2) din lege stabilește principiul că nu se restituie terenurile pe care se

află construcții noi, edificate în baza unor autorizații legale, iar art. 10

alin. (3) reglementează cazuri particulare, care se referă la restituirea în natură

a terenurilor pe care se află construcții neautorizate, edificate chiar și după

data de 01 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile.

Că interpretarea coroborată,

directă sau per a contrario, a celor două texte de lege trebuie făcută în sensul

că se restituie în natură terenurile pe care se află construcții ridicate fără autorizație

legală înainte sau după 01 ianuarie 1990 o dovedesc și reglementările din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2005.

Astfel, pct. 10.4 din

Normele metodologice prevede că dispoziția din art. 10 alin. (3) din lege instituie

obligativitatea restituirii în natură a terenurilor, în ipoteza în care pe acestea

se află edificate ilegal fie construcții, indiferent de destinația acestora, fie

construcții ușoare sau demontabile, fără a distinge după cum acestea au fost edificate

înainte sau după 01 ianuarie 1990.

În concluzie, art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenurilor

pe care s-au edificat, după preluare, înainte sau după data de 01 ianuarie 1990,

construcții cu respectarea legii referitor la obținerea autorizației de construire.

În speță, ca situație

de fapt, stabilită pe bază de probe de prima instanță și menținută de instanța de

apel, s-a reținut că terenul în suprafață de 12.290 m.p., restituit în natură pârâților

persoane fizice prin dispoziția din 19 iulie 2007, este situat în incinta Complexului

Balnear F., fiind ocupat de construcții și alte amenajări (căi de acces, bazin,

parcare auto, parc, zonă pentru echitație) ale acestui complex, edificate de Statul

Român după preluare.

Raportat la această situație

de fapt și la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în verificarea

legalității dispoziției de restituire în natură interesa dacă, construcțiile noi

ce ocupă terenul foștilor proprietari au fost edificate în baza autorizației de

construire.

Instanța de apel a confirmat

soluția fondului de respingere a acțiunii în nulitatea dispoziției din 19 iulie

2007, cu motivarea că construcțiile noi ce ocupă terenul restituit în natură foștilor

proprietari nu sunt autorizate, fără însă ca pentru lămurirea acestei chestiuni

esențiale în dezlegarea cauzei să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru

aflarea adevărului în cauză, așa cum impun dispozițiile imperative ale art. 129

alin. (5) C. proc. civ.

În exercitarea rolului

activ consacrat de dispozițiile evocate, instanța este obligată să dispună ca părțile

să completeze probele dacă cele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea

în întregime a procesului, putând, de asemenea, să pună în discuția părților, din

oficiu, necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă

părțile se împotrivesc, ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat.

Astfel, la dosarul de

fond, se regăsesc proiectul din 1983 pentru lucrarea „Spații de cazare cu parter

și deservire Târgu Secuiesc”, memoriul tehnic pentru acest proiect de execuție,

avizul amplasamentului lucrării, proiectul din 1974 „Bază de tratament Băile F.

Târgu Secuiesc”, avizul și memoriul tehnic pentru acest proiect.

Față de aceste documente,

care dovedeau parcurgerea etapei prealabile emiterii autorizației de construire

pentru construcțiile care afectează terenul în litigiu, instanța trebuia să pună

în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului și să ordone administrarea

altor dovezi, pentru a se stabili cu certitudine dacă s-au emis sau nu autorizațiile

de construire cerute de lege.

Neprocedând în acest mod,

instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt pe un aspect esențial al

cauzei, acela dacă, construcțiile noi de pe terenul restituit în natură foștilor

proprietari au fost sau nu autorizate.

Pe aspectul în discuție,

au fost produse înscrisuri noi în recurs, însă evaluarea lor de către instanța de

recurs nu este posibilă, față de structura acestei căi extraordinare de atac, incompatibilă

cu verificări de fapt.

Cum potrivit art. 314

C. proc. civ., în absența unei complete stabiliri a situației de fapt, Înalta Curte

nu poate verifica aplicarea în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, se impune admiterea căii de atac exercitate de reclamantă și de pârâtul

Municipiul Târgu Secuiesc, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță, pentru o completă stabilire a situației de fapt în legătură

cu caracterul autorizat/neautorizat al construcțiilor noi, edificate după preluare

pe terenul restituit în natură prin dispoziția din 19 iulie 2007.

Cât privește cealaltă

dispoziție atacată în cauză, respectiv dispoziția din 12 iunie 2008, prin aceasta

li s-au acordat foștilor proprietari, pentru terenul ce le-a fost preluat abuziv

de stat, imposibil de restituit în natură, măsuri reparatorii prin echivalent sub

forma compensării cu o suprafață de teren de 28.767 m.p.

Terenul acordat în compensare

face parte din Complexul Balnear F., fiind ocupat de construcțiile, căile de acces

și alte amenajări ale acestui complex balnear realizat de Statul Român, conform

situației de fapt stabilită la fond și menținută în apel.

Raportat la această situație

de fapt, în mod nelegal Curtea de apel a apreciat că terenul acordat în compensare

putea face obiectul acestei forme de reparație prin echivalent.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă

se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent

vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv”, iar potrivit art. 1 alin. (5) din aceeași lege, „Primarii sau, după

caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația

să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul

lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile

și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare”.

Tot astfel, art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi

cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite

în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării

nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.”

Rezultă că, atribuirea

în compensare a altor bunuri, ca formă de reparație prin echivalent, este obligatorie

pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile

de atribuire către cel interesat și acceptate de acesta. Reparația în echivalent

sub forma despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale de stabilire și acordare

a acestora, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, este subsidiară atribuirii

de bunuri sau servicii în compensare, urmând a fi dispusă numai atunci când măsura

compensării nu este posibilă, deoarece nu există bunuri disponibile sau nu este

acceptată de persoana îndreptățită.

Deși Legea nr. 10/2001

și Normele metodologice de aplicare a acesteia nu definesc sintagma „bunuri disponibile”,

este neîndoielnic că un teren care nu este liber în sensul legii nu reprezintă un

bun disponibil, care să poată fi acordat în compensare.

Astfel, potrivit art.

10 din lege, terenurile ocupate de construcții sau afectate servituților legale

și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale nu pot

fi restituite nici când au aparținut persoanelor îndreptățite, așa încât cu atât

mai mult nu s-ar putea oferi în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent,

asemenea terenuri.

Spre deosebire de restituirea

în natură, care se poate dispune pentru terenurile ocupate de construcții noi, neautorizate,

acordarea în compensare a unui teren ocupat de construcții nu este posibilă, indiferent

de caracterul autorizat/neautorizat al construcțiilor.

Restituirea în natură

vizează terenul ce a aparținut persoanelor îndreptățite, pe când în obiectul compensării

intră bunuri ce nu au aparținut persoanelor îndreptățite, așa încât, în cazul compensării,

nu mai subzistă rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea de restituire

în natură a terenurilor ocupate de construcții noi, neautorizate, aceea că terenul

este chiar cel care a aparținut persoanei îndreptățite. Persoanele îndreptățite

nu se pot prevala de caracterul nelegal al edificării unor construcții pe un teren

ce nu le-a aparținut niciodată și, de aceea, forma de reparație în echivalent sub

forma compensării nu poate fi justificată de caracterul neautorizat al construcțiilor

edificate pe terenul acordat în compensare, cum eronat a apreciat instanța de apel.

Întrucât terenul în suprafață

de 28.767 m.p., atribuit în compensare pârâților persoane fizice prin dispoziția

din 12 iunie 2008 a Primarului municipiului Târgu Secuiesc, face parte din Complexul

Balnear F., fiind ocupat de construcțiile, căile de acces și alte amenajări ale

acestui complex balnear realizat de Statul Român, este evident că acest teren nu

este liber și, pe cale de consecință, nu putea face obiectul măsurii compensării,

nefiind un bun disponibil în sensul Legii nr. 10/2001.

Într-o atare situație,

forma de reparație în echivalent ce putea fi acordată persoanelor îndreptățite,

pentru terenul imposibil de restituit în natură, era cea a despăgubirilor în condițiile

legii speciale de stabilire și acordare a acestora, respectiv Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, sens în care sunt prevederilor legale incidente în materie – art.

1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere considerentele

prezentate, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și art. 314 același Cod, Înalta Curte va admite ambele recursuri,

va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

pentru o completă lămurire a situației de fapt pe aspectul caracterului autorizat/neautorizat

al construcțiilor noi, edificate după preluare pe terenul restituit în natură prin

dispoziția din 19 iulie 2007, pe baza probelor administrate, inclusiv a înscrisurilor

noi depuse în recurs și, dacă va fi cazul, pe bază de probe suplimentare, ordonate

chiar din oficiu.

În funcție de rezultatul

acestor verificări de fapt, instanța de trimitere va aprecia asupra legalității

măsurii de restituire în natură și, implicit, a legalității dispoziției din 19

iulie 2007, raportat la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care

exceptează de la restituirea în natură suprafețele de teren ocupate de construcții

noi, autorizate, edificate după preluare. De asemenea, instanța de trimitere va

stabili, pe baza probelor administrate, inclusiv, dacă este cazul, prin suplimentarea

probatoriului, dacă din terenul restituit în natură, după excluderea suprafeței

ocupate de construcții noi, autorizate și a celei aferente bunei utilizări a acestor

construcții, rămâne vreo suprafață care să poată fi socotită liberă în funcție de

afectațiunea sa concretă, respectiv care să nu fie utilă pentru buna funcționare

a Complexului Balnear F., în caz contrar urmând a se dispune asupra reparației prin

echivalent, sub forma propunerii de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), conform art. 1 alin. (2) și art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, în rejudecare,

se va avea în vedere dezlegarea dată prin prezenta decizie cu privire la caracterul

nelegal al măsurii compensării dispuse prin dispoziția din 12 iunie 2008, urmând

ca instanța de trimitere să dispună în consecință, inclusiv asupra formei de reparație

prin echivalent cuvenită persoanelor îndreptățite, conform art. 1 alin. (2) și

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta SC I.F. SRL și pârâtul Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar, împotriva

deciziei civile nr. 62/Ap din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 octombrie 2012.