ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6235/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, la data de 10 iulie 2008, sub nr. 1387/119/2008, reclamanta SC I.F. SRL a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar, și Prefectul județului Covasna, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea tuturor dispozițiilor emise de primar prin care, în mod nelegal, s-a restituit către fostul proprietar o parte din suprafața de teren aferentă Complexului Băile F. Prin sentința civilă nr. 1585 din 04 noiembrie 2008, Tribunalul Covasna a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea pentru acest motiv, reținând că reclamanta este un terț față de raportul juridic de retrocedate în baza Legii nr. 10/2001 și, ca atare, ea nu are calitatea de a ataca dispozițiile emise în procedura acestei legi.

Prin decizia civilă nr. 18/Ap din 17 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, sens în care a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă în acțiunea în nulitate de drept comun cu care a învestit instanța. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secția civilă, sub nr. 408/119/2009. Reclamanta și-a completat și precizat acțiunea, arătând că renunță la judecată în contradictoriu cu pârâtul Prefectul județului Covasna și că înțelege să cheme în judecată pe pârâții Municipiul Târgu Secuiesc prin Primar, N.E., S.E.E., T.E.P., N.G.

și N.F.J., pentru ca în contradictoriu cu aceștia să se constate nulitatea dispozițiilor din 12 iunie 2008 și din 19 iulie 2007 emise de Primarul municipiului Târgu Secuiesc, prin care s-au restituit suprafețele de teren de 28.767 m.p. și respectiv 12.290 m.p., pe care este amplasat Complexul Balnear F. Prin sentința civilă nr. 1441 din 04 noiembrie 2010, Tribunalul Covasna, secția civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea așa cum a fost completată și precizată, pentru următoarele considerente: Dispozițiile atacate, din 19 iulie 2007 și din 12 iunie 2008, au fost emise de Primarul municipiului Târgu Secuiesc pentru soluționarea unor notificări depuse în baza Legii nr. 10/2001. Prin dispoziția din 19 iulie 2007 s-a restituit în natură lui N.L.D.

(autorul pârâților N.E. și S.E.E.), T.E.P., N.G. și N.F.J. imobilul înscris în C.F. nr. A cu nr. top. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9, reprezentând teren în suprafață de 12.290 m.p., situat în municipiul Târgu Secuiesc, județ Covasna. Prin dispoziția din 12 iunie 2008 s-a stabilit ca, în favoarea acelorași persoane îndreptățite, în locul terenului imposibil de restituit în natură, să se acorde în compensare, ca măsură reparatorie, terenul înscris în C.F. nr. B cu nr. top. 10, 11, 12 și C.F. nr. C cu nr. top. 13, 14, precum și nr. top. 15, în suprafață totală de 28.767 m.p.

Este adevărat că prin decizia nr. 356/R din 23 septembrie 2004 a Curții de Apel Brașov s-a stabilit că spațiul comercial și de prestări servicii Complexul Balnear F. cade sub incidența art. 16 din Legea nr. 550/2002, impunându-se obligația stabilirii prețului minim de vânzare potrivit art. 8 din aceeași lege, numai că această hotărâre judecătorească nu a fost pronunțată în contradictoriu cu persoanele îndreptățite N.L.D., T.E.P., N.G. și N.F.J., care notificaseră acel imobil cu destinația de complex balnear încă din anii 2001 și 2002. Prin urmare, această hotărâre judecătorească nu le este opozabilă pârâților persoane fizice din prezentul proces. În fapt, prin dispoziția din 19 iulie 2007 s-a restituit în natură, adică pe vechiul amplasament, un teren de 12.290 m.p., care, potrivit planului de situație întocmit de expert M.E., corespunde nr. top.

1, 2, 3, 4, 5, 6/1, în timp ce suprafața de teren acordată în compensare prin dispoziția din 12 iunie 2008 se referă la terenul de 28.767 m.p., care corespunde pe același plan de situație nr. top. 12/1, 11, 10, 12/2, 15/2, 6/2 și 7/1. Această suprafață de teren a fost acordată prin compensare deoarece deși autorii pârâților, N.F. și N.L.D., au avut în proprietate și nr. top. 8 – arătură de 7.208 m.p. (din care s-a restituit doar nr. top. 8/1 prin dispoziția din 12 iunie 2008), respectiv nr. top. 9 – arătură de 6.906 m.p. și nr. top. 4 - arătură de 19.014 m.p., așa cum s-a reținut prin dispoziția din 12 iunie 2008, vechile amplasamente ale acestor terenuri, vecine cu cele acordate prin compensare, nu au mai putut fi restituite, ele formând obiectul unor reconstituiri a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

Potrivit expertizei topo, din terenul de 12.900 m.p. restituit prin dispoziția din 19 iulie 2007, suprafața de 5.201 m.p. este ocupată de construcții, căi de acces, bazin și parcare auto, iar restul suprafeței de 7.089 m.p. este amenajată ca spații verzi (parc) și zonă pentru echitație, iar dacă se are în vedere și zona necesară utilizării construcțiilor, atunci această zonă plus construcțiile efective au nevoie de o suprafață de teren de 6.743 m.p. În ceea ce privește terenul de 28.767 m.p. acordat în compensare prin dispoziția din 12 iunie 2008, construcțiile, căile de comunicație și celelalte amenajări aflate pe acest teren ocupă suprafața de 4.525 m.p., iar restul terenului de 24.242 m.p.

este amenajat ca zonă verde. Pe terenul restituit prin dispoziția din 19 iulie 2007, foștii proprietari au deținut numai construcția „casă de baie”, celelalte construcții aflate în prezent pe acest teren fiind edificate de Statul Român. De asemenea, tot Statul Român a ridicat și construcțiile edificate pe terenul acordat în compensare prin dispoziția din 12 iunie 2008, la momentul naționalizării terenurile ce fac obiectul acestei ultime dispoziții fiind înscrise în cartea funciară cu destinația de „arătură”. Cu toate acestea, nu se poate constata nulitatea parțială a celor două dispoziții, pornind de la soluția clasică a C. civ.

român, aceea că bunul principal este terenul, iar bunul accesoriu este construcția, soluție care se traduce în adagiul „superficies solo cedit” – proprietarul terenului devine proprietarul construcției și nu invers, așa cum a prevăzut legiuitorul prin art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 când a stabilit că „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Soluția legiuitorului din 2001 nu doar că încalcă concepția tradițională a dreptului civil român referitor la relația bun principal (teren) – bun accesoriu (construcție), dar vine să creeze o adevărată privare de proprietate, care contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme această privare este combinată cu absența unei indemnizații la valoarea reală a terenului ocupat de noile construcții. Aceasta deoarece despăgubirile bănești nu se mai plătesc, ci doar se acordă acțiuni la Fondul Proprietatea, fond care nu este funcțional, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin decizia civilă nr. 62/Ap din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile declarate de reclamantă și de pârâtul Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar, împotriva sentinței sus-menționate.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele: Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe care se întemeiază acțiunea reclamantei, stabilește principiul că nu se restituie terenurile pe care se află construcții noi, edificate în baza unor autorizații legale, iar art. 10 alin. (3) reglementează cazuri particulare, care se referă la restituirea în natură a terenurilor pe care se află construcții neautorizate, edificate chiar și după data de 01 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demolabile. Interpretarea coroborată, directă sau per a contrario, a celor două texte de lege conduce la concluzia că se restituie în natură terenurile pe care se află construcții ridicate fără autorizație legală înainte sau după 01 ianuarie 1990. În același sens sunt și reglementările din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. În speță, imobilul teren a fost atribuit pârâților pentru că nu există nicio construcție legal autorizată. Susținerea reclamantei în sensul că nu era necesară existența unei autorizații de construire este contrazisă de către Decretul nr. 144/1958, care la art. 1-7 arată că orice lucrare de construcție din orice zonă se poate realiza numai după îndeplinirea obligației de obținere a autorizației prealabile de construire, fiind interzisă începerea finanțării până ce nu este eliberată autorizația. Înscrisurile depuse în probațiune vizează aspectul financiar și tehnic a unor construcții, acte prealabile și necesare emiterii autorizației, dar nu s-a ajuns la faza emiterii acestui act care rezultă din contextul legii menționate.

Regimul juridic al construcțiilor noi neautorizate nefiind stabilit de Legea nr. 10/2001, pentru acestea rămân aplicabile normele dreptului comun în materia accesiunii imobiliare artificiale, care implică plata de despăgubiri către cei în detrimentul cărora operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăți în dauna altei persoane. Astfel, dreptul la despăgubiri al constructorului poate fi stabilit, în condițiile art. 492 și art. 494 C. civ., pe calea unei acțiuni întemeiate pe prevederile acestor texte și nu în cadrul procedurii stabilite de legea specială. Din moment ce existența autorizației de construcție constituie elementul determinant ce se răsfrânge asupra situației juridice a fondului imobiliar, iar dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu au fost încălcate prin cele două dispoziții emise de primar, înseamnă că însăși respectarea prevederii legale cu caracter imperativ nu reprezintă o cauză de nulitate absolută.

Norma juridică inclusă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost adoptată în contextul reglementărilor art. 1 alin. (1) din primul Protocol adițional la Convenție, prin raportare la dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, care recunosc dreptul statelor de a adopta reglementările pe care le consideră necesare pentru a proteja folosința bunurilor proprietatea cetățenilor lor. Restituirea terenului pe vechiul amplasament și acordarea în compensare a unui teren echivalent constituie o obligație a entității deținătoare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 10 și art. 26 alin. (1), dispoziții care intră în marja de apreciere a statului cu privire la adoptarea legii de reparație și a condițiilor în care această reparație se poate realiza.

Alegerea unei soluții nefavorabile pentru apelanta-reclamantă este irelevantă din punct de vedere juridic, în raport cu calitatea de terț pe care o are față de adevărații proprietari și în condițiile sistării procedurii de vânzare a construcțiilor aflate pe terenul atribuit pârâților. Prin păstrarea imobilului în mâinile unui terț, căruia i s-a recunoscut printr-o hotărâre un posibil drept de cumpărare pentru scopuri comerciale, s-ar înlătura efectele unor decizii emise legal și de reîntoarcere la situația anterioară creată prin preluarea abuzivă de către regimul comunist. Hotărârea judecătorească prin care s-a recunoscut dreptul apelantei de a cumpăra complexul, în condițiile Legii nr. 550/2002, nu modifică ordinea juridică în sensul că ar fi opozabilă tuturor, pentru că în lipsa stabilirii unui drept real de proprietate produce efecte numai față de părțile care s-au judecat în acel litigiu.

Aspectele referitoare la modul de funcționare a Fondului Proprietatea, în sensul întârzierii cu care ar putea interveni respectarea dreptului de proprietate în condițiile aplicării O.U.G. nr. 62/2010, nu prezintă relevanță în cadrul procesual al litigiului de față, însă toate argumentele reținute de instanța fondului evidențiază de fapt problema executării obligației impusă prin decizia emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, precum și împrejurarea că pârâții sunt singurii care au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în timp ce statul și societatea reclamantă nu au un drept real de protejat, ci doar un scop comercial. Potrivit deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată în apel, legea specială este aplicabilă cu prioritate față de norma generală, potrivit principiului „speciala generalibus derogat”.

Această decizie nu este obligatorie în speță în privința raționamentului pe care îl conține, deoarece se referă la conflictul dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul comun. Pe de altă parte, nu se aduce nicio atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, pentru că apelanta-reclamantă nu se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, ci de un drept de folosință a construcțiilor. Acordarea în compensație a unui teren situat în imediata apropriere a terenului preluat abuziv și nerestituibil datorită acordării greșite a acestuia unor terțe persoane în baza Legii fondului funciar, este o măsură legală, conformă dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în condițiile edificării unor construcții fără autorizație de construire, element determinant ce se răsfrânge asupra situației juridice a întregului fond imobiliar.

Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă și pârâtul Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar. I. Recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici: 1. Soluția instanței de apel nu este în acord cu regimul juridic al construcțiilor edificate de unitatea administrativ-teritorială Municipiul Târgu Secuiesc pe terenul restituit pârâților, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Pârâții nu au invocat în apărare, prealabil acordării cuvântului pe fond, lipsa autorizației de construire și nici instanța de judecată nu a pus în discuția părților o astfel de chestiune, deși în raport de dispozițiile art. 129 C. proc.

civ., constatând că odată cu dezbaterea pricinii a fost invocat un regim juridic diferit de cel invocat în acțiune cu privire la construcțiile existente pe terenul în litigiu, instanța trebuia să pună în dezbaterea părților această împrejurare hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii; mai mult, în virtutea rolului activ, instanța trebuia să pună în discuția părților, din oficiu, necesitatea administrării altor probe pe aspectul în discuție.

Din înscrisurile anexate prezentului recurs rezultă că întregul complex balnear realizat pe terenul ce a format obiect al restituirii/compensării, ca reparație acordată pârâților persoane fizice, moștenitori ai foștilor proprietari, s-a executat în baza unor autorizații de construire, emise pe etape de construcții, în perioade diferite, astfel: - autorizația pentru executare lucrări din 10 septembrie 1974 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean Covasna, pentru realizarea studiului geotehnic în vederea executării Complexului Balnear F.; - autorizația pentru executare lucrări din 17 iunie 1975 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean Covasna, pentru executarea lucrărilor de dezvoltare a Băii F., aviz tehnic din 16 iunie 1975, proiectul din 1974 ce a stat la baza emiterii autorizației; - autorizația pentru executare lucrări din 29 noiembrie 1983 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean Covasna, pentru autorizarea executării lucrărilor de realizare a spațiilor de cazare cu parter de deservire; - memoriu tehnic întocmit în cadrul proiectului din 1983, ce a stat la baza emiterii acestei autorizații.

Așadar, regimul juridic al construcțiilor și existența autorizațiilor de construcție, legal emise, atrăgeau incidența în speță a dispozițiilor cu caracter special invocate în acțiune - art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, norme speciale, cu caracter imperativ, aplicabile cu prioritate față de dispozițiile cu caracter comun, cuprinse în art. 492 și art. 494 C. civ. 2. In stanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atunci când a reținut că măsura compensării cu terenurile acordate în echivalent persoanelor îndreptățite constituia o obligație a unității deținătoare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Existența autorizațiilor de construire și, deci, edificarea legală a construcțiilor exclud terenul de la restituirea în natură, prin aplicarea normei imperative cuprinsă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Același raționament trebuie urmat și cu privire la compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, în sensul că nu poate fi acordat în compensare un teren pe care sunt edificate în mod legal construcții. Or, suprafața de teren pentru care s-a solicitat a se constata nulitatea deciziilor de restituire este afectată de clădirea cu destinația hotel, restaurant și anexe (parcarea hotelului, ștrandurile cu apă termală, terenul de tenis, terenul de agrement, terenul de joacă pentru copii ș.a.), cu alte cuvinte de amenajări absolut necesare pentru funcționarea și exploatarea acestui complex, în destinația stabilită prin autorizațiile legal emise la data execuției și constatată irevocabil prin decizia civilă nr. 672/R/C/2004 a Curții de Apel Brașov, care a stabilit cu putere de lucru judecat că acest imobil intră sub incidența Legii nr. 550/2002, fiind un spațiu comercial edificat din fondurile unității administrativ-teritoriale.

3. În mod greșit instanța de apel a reținut că, în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, pârâții sunt singurii ce dețin un bun în sensul acestor reglementări (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.). Față de existența autorizațiilor de construire, nu se poate reține că doar pârâții sunt deținătorii unui bun. Unitatea administrativ-teritorială Municipiul Târgu Secuiesc este, la rândul său, titulara dreptului de proprietate asupra clădirilor edificate, în mod legal, pe terenul în litigiu, dreptul său de proprietate fiind înscris în evidentele de publicitate imobiliară.

Cum art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește că în cazul terenurilor ocupate de construcții autorizate restituirea nu este posibilă și cum aceste dispoziții cu caracter special se aplică prioritar față de prevederile de drept comun privitoare la accesiunea imobiliară, municipiul Târgu Secuiesc este proprietarul Complexului balnear Târgu Secuiesc și, deci, deținător al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că restituirea/compensarea cu terenul afectat de clădirile legal edificate nu poate să opereze în detrimentul proprietarului construcțiilor, al cărui drept trebuie să fie deopotrivă protejat.

În fapt, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă altceva decât o aplicare a alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, realizând prin reglementarea ce o cuprinde un just echilibru între imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului - înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării - și dreptul de proprietate al unităților deținătoare care au edificat construcții noi pe terenuri similare celui în speță. 4. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 la Convenție, care recunosc dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, precum și prevederile cu caracter special ale legilor ce reglementează domeniul public și administrarea acestuia (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Terenul în litigiu este grevat de izvoare de apă termală ce deservesc complexul balnear, astfel că Primarul municipiului Târgu Secuiesc nu putea să dispună asupra terenului afectat acestor amenajări, ele aflându-se în domeniul public al statului și în administrarea Societății Naționale a Apelor Minerale SA. Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

Or, instanța de apel a ignorat situația juridică a terenului și amenajărilor subterane existente și nu a analizat dacă și în ce măsură Municipiul Târgu Secuiesc este deținător al acestor amenajări, dacă ele sunt de interes general și dacă restituirea imobilului este posibilă, în raport nu numai de art. 10 din Legea nr. 10/2001, ci și în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Protocolul la Convenție și dispozițiile cu caracter special ale legilor ce reglementează domeniul public și administrarea acestuia. II.

Recurentul-pârât Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar, a formulat următoarele critici: 1. Din analiza art. 10 al Legii nr. 10/2001 rezultă că nu se pot restitui în natură terenurile ocupate de construcții noi, edificate înainte de 01 ianuarie 1990. Alin. (3) al art. 10 prevede clar că „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 01 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile”. În speță, construcțiile constând în centrul de tratament care cuprinde hotel, mofetă, restaurant, etc., au fost edificate înainte de 1990, așa încât chiar de nu ar fi autorizate, terenul pe care ele sunt amplasate nu putea fi restituit.

Oricum, la dosarul de fond se regăsesc dovezi privind autorizarea edificării acestor construcții noi, ce nu se regăseau la data naționalizării. 2. Prin hotărârile pronunțate în cauză se încalcă însăși esența și sensul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008, conform cărora principiul restituirii în natură trebuie să nu aducă atingere principiului securității raporturilor juridice și drepturilor terților, în speță ale reclamantei și cetățenilor municipiului Târgu Mureș, care beneficiază de serviciile unei baze de tratament unice la nivel național.

Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcându-se aplicarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate împotriva României, s-a arătat că „este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale statului să nu creeze noi neajunsuri disproporționate” și că trebuie „să nu se aducă atingere dreptului de proprietate, de asemenea, ocrotit, al unor terți și securității raporturilor juridice”.

3. Principiul accesiunii imobiliare, invocat de instanțele inferioare, nu are aplicabilitate în speță, întrucât este vorba de construcții noi edificate total, de utilități publice și de spatii verzi ce reprezintă excepția de la reconstituire, astfel că instanțele trebuiau să verifice dacă exista o interdicție de restituire aplicabilă la speță, interdicție care rezulta nu numai din situația juridică a imobilelor, dar și din situația de fapt constând în edificarea unei baze de tratament cu utilități publice: lumină, gaze, apă, canalizare, izvoare termale și canalizare adiacentă absorbției acestora în baza de tratament, etc. Prin soluțiile pronunțate în cauză se realizează și o îmbogățire fără justă cauză a pârâților, care devin beneficiarii și proprietarii unei baze de tratament construită inclusiv pe terenuri pe care nu au avut niciodată vreun drept (acordându-se în compensare terenurile de sub baza de tratament).

În acest fel, pârâții vor beneficia de toate utilitățile publice, de toate construcțiile noi și de toate beneficiile realizate ca urmare a edificării acestora, deși autorii lor nu au avut niciodată vreun drept asupra terenurilor și nu au deținut niciodată Baza de tratament F. Intimații-pârâți persoane fizice nu au depus întâmpinare. Pentru verificarea incidenței în speță a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenta-reclamantă a solicitat și instanța a încuviințat, în baza art. 305 C. proc. civ., proba cu înscrisuri, sens în care au fost depuse la dosar: autorizația pentru executare lucrări din 10 septembrie 1974 emisă de Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean Covasna și cererea care a stat la baza emiterii acestei autorizații; memoriul tehnic la proiectul din 1974 faza F.U.

Dezv. Băile F. Tg. Secuiesc; memoriul de organizare a lucrărilor și devizul general aferente proiectului din 1974; autorizația pentru executare lucrări din 17 iunie 1975 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular Județean Covasna și cererea care a stat la baza emiterii acestei autorizații; avizul tehnic din 16 iunie 1975 asupra lucrării „Dezvoltarea Băii F. din orașul Târgu Secuiesc” și adresa de înaintare a acestui aviz către Consiliul Popular al orașului Târgu Secuiesc; extras C.F. nr. A din 14 iunie 1975; proiectul din 1974, memoriul general și fișa de respectare a avizelor aferente acestui proiect; autorizația pentru executare lucrări din 29 noiembrie 1983 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean Covasna; copie extras C.F.

nr. A din 30 noiembrie 1983; memoriul general la proiectul din 1983. Recursurile sunt fondate și vor fi admise, în sensul celor ce se vor arăta în continuare: În speță, în raport de învestirea instanței cu o acțiune în nulitatea unor dispoziții de restituire emise în baza Legii nr. 10/2001, trebuie verificată legalitatea dispozițiilor atacate din perspectiva normelor legale în baza cărora au fost emise, și anume a normelor Legii nr. 10/2001. Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de recurentul-pârât, statuează asupra regulilor de soluționare a acțiunilor în revendicare de drept comun având ca obiect imobile preluate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ca atare, această decizie nu este aplicabilă în cauza de față, ce nu vizează o acțiune în revendicare, ci o acțiune în nulitatea a două dispoziții emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001. Așa cum s-a arătat deja, acțiunea în nulitate dedusă judecății implică verificarea legalității dispozițiilor atacate prin raportare la normele Legii nr. 10/2001, în baza cărora au fost emise. În esență, recurenții au invocat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că dispozițiile atacate au fost emise cu respectarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece construcțiile noi existente pe suprafețele de teren restituite prin dispozițiile atacate au fost edificate fără autorizație de construire.

Ambii recurenți susțin că edificiile noi ce ocupă terenurile în litigiu sunt autorizate și că, prin urmare, decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În plus, recurentul-pârât susține că, fiind vorba despre terenuri ocupate de construcții noi, edificate înainte de anul 1990, restituirea lor nu era posibilă chiar dacă construcțiile nu ar fi fost autorizate, sens în care a invocat prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „ În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, (…) măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”, iar potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege, „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 01 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile”. Interpretarea per a contrario a art. 10 alin. (2), coroborată cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu duce la concluzia că terenurile pe care au fost edificate construcții fără autorizație înainte de 01 ianuarie 1990 nu se restituie în natură, cum greșit pretinde recurentul-pârât.

În realitate, art. 10 alin. (2) din lege stabilește principiul că nu se restituie terenurile pe care se află construcții noi, edificate în baza unor autorizații legale, iar art. 10 alin. (3) reglementează cazuri particulare, care se referă la restituirea în natură a terenurilor pe care se află construcții neautorizate, edificate chiar și după data de 01 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile. Că interpretarea coroborată, directă sau per a contrario, a celor două texte de lege trebuie făcută în sensul că se restituie în natură terenurile pe care se află construcții ridicate fără autorizație legală înainte sau după 01 ianuarie 1990 o dovedesc și reglementările din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2005. Astfel, pct. 10.4 din Normele metodologice prevede că dispoziția din art. 10 alin. (3) din lege instituie obligativitatea restituirii în natură a terenurilor, în ipoteza în care pe acestea se află edificate ilegal fie construcții, indiferent de destinația acestora, fie construcții ușoare sau demontabile, fără a distinge după cum acestea au fost edificate înainte sau după 01 ianuarie 1990. În concluzie, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenurilor pe care s-au edificat, după preluare, înainte sau după data de 01 ianuarie 1990, construcții cu respectarea legii referitor la obținerea autorizației de construire.

În speță, ca situație de fapt, stabilită pe bază de probe de prima instanță și menținută de instanța de apel, s-a reținut că terenul în suprafață de 12.290 m.p., restituit în natură pârâților persoane fizice prin dispoziția din 19 iulie 2007, este situat în incinta Complexului Balnear F., fiind ocupat de construcții și alte amenajări (căi de acces, bazin, parcare auto, parc, zonă pentru echitație) ale acestui complex, edificate de Statul Român după preluare. Raportat la această situație de fapt și la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în verificarea legalității dispoziției de restituire în natură interesa dacă, construcțiile noi ce ocupă terenul foștilor proprietari au fost edificate în baza autorizației de construire.

Instanța de apel a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii în nulitatea dispoziției din 19 iulie 2007, cu motivarea că construcțiile noi ce ocupă terenul restituit în natură foștilor proprietari nu sunt autorizate, fără însă ca pentru lămurirea acestei chestiuni esențiale în dezlegarea cauzei să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului în cauză, așa cum impun dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În exercitarea rolului activ consacrat de dispozițiile evocate, instanța este obligată să dispună ca părțile să completeze probele dacă cele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, putând, de asemenea, să pună în discuția părților, din oficiu, necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc, ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat.

Astfel, la dosarul de fond, se regăsesc proiectul din 1983 pentru lucrarea „Spații de cazare cu parter și deservire Târgu Secuiesc”, memoriul tehnic pentru acest proiect de execuție, avizul amplasamentului lucrării, proiectul din 1974 „Bază de tratament Băile F. Târgu Secuiesc”, avizul și memoriul tehnic pentru acest proiect. Față de aceste documente, care dovedeau parcurgerea etapei prealabile emiterii autorizației de construire pentru construcțiile care afectează terenul în litigiu, instanța trebuia să pună în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului și să ordone administrarea altor dovezi, pentru a se stabili cu certitudine dacă s-au emis sau nu autorizațiile de construire cerute de lege.

Neprocedând în acest mod, instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt pe un aspect esențial al cauzei, acela dacă, construcțiile noi de pe terenul restituit în natură foștilor proprietari au fost sau nu autorizate. Pe aspectul în discuție, au fost produse înscrisuri noi în recurs, însă evaluarea lor de către instanța de recurs nu este posibilă, față de structura acestei căi extraordinare de atac, incompatibilă cu verificări de fapt. Cum potrivit art. 314 C. proc.

civ., în absența unei complete stabiliri a situației de fapt, Înalta Curte nu poate verifica aplicarea în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea căii de atac exercitate de reclamantă și de pârâtul Municipiul Târgu Secuiesc, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru o completă stabilire a situației de fapt în legătură cu caracterul autorizat/neautorizat al construcțiilor noi, edificate după preluare pe terenul restituit în natură prin dispoziția din 19 iulie 2007. Cât privește cealaltă dispoziție atacată în cauză, respectiv dispoziția din 12 iunie 2008, prin aceasta li s-au acordat foștilor proprietari, pentru terenul ce le-a fost preluat abuziv de stat, imposibil de restituit în natură, măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu o suprafață de teren de 28.767 m.p.

Terenul acordat în compensare face parte din Complexul Balnear F., fiind ocupat de construcțiile, căile de acces și alte amenajări ale acestui complex balnear realizat de Statul Român, conform situației de fapt stabilită la fond și menținută în apel. Raportat la această situație de fapt, în mod nelegal Curtea de apel a apreciat că terenul acordat în compensare putea face obiectul acestei forme de reparație prin echivalent. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, iar potrivit art. 1 alin. (5) din aceeași lege, „Primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare”.

Tot astfel, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.” Rezultă că, atribuirea în compensare a altor bunuri, ca formă de reparație prin echivalent, este obligatorie pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat și acceptate de acesta.

Reparația în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale de stabilire și acordare a acestora, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, este subsidiară atribuirii de bunuri sau servicii în compensare, urmând a fi dispusă numai atunci când măsura compensării nu este posibilă, deoarece nu există bunuri disponibile sau nu este acceptată de persoana îndreptățită. Deși Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice de aplicare a acesteia nu definesc sintagma „bunuri disponibile”, este neîndoielnic că un teren care nu este liber în sensul legii nu reprezintă un bun disponibil, care să poată fi acordat în compensare.

Astfel, potrivit art. 10 din lege, terenurile ocupate de construcții sau afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale nu pot fi restituite nici când au aparținut persoanelor îndreptățite, așa încât cu atât mai mult nu s-ar putea oferi în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, asemenea terenuri. Spre deosebire de restituirea în natură, care se poate dispune pentru terenurile ocupate de construcții noi, neautorizate, acordarea în compensare a unui teren ocupat de construcții nu este posibilă, indiferent de caracterul autorizat/neautorizat al construcțiilor.

Restituirea în natură vizează terenul ce a aparținut persoanelor îndreptățite, pe când în obiectul compensării intră bunuri ce nu au aparținut persoanelor îndreptățite, așa încât, în cazul compensării, nu mai subzistă rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea de restituire în natură a terenurilor ocupate de construcții noi, neautorizate, aceea că terenul este chiar cel care a aparținut persoanei îndreptățite. Persoanele îndreptățite nu se pot prevala de caracterul nelegal al edificării unor construcții pe un teren ce nu le-a aparținut niciodată și, de aceea, forma de reparație în echivalent sub forma compensării nu poate fi justificată de caracterul neautorizat al construcțiilor edificate pe terenul acordat în compensare, cum eronat a apreciat instanța de apel.

Întrucât terenul în suprafață de 28.767 m.p., atribuit în compensare pârâților persoane fizice prin dispoziția din 12 iunie 2008 a Primarului municipiului Târgu Secuiesc, face parte din Complexul Balnear F., fiind ocupat de construcțiile, căile de acces și alte amenajări ale acestui complex balnear realizat de Statul Român, este evident că acest teren nu este liber și, pe cale de consecință, nu putea face obiectul măsurii compensării, nefiind un bun disponibil în sensul Legii nr. 10/2001. Într-o atare situație, forma de reparație în echivalent ce putea fi acordată persoanelor îndreptățite, pentru terenul imposibil de restituit în natură, era cea a despăgubirilor în condițiile legii speciale de stabilire și acordare a acestora, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005, sens în care sunt prevederilor legale incidente în materie – art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 314 același Cod, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru o completă lămurire a situației de fapt pe aspectul caracterului autorizat/neautorizat al construcțiilor noi, edificate după preluare pe terenul restituit în natură prin dispoziția din 19 iulie 2007, pe baza probelor administrate, inclusiv a înscrisurilor noi depuse în recurs și, dacă va fi cazul, pe bază de probe suplimentare, ordonate chiar din oficiu.

În funcție de rezultatul acestor verificări de fapt, instanța de trimitere va aprecia asupra legalității măsurii de restituire în natură și, implicit, a legalității dispoziției din 19 iulie 2007, raportat la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care exceptează de la restituirea în natură suprafețele de teren ocupate de construcții noi, autorizate, edificate după preluare.

De asemenea, instanța de trimitere va stabili, pe baza probelor administrate, inclusiv, dacă este cazul, prin suplimentarea probatoriului, dacă din terenul restituit în natură, după excluderea suprafeței ocupate de construcții noi, autorizate și a celei aferente bunei utilizări a acestor construcții, rămâne vreo suprafață care să poată fi socotită liberă în funcție de afectațiunea sa concretă, respectiv care să nu fie utilă pentru buna funcționare a Complexului Balnear F., în caz contrar urmând a se dispune asupra reparației prin echivalent, sub forma propunerii de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), conform art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, în rejudecare, se va avea în vedere dezlegarea dată prin prezenta decizie cu privire la caracterul nelegal al măsurii compensării dispuse prin dispoziția din 12 iunie 2008, urmând ca instanța de trimitere să dispună în consecință, inclusiv asupra formei de reparație prin echivalent cuvenită persoanelor îndreptățite, conform art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC I.F. SRL și pârâtul Municipiul Târgu Secuiesc, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 62/Ap din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2012.