ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4348/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4348/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2997 din 7 noiembrie

2012 Tribunalul Covasna a respins, ca nefondate, excepția prescripției extinctive,

excepția decăderii reclamantei M.I.I. din dreptul de a solicita măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, excepția lipsei calității

procesuale active a acesteia și excepția inadmisibilității acțiunii; a admis acțiunea;

a dispus anularea dispozițiilor nr. D1./2008 și nr. D2. din 24 martie 2009 emise

de Primarul Orașului Covasna în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilele

înscrise inițial în CF nr. C1. Covasna, cu nr. nr. T1. - loc de casă cu construcții

neintabulate de 547 mp. și nr. T2. - loc de casă cu construcții neîntabulate de

1.392 mp. actualmente înscrise în CF nr. C2. Covasna cu nr. cad. nr. C2. și în CF

nr. C3. Covasna cu nr. cad. nr. C3., pentru frauda la lege; a constatat nulitatea

absolută a contractului de dezmembrare și vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 mai 2010,

B.N.P. D.E.A., încheiat între pârâții V.N.M., orașul Covasna, prin primar, pentru

cauza ilicită, cu privire la imobilele mai sus arătate; a constatat nulitatea absolută

a actului de dezmembrare nr. E1. din 01 octombrie 2009 B.N.P. D.E.A. și a actului

de comasare nr. CO1. din 29 iunie 2009, B.N.P. D.E.A., pentru cauză ilicită; a dispus

rectificarea CF nr. C1., C4., C5., nr. C2.,nr. C3., toate ale localității Covasna,

respectiv, radierea încheierii de comasare nr. CO2. din 01 iulie 2009 de sub B1

din CF C4. și de sub B1 din CF C5.; radierea încheierii de dezmembrare nr. I1.

din 05 octombrie 2009, de sub B1 din CF nr. C2. și de sub B1 din CF nr. C3.; radierea

încheierii nr. I2. din 20 octombrie 2009 de la B3 din CF C1. și CF nr. C2., prin

care s-a înscris actul nul menționat în petitul 1; radierea încheierii nr. I3.

din 25 mai 2010, de la B6 din CF nr. C2., prin care s-a înscris actul nul menționat

în petitul 2; a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra nr. top. menționate

în petitul 1, în favoarea proprietarului tabular anterior, V.N.M., conform sentinței

civile nr. 262 din 18 iulie 2000 a Tribunalului Covasna, modificată în parte prin

decizia nr. 135/Ap/200 a Curții de Apel Brașov; a obligat pârâții V.N.M. și Orașul

Covasna la plata, către reclamantă, a câte 4765,50 RON cheltuieli de judecată.

Referitor la excepția

prescripției extinctive, tribunalul a reținut, pe de o parte, că această instituție

juridică nu are ca efect nevalabilitatea unui titlu (în speță sentință judecătorească),

ci înlătură doar posibilitatea de a valorifica titlul pe calea executării silite,

iar pe de altă parte că, prin acțiunea de față, reclamanta nu a solicitat încuviințarea

executării silite a titlului, ci a solicitat rectificarea CF nr. C1., C4., C5.,

C2., C3., toate ale localității Covasna, prin anularea și radierea încheierilor

CF menționate în acțiune, întemeindu-și solicitările, respectiv, rectificarea și

anularea actelor, pe dispozițiile Legii nr. 115/1938 și ale Legii nr. 7/1996. Ori,

art. 36 din Legea nr. 7/1996 enumără situațiile în care orice persoană interesată

poate solicita rectificarea înscrisurilor din CF și din aceste dispoziții rezultă

că rectificarea poate fi cerută doar dacă anterior a fost pronunțată o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat vreuna din

cele 4 situații enumerate de textul de lege.

Faptul că o acțiune în

rectificare trebuie să urmeze celei la care face referire art. 36 alin. (1) din

Legea nr. 7/1996 este confirmat de prevederile art. 37 alin. (1) ale aceluiași act

normativ în care este precizată imprescriptibilitatea acțiunii în rectificare sub

rezerva prescripției dreptului material la acțiune în fond. Acțiunea în fond este

una și aceeași cu cea la care face referire art. 36 alin. (1) Legea nr. 7/1996 prin

sintagma „hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă”, adică, în speță, acțiunea

de fond nu a fost considerată prescrisă ci a fost soluționată tocmai prin sentința

civilă nr. 262 din 18 iulie 2000 a Tribunalului Covasna astfel cum a fost modificată

prin decizia civilă nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov. Urmează

ca pe fondul speței de față să se analizeze dacă această hotărâre se încadrează

în una dintre situațiile la care face referire art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996,

dar acțiunea în rectificare CF este imprescriptibilă.

Referitor la excepția

decăderii reclamantei din dreptul de a solicita în justiție, măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat

că aceasta nu a solicitat, pe calea prezentei acțiuni, repunerea sa în termenul

de formulare al notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu urmărește restituirea

imobilului menționat în acțiune, pe calea specială a acestui act normativ, ci invocă

nulitatea absolută a dispozițiilor de restituire emise de Primarul orașului Covasna,

precum și a actelor subsecvente acestora, în calitate de terț, pe motiv de fraudă

la lege, respectiv cauză ilicită, sens în care excepția este nefondată.

Referitor la excepția

lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, aceasta a fost

respinsă, ca nefondată, la termenul de judecată din data de 04 aprilie 2012, pentru

considerentele arătate în respectiva încheiere.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, tribunalul a reținut că obiectul

cauzei vizează constarea nulității unor decizii de restituire emise de Primarul

orașului Covasna și rectificare CF, sens în care are legitimarea procesuală a reclamantei

se justifică, chiar dacă este terț față de deciziile atacate, întrucât aceste decizii

au ca obiect imobile pentru care aceasta solicită intabularea dreptului de proprietate

al antecesorului său.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că litigiul are natură civilă și

s-a născut prin emiterea deciziilor nr. D1./2008 și nr. D2./2009, astfel încât cererea

de chemare în judecată formulată de partea reclamantă este admisibilă, neputând

fi reținute sub acest aspect apărările formulate de parată.

Pe fondul cauzei, reținând

noțiunea de „bun actual” astfel cum este definită în cauza Atanasiu, respectiv,

faptul că un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv

de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului, tribunalul a constatat că, în speță,

prin sentința civilă nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna, astfel cum a fost modificată

prin decizia nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov, după ce s-a

constatat nevalabilitatea titlului statului s-a dispus expres și restituirea bunului

- teren de sub nr. T1. și T2., chiar dacă parte din acest din urmă top era sub construcții

edificate după preluare. Ca urmare, toți reclamanții de la acea dată - V.N.M., V.A.,

M.I., V.L.Ș., V.I. - aveau „un bun actual” în patrimoniu, și nu un drept de creanță

cu privire la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, la care nu mai erau,

astfel, îndreptățiți.

Cu toate acestea, pârâtul

V.N.M. a uzat de această procedură, formulând notificarea chiar după ce se pronunțase

decizia Curții de Apel Brașov. Nu are relevanță că celelalte părți știau sau nu

de acest fapt. La data pronunțării deciziilor nr. D1./2008 și nr. D2./2009, imobilele

nu s-au mai aflat în patrimoniul Orașului Covasna care le-a restituit, chiar dacă

nu s-a făcut intabularea deciziei Curții de Apel.

Din verificarea înscrisurilor

depuse la dosar care au stat la baza emiterii deciziilor, raportat la cele arătate

anterior, tribunalul a constatat că s-au încălcat dispozițiile imperative ale legii

în sensul indicat de reclamantă, și anume, art. 1 din Legea nr. 10/2001 deoarece

imobilele în litigiu nu mai făceau parte din categoria celor ce fac obiectul acesteia,

normele privind dreptul la moștenire al reclamantei, art. 378 C. proc. civ.,

art. 1200 pct. 4 C. civ., privind forța obligatorie față de părți a hotărârii judecătorești

definitive.

Împotriva sentinței au

declarat apel pârâții Orașul Covasna, prin primar, și V.N.M.

Pârâtul Orașul Covasna

a invocat, în motivele de apel, excepția lipsei calității procesuale active și excepția

inadmisibilității acțiunii, arătând, referitor la prima excepție, că reclamanta

nu a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, nu este titulara dreptului de restituire

recunoscut prin dispozițiile primarului nr. D1./2008 și nr. D2./2009 și deci, nu

are calitatea procesuală activă de a solicita constatarea nulității acestor dispoziții.

Aceasta a solicitat doar constatarea nulității dispoziției de modificare nr. 198/2009,

nu și a cele de restituire propriu-zisă. Referitor la cea de-a doua excepție, pârâtul

a arătat că cererea este inadmisibilă în ce privește construcția restituită prin

dispoziția primarului nr. D1./2008 și nr. D2./2009, având în vedere faptul că sentința

nr. 262/2000 dispune doar asupra terenului de sub nr. T1./T2. și nu este opozabilă

Orașului Covasna, persoana juridică în numele căreia Primarul orașului a emis dispoziția

de restituire nr. D1./2008, modificată prin dispoziția D2./2009. Astfel, sentința

civilă nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna obligă doar Consiliul Local al Orașului,

prin Primar.

Pe fond, pârâtul a arătat

că dispozițiile primarului sunt pe deplin legale, ele nefiind o fraudă la lege.

Conform normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, partea 4.7 „de cotele cuvenite celor care au nu au depus notificări

vor profita ceilalți moștenitori, care au depus în termen cerere de restituire.

Pârâtul V.N.M. a formulat

următoarele critici:

I. Referitor la excepția

prescripției extinctive a dreptului reclamantei de a obține executarea silită a

sentinței civile nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna și a deciziei civile nr. 135/Ap

din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov, a invocat dispozițiile art. 405 C.

proc. civ., în conformitate cu care dreptul de a cere executarea silită se prescrie

în termen de 3 ani dacă legea nu prevede altfel iar în cazul titlurilor emise în

materia acțiunilor reale imobiliare termenul de prescripție este de 10 ani. Termenul

de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea

silită. Pe cale de consecință, în speță, termenul de prescripție s-a împlinit cel

puțin la sfârșitul anului 2010, respectiv, la data de 14 noiembrie 2010. Acțiunea

pendinte a fost intentată abia în data de 30 iunie 2011, depășind așadar, cu mai

bine de 6 luni, termenul de prescripție instituit de lege în această materie.

II. Referitor la excepția

decăderii reclamantei din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, a invocat dispozițiile

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nerespectarea termenului

prevăzut de lege pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sa prin echivalent.

Reclamanta a neglijat

și ca atare a omis depunerea notificării, inclusiv în termenul procedural conferit

de legiuitor pentru valorificarea drepturilor conferite de Legea nr. 10/2001. Pe

cale de consecință, invocarea nulității absolute a dispoziției nr. D2./2009 emise

de Primarul Orașului Covasna, precum și a actelor subsecvente acesteia, pe motiv

de fraudă la lege, respectiv, cauză ilicită, este nefondată și lipsită de orice

suport legal, tocmai prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, respectiv, a dispozițiilor

art. 4 alin. (1), raportat la art. 3 alin. (1) lit. a), conform cărora doar apelantul

pârât are calitatea de persoană îndreptățită, în înțelesul Legii nr. 10/2001.

III. Referitor la excepția

lipsei de interes, pârâtul a arătat că reclamanta nu ar putea obține niciun folos

propriu și practic de pe urma declarării nulității absolute a titlurilor atacate

pe calea acțiunii intentate de către aceasta.

IV. Pe fond, pârâtul a

arătat că aplicarea retroactivă, de către prima instanță, în cauza dedusă judecății,

a hotărârii pilot dată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu împotriva României la o situație

de fapt care s-a consumat deja, cel puțin la data emiterii celei de-a doua dispoziții

de restituire atacate, este inacceptabilă.

În acest sens, pârâtul

a arătat, referitor la prima condiție ce rezultă din cauza Atanasiu, că a demonstrat

în detaliu la punctele anterioare ale apelului pierderea atât a puterii executorii

cât și a autorității de lucru judecat, iar cu privire la a doua condiție, concluzia

care se desprinde este necesitatea de a se fi dispus restituirea in integrum a bunului

solicitat, ceea ce nu este cazul în speță.

Prima instanță se află

într-o eroare totală atunci când reține că prin sentința civilă nr. 262/2000 a Tribunalului

Covasna, modificată în parte prin decizia civilă nr. 135/Ap/200 a Curții de Apel

Brașov s-ar fi restituit atât imobilul teren cât și construcția compusă din 10 încăperi,

2 holuri, demisol și dependințe, întrucât, prin hotărârile citate anterior s-a dispus

restituirea doar a imobilului - teren, fără construcții.

Pârâtul mai arată că a

informat la vremea respectivă și pe ceilalți moștenitori, inclusiv pe reclamantă

despre faptul că a intenționat să solicite restituirea imobilului împreună cu construcțiile,

proprietatea antecesorilor lor, însă aceștia au refuzat să i se alăture, spunând

că vor găsi o altă cale de rezolvare a situației, procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001 fiind greoaie și de durată. Prin urmare, intimata reclamantă și ceilalți

moștenitori au stat în pasivitate până în prezent, lăsând să se prescrie și posibilitatea

executării silite a hotărârilor judecătorești prin care se dispunea restituirea

terenului, nu și a clădirilor.

Reținerea, de către prima

instanță, în motivarea sentinței, a incidenței în cauză a dispozițiilor art. 966-968

C. civ., privind cauza ilicită precum și a fraudei la lege este nelegală și neîntemeiată,

întrucât prin emiterea acestor decizii primarul nu a făcut altceva decât să aplice

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pârâtul mai arată că este

nelegală și reținerea, de către prima instanță, a cazului de nulitate întemeiat

pe ilicitatea cauzei și a principiului fraus omnia corumpit, în ceea ce privește

încheierea contractului de dezmembrare și vânzare-cumpărare nr. V1. din 20 mai 2010

și a actului ce comasare nr. CO1. din 29 iunie 2009, având în vedere că toate demersurile

părților din aceste acte juridice au fost efectuate cu respectarea legii, fără a

se urmări încălcarea respectiv eludarea altor dispoziții legale imperative.

Prin decizia civilă

nr. 11/Ap din 20 februarie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins,

ca nefondate, ambele apeluri.

Referitor la excepția

prescripției extinctive a dreptului reclamantei de a cere executarea silită a sentinței

civile nr. 262 din 18 iulie 2000, instanța de apel a reținut că prezenta acțiune

nu are ca obiect încuviințarea executării silite a acestei sentințe, ci este o acțiune

în constatarea nulității absolute a dispozițiilor emise de Primarul Orașului Covasna

în baza Legii nr. 10/2001 și actelor ulterioare precum și a radierii din cartea

funciară a înscrierilor făcute în baza acestor dispoziții.

De aceea, prescripția

dreptului de a cere executarea silită poate fi invocată în prezentul proces ca o

apărare de fond, ca urmare al impactului pe care împlinirea termenului de prescripție

a executării îl are asupra puterii de lucru judecat al hotărârii judecătorești invocată

de reclamantă în acțiune.

Dispozițiile art. 405

alin. (3) invocate de apelant prevăd că prin împlinirea termenului de prescripție,

orice titlu executoriu își pierde puterea executorie. Forța executorie a unei hotărâri

judecătorești nu trebuie confundată însă cu puterea de lucru judecat. Cât timp dreptul

la acțiune în sens material nu este prescris, se poate invoca în cadrul unui nou

proces puterea de lucru judecat a precedentei hotărâri judecătorești, lipsită exclusiv

de forță executorie.

Așadar, partea din sentință

nesusceptibilă de executare silită, privind constatarea nevalabilității preluării

de către stat a imobilului proprietatea antecesorului reclamantei și anularea încheierilor

anterioare de C.F. își menține autoritatea de lucru judecat și în prezent, chiar

dacă dispozițiile privind reînscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului

au devenit imposibil pus în executare din momentul împlinirii termenului de prescripție

a executării, în conformitate cu prevederile art. 405 alin. (1) C. proc. civ.

Interpretările din literatura

juridică la care apelantul face trimitere, bazate pe decretul nr. 167/1958 sunt

anterioare introducerii în C. proc. civ. a secțiunii a VI-a, cap. I, Cartea V, „Prescripția

dreptului de a cere executarea silită”, prin Legea nr. 138/2000, deci nu mai pot

fi avute în vedere în noua reglementare.

Referitor la excepția

decăderii reclamantei din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent, în temeiul Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut

că în mod corect respinsă de prima instanță, neavând legătură cu cauza dedusă judecății.

Dispozițiile art. 22

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nerespectarea termenului prevăzut

de lege pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent nu au aplicabilitate în

cauză, având în vedere prin acțiune nu se solicită restituirea imobilului sau obținerea

de măsuri reparatorii în baza acestei legi.

Acțiunea formulată de

un terț pentru anularea dispoziției de primar emise în baza Legii nr. 10/2001 nu

este condiționată de formularea notificării prevăzute de art. 22 din Lege.

Referitor la excepția

lipsei de interes, instanța de apel a constatat că aceasta a fost soluționată de

prima instanță prin încheierea interlocutorie din 4 aprilie 2012, care nu a fost

atacată cu apel. Având în vedere că în forma actuală art. 282 C. proc. civ. nu mai

prevede prezumția că apelul declarat împotriva unei hotărâri se consideră făcut

și împotriva încheierilor premergătoare, în condițiile în care apelantul nu a precizat

expres în cuprinsul apelului că înțelege să atace și încheierea prin care s-a respins

excepția lipsei de interes, aceasta a rămas irevocabilă, prin neapelare, excepția

nemaiputând fi pusă în discuție.

Referitor la respingerea

excepției lipsei calității procesuale active, instanța de apel a constatat că aceasta

nu s-a întemeiat pe interpretarea greșită a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, astfel cum susține reclamanta, ci pe regimul juridic

al nulității absolute, care poate fi invocată de orice persoană interesată.

Împrejurarea că decizia

civilă nr. 135/Ap/2001 a Curții de Apel Brașov nu era irevocabilă la data emiterii

dispoziției de restituire nu are relevanță, față de dispozițiile art. 300 C.

proc. civ., din care rezultă că recursul nu este suspensiv de executare decât în

cazurile prevăzute de lege.

Afirmația că prin acțiune

s-a solicitat doar constatarea nulității absolute a dispoziție de modificare nr.

D2./2009 și nu a celei de restituire propriu-zisă, nu poate fi reținută, întrucât

la fila X1. din dosarul de fond a fost depusă completarea cererii de chemare în

judecată, în sensul că s-a solicitat și constatarea nulității absolute a dispoziției

nr. D1./2008 a Primărie Orașului Covasna.

Nu se poate reține că

acțiunea este inadmisibilă în ceea ce privește construcția restituită prin dispozițiile

atacate, având în vedere că aceasta formează un corp funciar comun cu terenul, deci

dispozițiile de restituire nu ar putea fi anulate doar cu privire la teren și menținute

cu privire la construcție.

Argumentul referitor a

lipsa opozabilității sentinței civile nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna față de

Orașul Covasna urmează a fi, de asemenea, înlăturat, având în vedere că în litigiul

finalizat prin această sentință, Consiliul Local al Orașului Covasna a avut calitatea

de pârât tocmai în considerarea calității sale de organ de conducere a unității

administrativ teritoriale.

Cu privire la fondul cauzei,

instanța de apel a reținut că, deși pârâtul Orașul Covasna, prin primar, invocă

legalitatea dispozițiilor primarului, în raport de verificările de legalitate făcute

de către Prefectura județului, care a emis aviz de legalitate, acest aspect nu are

relevanță în cauză, verificările de legalitate ale autorităților administrative

nereferindu-se la aspectele deduse judecății și nefiindu-i opozabile reclamantei.

Referitor la dispozițiile

art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, invocate de pârâtul V.N.M., instanța de

apel a reținut că nu dreptul de a alege calea deschisă de Legea nr. 10/2001, în

situația în care exista pe rol o acțiune de drept comun este contestat în prezenta

acțiune, ci ignorarea dreptului reclamantei, în calitate de moștenitoare a fostului

proprietar, recunoscut prin decizia Curții de Apel care, chiar dacă a fost atacată

cu recurs, fiind definitivă și executorie, nu putea fi ignorată.

Sub acest aspect, având

în vedere că prin decizia nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov

s-a dispus în mod expres admiterea capătului de cerere privind lăsarea imobilului

în deplină proprietate și posesie reclamanților, în mod corect prima instanță a

constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, prin prisma interpretării date noțiunii de „bun actual” în cauza Atanasiu

împotriva României.

Aspectul invocat de pârât

că în cauza Atanasiu reclamanții urmaseră în prealabil ambele proceduri de restituire

nu are relevanță în cauză, Curtea constatând existența unui bun actual în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv, în cazul, similar în speță, în care, prin hotărâre

judecătorească definitivă și executorie s-a recunoscut calitatea de proprietar și

s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

La momentul emiterii deciziilor

nr. D1./2008 și nr. D2./2009 dreptul de a cere executarea silită a sentinței

nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna, astfel cum a fost modificată prin decizia Curții

de Apel Brașov nu era prescris, iar Primarul orașului Covasna avea cunoștință de

aceste hotărâri judecătorești, fiind citat în acel proces, în calitate de reprezentant

al Consiliului Local al Orașului Covasna.

Critica privind greșita

interpretare a deciziei nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000, în sensul că s-a dispus

doar restituirea terenului nu și a construcției, nu are relevanță cu privire la

legalitatea emiterii dispozițiilor atacate în cauză, prin care s-a dispus restituirea

în natură unei părți din teren, împreună cu construcția și acordarea de despăgubiri

pentru partea din teren ocupată de construcții edificate ulterior în favoarea unui

singur moștenitor al proprietarului inițial. Chiar dacă s-ar considera că prin decizia

mai sus amintită s-a dispus doar asupra terenului, având în vedere și prezumția

instituită de art. 492 C. civ., nu se poate reconstitui dreptul de proprietate doar

asupra unei construcții aflate pe terenul proprietatea comună a reclamantei și pârâților

persoane fizice.

Rezultă că în mod corect

prima instanță a reținut nulitatea dispoziției nr. D1./2008 a Primarului Orașului

Covasna și a dispoziției nr. D2./2009, emisă în completarea acesteia sunt lovite

de nulitate absolută, fiind date cu încălcarea unei hotărâri judecătorești executorii

și opozabile emitentului.

Constatarea nulității

acestor dispoziții a impus și anularea actelor întocmite în baza acestora, în virtutea

principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, (resoluto

jure dantis, resolvitur jus accipiensis), precum și rectificarea înscrierilor în

cartea funciară, în baza art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, pe motiv de nevalabilitate

a actului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Admiterea capătului de

cerere privind înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor cu nr. top

T2. și T1. din C.F. C1. în favoarea proprietarului tabular anterior, V.N.M., în

baza sentinței civile nr. 262 din 18 iulie 2000 a Tribunalului Covasna, modificată

în parte, prin decizia nr. 135/Ap/2000 a Curții de Apel Brașov este, de asemenea,

întemeiată, având în vedere caracterul irevocabil al dispozițiilor din această hotărâre

privind constatarea preluării imobilului de către stat fără titlu valabil și anularea

încheierilor de intabulare a Statului Român.

Nu poate fi reținută susținerea

pârâtului V.N.M. referitoare la imposibilitatea înscrierii în cartea funciară a

acestei sentințe, față de omisiunea menționării în dispozitiv a construcției. În

dispozitivul sentinței imobilul a fost individualizat astfel cum era înscris la

fila A din cartea funciară. Ca urmare, dreptul de proprietate urmează a fi înscris

asupra imobilului, astfel cum este descris în dispozitivul sentinței, urmând ca

regimul construcțiilor edificate total sau parțial pe teren, să fie reglementat

ori pe cale amiabilă ori printr-o acțiune ulterioară.

De altfel, admiterea în

parte a apelului, în sensul respingerii doar acestui capăt de cerere ar duce la

agravarea situației apelantului în propria cale de atac, având în vedere că și el

este beneficiarul intabulării dreptului de proprietate al fostului proprietar.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții V.N.M. și Orașul Covasna, prin primar.

Recurentul-pârât V.N.M.

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și a formulat, în esență, următoarele critici:

I. În mod greșit instanțele

anterioare au respins excepția prescripției dreptului de a cere și obține executarea

silită a sentinței civile nr. 262 din 18 iulie 2000 a Tribunalului Covasna și a

deciziei civile nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov, având

în vedere că acțiunea pendinte a fost introdusă la data de 30 iunie 2011, termenul

de prescripție împlinindu-se, potrivit dispozițiilor art. 405 C. proc. civ., cel

puțin la sfârșitul anului 2010, respectiv, la data de 14 noiembrie 2010.

Concluziile instanțelor

anterioare privind faptul că prezenta acțiune reprezintă o acțiune în constatarea

nulității absolute a dispozițiilor emise de primar și actelor subsecvente, și nu

o acțiune având ca obiect încuviințarea executării silite, ori că la data emiterii

dispozițiilor în discuție dreptul de a cere executarea silită nu era prescris, nu

au nicio relevanță, întrucât, pe de o parte, excepția arătată a fost invocată ca

o apărare de fond, având ca scop a face inutilă cercetarea fondului, potrivit dispozițiilor

art. 137 C. proc. civ., iar pe de altă parte, întrucât ceea ce interesează în cauză

este data intentării acțiunii, respectiv, 30 iunie 2011, în raport de care s-a depășit

cu mai bine de 6 luni termenul de prescripție instituit de lege în această materie.

În cauză nu sunt incidente

instituțiile juridice privind întreruperea ori suspendarea cursului prescripției,

și nu operează nici instituția repunerii în termen, iar prin nepunerea în executare

în termenul expres prevăzut (în speță, 10 ani), se pierde puterea de lucru judecat,

nefiind posibilă apelarea la forța coercitivă a statului, o astfel de hotărâre putând

fi folosită doar ca mijloc de probă.

Împrejurarea că recursurile

declarate împotriva deciziei civile nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curții de

Apel Brașov au fost constatate perimate, nu are efect întreruptiv asupra cursului

prescripției, deoarece conform dispozițiilor art. 16 alin. (2) din decretul nr.

167/1958, prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată s-a

perimat.

De asemenea, sub regimul

decretului nr. 167/1958, aplicabil în speță, prin prescripția executării silite

se pierde și autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești ce constituie

titlu executoriu, iar susținerile instanței de apel că aceste interpretări nu pot

fi avute în vedere întrucât sunt anterioare modificării C. proc. civ. prin O.U.G.

nr. 138/2000, sunt fără suport legal și probator, întrucât în cuprinsul art. VIII

al acestei ordonanțe se prevăd expres dispozițiile legale care se abrogă la data

intrării sale în vigoare, nefiind menționate și cele cuprinse în decretul nr. 167/1958,

ce sunt, astfel, pe deplin aplicabile, situației deduse judecății.

Contrar celor reținute

de instanța de fond, prin incidența excepției invocate în cauză, sentinței civile

nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna îi lipsește puterea executorie, sens în care

s-a pierdut puterea de lucru judecat a constatărilor făcute prin aceasta, respectiv,

că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu a fost valabil,

astfel încât dispozițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 nu sunt incidente

în sensul dorit de prima instanță.

Dispozițiile legale privind

obligativitatea învestirii cu formulă executorie (art. 376 C. proc. civ.), nu sunt

incidente în cauză întrucât, contrar susținerilor reclamantei, decizia civilă

nr. 135/Ap din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov nu este executorie, iar

dispozițiile art. 378 din același cod nu sunt aplicabile, întrucât în cauză nu a

avut loc o rejudecare care să vizeze decizia anterior menționată.

II. În mod greșit instanțele

anterioare au respins excepția decăderii reclamantei din dreptul de a solicita măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, atâta vreme cât aceasta nu a depus notificare

în termenul, prelungit, de altfel, prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu l-a mandatat

pe recurentul-pârât să facă asemenea demersuri în numele ei, iar potrivit art. 4

alin. (4) din lege, de cotele cuvenite persoanelor îndreptățite care nu au depus

notificare beneficiază cele care au depus în termen cerere de restituire.

III. În mod greșit instanțele

anterioare au respins excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei

acțiuni, instanța de apel fiind obligată, în virtutea efectului devolutiv, să analizeze

excepția invocată, chiar dacă în motivele de apel nu s-a arătat în mod expres că

se atacă încheierea prin care s-a soluționat această excepție, din conținutul motivelor

rezultând însă în mod clar o astfel de critică.

Nerespectând termenul

prevăzut de legiuitor pentru depunerea notificării în scopul valorificării drepturilor

conferite de Legea nr. 10/2001, reclamanta nu-și mai poate valorifica dreptul de

proprietate care, astfel, nu mai este în ființă, demersul său judiciar fiind, astfel,

lipsit de interes, deoarece nu ar mai avea nici un folos practic de pe urma declarării

nulității absolute a titlurilor atacate prin prezenta acțiune.

IV. În mod greșit, cu

încălcarea dispozițiilor legale în materie, instanțele anterioare au apreciat că

recurentul-pârât nu este îndreptățit la uza de procedura Legii nr. 10/2001, acesta

respectând toate dispozițiile în vigoare la data depunerii notificării, concomitent

cu suspendarea judecării recursului intentat în cadrul acțiunii în revendicare promovate

anterior intrării în vigoare a legii de reparație.

Aplicarea retroactivă,

în cauza dedusă judecății, a hotărârii pilot dată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu

împotriva României la o situație de fapt care s-a consumat deja, cel puțin la data

emiterii celei de-a doua dispoziții de restituire atacate, este inacceptabilă, cu

atât mai mult cu cât hotărârea judecătorească invocată de către reclamantă și-a

pierdut puterea executorie și autoritatea de lucru judecat prin efectul prescrierii

dreptului de a obține executarea silită, iar bunul nu a fost restituit în întregime.

Instanțele se află într-o

eroare totală atunci când rețin că prin sentința civilă nr. 262/2000 a Tribunalului

Covasna, modificată în parte prin decizia civilă nr. 135/Ap/2000 a Curții de Apel

Brașov s-ar fi restituit atât imobilul teren cât și construcția compusă din 10 încăperi,

2 holuri, demisol și dependințe, întrucât, prin hotărârile citate anterior s-a dispus

restituirea doar a imobilului - teren, fără construcții, nefiind reglementată, la

acea vreme, modalitatea de restituire a acestora. De altfel, dreptul de proprietate

al autorului comun, asupra construcției nu a fost niciodată întabulat în cartea

funciară. Atât din acest motiv, cât și întrucât la data pronunțării acestor hotărâri

judecătorești nu exista o reglementare legală referitoare la posibilitatea restituirii

în natură și în mod efectiv, a construcțiilor care au primit o altă destinație,

ulterior preluării imobilului de către stat, recurentul susține că este imposibil

de adus la îndeplinire dispozitivul hotărârilor, acesta constituind motivul care

l-a determinat să aleagă calea Legii nr. 10/2001.

Recurentul-pârât mai arată

că a informat la vremea respectivă și pe ceilalți moștenitori, inclusiv pe reclamantă,

despre faptul că a intenționat să solicite restituirea imobilului împreună cu construcțiile,

proprietatea antecesorilor lor, însă aceștia au refuzat să i se alăture, spunând

că vor găsi o altă cale de rezolvare a situației, procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001 fiind greoaie și de durată. Prin urmare, intimata reclamantă și ceilalți

moștenitori au stat în pasivitate până în prezent, lăsând să se prescrie și posibilitatea

executării silite a hotărârilor judecătorești prin care se dispunea restituirea

terenului, nu și a clădirilor.

Reținerea incidenței în

cauză a dispozițiilor art. 966-968 C. civ., privind cauza ilicită precum și a fraudei

la lege este nelegală și neîntemeiată, întrucât prin emiterea acestor decizii primarul

nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar reținerea

cazului de nulitate întemeiat pe ilicitatea cauzei și a principiului fraus omnia

corumpit, în ceea ce privește încheierea contractului de dezmembrare și vânzare-cumpărare

nr. V1. din 20 mai 2010 și a actului ce comasare nr. CO1. din 29 iunie 2009, nu

se justifică, având în vedere că toate demersurile părților din aceste acte juridice

au fost efectuate cu respectarea legii, fără a se urmări încălcarea, respectiv,

eludarea altor dispoziții legale imperative.

Recurentul-pârât Orașul

Covasna, prin primar, a arătat că hotărârea pronunțată este nelegală, fiind încălcate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel respingând, în mod

greșit, atât excepțiile privind lipsa calității procesuale active și inadmisibilității

acțiunii, cât și apelurile declarate în cauză.

Arată că, pentru a opera

cauza pilot Atanasiu în speță, era obligatoriu ca hotărârile judecătorești prin

care s-a dispus restituirea în natură să fie investite cu formulă executorie și

să devină irevocabile pentru a se putea opera întabularea în cartea funciară, ceea

ce nu s-a făcut, deși trecuseră 10 ani până la perimare.

Urmare a acestei stări

de fapt și a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, au fost emise, de primarul

orașului Covasna, dispozițiile nr. D1./2008 și D2./2009, de modificare a primei

dispoziții.

Rezultă că la momentul

emiterii primei decizii, imobilele se aflau în patrimoniul orașului Covasna, și,

pe cale de consecință, fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin acțiunea promovată,

reclamanta a lărgit pretențiile, solicitând anularea dispozițiilor emise de primar,

prevalându-se de dispozițiile Legii nr. 10/2001, concomitent cu constatarea nulității

actelor subsecvente, pentru cauză ilicită.

Din probatoriul administrat

nu s-a dovedit însă existența cauzei ilicite, în speță fiind vorba de acte de dezmembrare

și înstrăinare ce au ca obiect construcții noi, edificate ulterior, în interes public.

Recursurile sunt nefondate,

pentru următoarele considerente comune:

Referitor la excepția

prescripției dreptului reclamantei de a cere executarea silită a sentinței civile

nr. 262 din 18 iulie 2000 a tribunalului Covasna și a deciziei civile nr. 135/Ap

din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov, se reține că, potrivit art. 405

alin. (1) și (2) C. proc. civ., dreptul de a cere executarea silită se prescrie

în 3 ani, respectiv, 10 ani pentru acțiunile reale imobiliare, termenul de prescripție

începând să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită,

iar împlinirea acestuia lipsește de putere executorie orice titlu executoriu.

Atât prima instanță, cât

și cea de apel au răspuns în mod corect acestei apărări a recurentului-pârât V.N.M.,

pe care au respins-o ca neîntemeiată, arătând că acțiunea dedusă judecății nu are

ca obiect încuviințarea executării silite a acestor hotărâri judecătorești pentru

ca invocarea excepției și reținerea acesteia să prezinte relevanță în cauză.

Având în vedere că obiectul

litigiului l-a constituit constatarea nulității absolute a dispozițiilor emise de

primarul Orașului Covasna în procedura Legii nr. 10/2001 și a actelor juridice subsecvente,

ca și radierea din cartea funciară a înscrierilor făcute în temeiul acestor acte

juridice, s-a observat în mod pertinent de către instanța de apel că, cel mult,

excepția supusă analizei, prezintă relevanță ca apărare de fond, din perspectiva

consecințelor pe care împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere

executarea silită a celor două hotărâri judecătorești îl are asupra efectului puterii

de lucru judecat al acestora.

În esență, această excepție

a prescripției dreptului de a cere executarea silită, putea cel mult argumenta -

astfel cum s-a și întâmplat, după cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință

din 4 aprilie 2012 a Tribunalului Covasna - o altă excepție procesuală pe care același

recurent-pârât a invocat-o în prezenta cauză, aceea a lipsei de interes în promovarea

acțiunii reclamantei.

Așadar, o primă observație

care se impune a fi făcută, este aceea că, cercetând excepția prescripției dreptului

reclamantei de a cere executarea silită a celor două hotărâri judecătorești, ca

apărare de fond (sub aspectul impactului împlinirii acestei prescripții asupra puterii

de lucru judecat a hotărârilor ce au constituit temeiul dreptului reclamantei),

implicit, instanța de apel a răspuns excepției procesuale a lipsei de interes în

promovarea acțiunii.

În ceea ce privește dezlegarea

dată de instanța de apel acestei apărări de fond, se reține ca fiind justă observația

potrivit căreia partea din sentința civilă nr. 262 din 18 iulie 2000 a Tribunalului

Covasna, prin care s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului

proprietatea antecesorului reclamantei și au fost anulate încheierile anterioare

de carte funciară, nefiind susceptibilă de executare silită, își păstrează autoritatea

de lucru judecat, în privința acesteia, împlinirea prescripției dreptului de a cere

executarea silită a hotărârilor judecătorești, neproducând nici o consecință.

Cu referire însă la dispoziția

aceleiași hotărâri judecătorești de obligare a pârâților la lăsarea în proprietate

și posesie a imobilului revendicat, singura aptă a fi susceptibilă de executare

pe cale silită, se rețin ca relevante din perspectiva apărării de fond invocate,

următoarele două împrejurări, de natură să demonstreze netemeinicia acesteia: a)

la data emiterii, în procedura Legii nr. 10/2001, a celor două dispoziții ale primarului

Orașului Covasna, ce au fost contestate pe calea prezentei acțiuni, nr. D1./2008

și D2. din 24 martie 2009, dreptul reclamantei de a cere executarea silită a sentinței

civile nr. 262/2000 și a deciziei nr. 135/2000 exista încă, nefiind stins prin prescripție

(care, în cazul de față, este de 10 ani și curge de la împlinirea termenului de

exercitare a recursului împotriva deciziei nr. 135/2000, dat fiind că recursurile

deja exercitate au fost perimate prin decizia nr. 4011 din 28 iunie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, iar conform art. 254 alin. (1) C. proc. civ., perimarea

are drept urmare că toate actele de procedură făcute în acea instanță nu-și produc

efectele); b) chiar pentru ipoteza împlinirii termenului de prescripție a dreptului

de executare silită, în cazul în care dreptul material la acțiune este imprescriptibil

sau mai lung decât termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită,

nu poate fi negată părții posibilitatea de a introduce o nouă acțiune, în valorificarea

aceluiași drept subiectiv, fără a i se opune excepția puterii de lucru judecat decurgând

din hotărârea pronunțată anterior (hotărâre căreia i se pierde atributul autorității,

odată cu împlinirea prescripției executării).

Funcția autorității de

lucru judecat este de a asigura stabilitatea raporturilor juridice care, odată tranșate,

nu mai pot fi repuse în discuție prin reluarea dezbaterilor judiciare.

Atâta vreme însă cât dreptul

subiectiv este protejat prin existența unui drept material la acțiune - dreptul

de a obține condamnarea debitorului - care nu s-a stins prin efectul prescripției

extinctive, nu poate fi negată posibilitatea creditorului de a recurge la funcția

jurisdicțională a statului, căci altfel s-ar încălca dreptul fundamental al acestuia

de acces la instanță, ocrotit și garantat prin art. 6 din C.E.D.O.

Prin urmare, fără a împărtăși

opinia instanței de apel, în sensul că prescripția dreptului de a cere executarea

silită stinge doar puterea executorie a titlului (hotărâre judecătorească) iar nu

și puterea de lucru judecat, și fiind în acord cu recurentul-pârât care a susținut,

în formularea acestei critici a recursului său, că prescripția executării silite

duce și la pierderea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești susceptibilă

de executare pe cale silită, Înalta Curte apreciază ca nefondată critica de recurs

analizată, pentru argumentele expuse anterior, de natură să substituie în parte

considerentele exprimate sub acest aspect de către instanțele de fond.

Împlinirea termenului

de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu nu

produce consecința nevalabilității acestuia, după cum în mod corect a reținut prima

instanță în hotărârea sa, și nici consecința inexistenței în patrimoniul reclamantei

a dreptului de proprietate recunoscut în mod irevocabil prin hotărârile pronunțate

în acțiunea în revendicare, inițiată alături de ceilalți succesori în drepturi ai

fostului proprietar V.N.M.

Atâta timp cât intimata-reclamantă

are deschisă calea unei noi acțiuni în valorificarea dreptului său de proprietate

transmis pe cale succesorală, cu consecința constituirii unui nou titlu, ale cărui

dispoziții să fie apte de aducere la îndeplinire pe cale silită, ei nu îi poate

fi negat pentru lipsă de interes actualul demers judiciar, sub motivul imposibilității

valorificării dreptului recunoscut prin sentința civilă nr. 262/2000 pe cale silită,

ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea

silită.

Această vocație justifică

deplin interesul acțiunii sale, mai ales întrucât, cum s-a arătat și s-a reținut

de către instanțele de fond, la data emiterii dispozițiilor contestate, dreptul

său era protejat și prin forța coercitivă a statului, iar părțile din litigiul finalizat

prin sentința civilă nr. 262/2000 erau ținute de efectele obligatorii ale acesteia,

prescripția dreptului de executare silită nefiind împlinită la acel moment.

Referitor la excepția

decăderii reclamantei din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în temeiul Legii

nr. 10/2001, Înalta Curte constată, de asemenea, că și această excepție a fost corect

soluționată de instanțele anterioare, în sensul că dispozițiile art. 22 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nerespectarea termenului pentru formularea

notificării atrage pierderea dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul

actului normativ arătat, nu au aplicabilitate în cauză.

Aceasta întrucât instanța

de judecată a fost investită cu o acțiune în constatarea nulității absolute a dispozițiilor

emise de primar și a actelor subsecvente, iar nu cu o acțiune prin care se solicite

repunerea în termenul de notificare ori restituirea imobilului în litigiu, potrivit

procedurii prevăzute de legea specială de reparație.

Cum instanța nu se poate

pronunța decât asupra ceea ce s-a cerut în petitul acțiunii, este evident că nu

se pot analiza în prezentul cadru procesual chestiuni care nu au fost deduse judecății

pe calea cererii principale, situație față de care și această critică va fi înlăturată.

Referitor la excepția

lipsei de interes, instanța de recurs apreciază criticile recurentului-pârât ca

fiind, de asemenea, nefondate.

Deși în mod greșit instanța

de apel a reținut, în legătură cu această critică de apel a recurentului-pârât,

că nu poate fi examinată sub aspectul temeiniciei sale, de vreme ce prin apelul

declarat partea nu a indicat expres că atacă și actul de procedură prin care s-a

soluționat de către prima instanță această excepție procesuală, respectiv încheierea

din 4 aprilie 2012 a Tribunalului Covasna, Înalta Curte apreciază ca fiind fără

suport real critica de neexaminare a acestei excepții în apel.

În primul rând, s-a arătat

cu ocazia examinării criticilor de recurs vizând excepția prescripției dreptului

reclamantei de a cere executarea silită, că aceasta constituie, în realitate, argument

în justificarea excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii,

și că examinând ca apărare de fond această excepție procesuală invocată de pârât,

în mod implicit, instanța de apel a răspuns și excepției lipsei de interes.

În al doilea rând, chiar

dacă a reținut că argumente de ordin procedural o împiedică în examinarea excepției,

instanța de apel a arătat totuși că, dincolo de aceste impedimente, consideră că

interesul reclamantei în promovarea acțiunii este evident, și acesta rezidă în valorificarea

drepturilor recunoscute prin hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în

acțiunea în revendicare.

De asemenea, cu ocazia

examinării criticilor de recurs vizând modul de rezolvare de către instanțele de

fond a excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită, s-a reținut

de către instanța de recurs existența interesului reclamantei în promovarea prezentei

acțiuni, dat de vocația și posibilitatea sa de a promova o nouă acțiune similară

celei soluționată prin sentința civilă nr. 262 din 18 februarie 2000, dreptul material

la acțiune nefiind prescris.

Nu se poate considera,

astfel după cum a susținut recurentul-pârât, că reclamanta nu are interes în promovarea

acțiunii pendinte întrucât nu a formulat o notificare în termenul pus la dispoziție

de Legea nr. 10/2001, deoarece aceasta a intentat prezentul litigiu din poziția

terțului - față de dispozițiile contestate - căruia i-a fost vătămat prin aceste

acte juridice dreptul de proprietate recunoscut în mod definitiv și irevocabil prin

hotărârea unei instanțe judecătorești. Dreptul său, care a avut o altă cauză juridică

decât Legea nr. 10/2001, exista în patrimoniul său la data intrării în vigoare a

acestei legi, după cum există și astăzi, astfel că nici reclamanta și nici un alt

beneficiar al sentinței civile nr. 262 din 18 februarie 2000, nu pot fi considerați

subiecți destinatari ai acestei legi speciale de reparație.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii invocate de către

recurentul-pârât Orașul Covasna, prin primar, aspecte ce constituie critici de nelegalitate

deduse judecății în recurs, ambele chestiuni se raportează la omisiunea reclamantei

de a depune notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așa cum s-a arătat într-un

paragraf anterior, prezenta acțiune reprezintă o acțiune în constatarea nulității

absolute a dispozițiilor emise de primar și a actelor subsecvente, iar nu o acțiune

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Ca atare, calitate procesuală activă

poate avea orice persoană ce se consideră prejudiciată prin actele a căror nulitate

o solicită.

Pentru aceleași considerente,

acțiunea este și admisibilă, fiind promovată ca urmare a emiterii dispozițiilor

primarului contestate în procedura de drept comun a constatării nulității absolute,

iar nu în procedura specială de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Referitor la fondul cauzei,

Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 262/2000 a Tribunalului Covasna

s-a admis acțiunea în revendicare, s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat

fără titlu valabil și s-a dispus restabilirea situației anterioare preluării de

către stat, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate pe numele fostului proprietar

tabular, V.N.M. (antecesorul recurentului-pârât V.N.M. și al intimatei-reclamante

din prezenta cauză).

Prin decizia nr. 135/Ap

din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov, a fost admis apelul declarat de reclamantul

din acea cauză, V.N.M., în sensul că s-a admis și capătul de cerere privind obligarea

pârâților să lase imobilul în litigiu în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamanților.

Sentința civilă nr. 262/2000

a Tribunalului Covasna, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 135/Ap

din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Brașov, a devenit irevocabilă la expirarea

termenului de recurs, dat fiind că, prin decizia nr. 4011 din 28 iunie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-au

constatat perimate recursurile declarate de reclamantul V.N.M. și de pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Direcția Generală a Finanțelor Publice

și Controlului Financiar de Stat Covasna împotriva decizie nr. 135/Ap din 14

noiembrie 2000.

Față de cele statuate

în respectivul cadru procesual, și anume, constatarea, de către prima instanță,

a nevalabilității titlului statului și restituirea expresă a bunului, realizată

de instanța de apel, în mod corect, în prezenta cauză, instanțele anterioare au

reținut că au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma interpretării noțiunii

de „bun actual” dată de Hotărârea Pilot Atanasiu împotriva României.

Potrivit acestei hotărâri,

există un „bun actual” în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Or, în litigiul în ca