ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5633/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea pronunțată de Curtea de apel ce formează obiectul recursului Prin sentința nr. 170 din 23 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții SC E. SRL, SC A. SRL, SC M.C.V. SRL și J.I.

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, și a dispus anularea parțială a art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 - Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto - la Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009 pentru aprobarea metodologiei privind atestarea instructorilor de pregătire practica și a profesorilor de legislație rutieră, a Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto, a Metodologiei privind autorizarea instructorilor de pregătire practică, a Programei de școlarizare și a Metodologiei de organizare a cursurilor de pregătire teoretică și practică în vederea obținerii permisului de conducere, respectiv a anulat expresia „cu normă întreagă” din propoziția „are angajați cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat”.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele : Reclamantele, societăți comerciale ce au ca obiect de activitate școli de șoferi, respectiv instruirea persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere de diferite categorii, iar reclamantul persoană fizică, profesor de legislație rutieră, au solicitat anularea Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009, publicat în M. Of. nr. 684bis/12.10.2009.

În privința cererii de anulare integrală a Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009, instanța de fond a reținut netemeinicia acesteia, și a constatat că reclamanții nu au indicat niciun motiv de nelegalitate care să afecteze actul în integralitatea sa, respectiv vreun viciu procedural survenit în adoptarea respectivului act administrativ, ci au invocat exclusiv motive de nelegalitate referitoare la anumite dispoziții din reglementările cuprinse în respectivul ordin, reglementări a căror potențială nelegalitate nu poate afecta legalitatea emiterii ordinului contestat.

Cu privire la cererea de anulare a art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2, instanța de fond a observat că textul în litigiu impune condiția ca școlile de șoferi să aibă angajați minim 2 instructori auto și un profesor de legislație rutieră, iar condițiile referitoare la modalitatea de angajare, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, sunt menționate anterior enumerării celor două categorii de ocupații. În raport cu această topică a propoziției, instanța de fond a reținut că aceste condiții referitoare la modalitatea de angajare, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, sunt aplicabile atât instructorilor auto, cât și profesorului de legislație rutieră.

Astfel, examinând dispozițiile art. 48 13 din O.G. nr. 109/2005, instanța de fond a reținut că din cuprinsul alin. (1) și (2) rezultă obligativitatea școlilor de șoferi de a avea proprii profesori de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practica atestați, fără a se preciza obligativitatea angajării acestora cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, astfel cum prevede art. 6 alin. (4) lit. a) din Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009. Or, dacă în privința condiției angajării acestora cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată nu se poate reține caracterul nelegal al acesteia, față de reglementările din C. muncii, instanța observă că nu există nicio justificare legală pentru condiția ca acest contract de muncă să fie cu normă întreagă.

În acest sens, instanța de fond a reținut că în C. muncii este reglementat și contractul individual de muncă cu timp parțial, în art. 101-104, iar art. 48 13 din O.U.G. nr. 109/2005 nu impune ca profesorii și instructorii de pregătire practică să fie angajați numai cu normă întreagă. În cazul reglementărilor prevăzute de art. 6 alin. (4) lit. a) din Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009, instanța de fond a reținut, însă că, prin reglementarea obligativității angajării profesorilor și instructorilor de pregătire practică numai cu normă întreagă, art. 6 alin. (4) lit. a) din Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009 adaugă o condiție suplimentară la actul normativ în baza căruia a fost emis, respectiv O.U.G.

nr. 109/2005. Sub acest aspect, o astfel de adăugare contravine regulii prevăzute de art. 76 din Legea nr. 24/2000 conform căreia ordinele, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora. În consecință, instanța de fond a reținut caracterul nelegal al expresiei cu normă întreagă, în propoziția „are angajați, cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat”.

În privința cererii de anulare a art. 4 și art. 12 lit. i) din Anexa nr. 2 - Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto, la Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009, instanța de fond a reținut netemeinicia acesteia, constatând că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu forță juridică superioară, ci doar caracterul nepedagogic al reglementării, aspect asupra căreia instanța nu este competentă să se pronunțe decât în măsura în care anumite norme juridice referitoare la aspecte pedagogice ar fi încălcate, împrejurare ce nu a fost invocată de reclamanți în prezenta cauză.

De asemenea, instanța de fond a apreciat ca fiind netemeinică și cererea privind anularea art. 38, 42 și 56 din Anexa nr. 5, Metodologia de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire teoretică și practică în vederea obținerii permisului de conducere, la ordinul mai sus citat, reținând că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu forță juridică superioară, ci doar caracterul excesiv al acestei reglementări, aspect asupra căruia instanța nu este competentă să se pronunțe decât în măsura în care ar fi încălcate anumite norme juridice referitoare la utilizarea tahografelor.

În privința cererii de anulare a anexei la programul de școlarizare Plan de învățământ, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu forță juridică superioară, ci doar eventual caracterul excesiv, inutil sau imposibil de executat al acestei reglementări, aspect asupra căreia instanța nu este competentă să se pronunțe decât în măsura în care ar fi încălcate anumite norme juridice referitoare la aceste aspecte. Cu privire la obligativitatea achiziționării a soft-urilor didactice doar de la SC B.S. SRL, s-a reținut că reclamanții nu au solicitat anularea adresei nr. 3996 din 17 noiembrie 2009 prin care Autoritatea Rutieră Română Caraș-Severin le-a comunicat faptul că sunt obligați a achiziționa soft-turi didactice doar de la SC B.S.

SRL, și nici nu au chemat în judecată autoritatea emitentă. De aceea s-a apreciat că în cadrul acestui litigiu, nu este posibilă examinarea legalității actului emis de Autoritatea Rutieră Română - Agenția Caraș-Severin, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au uzat nici de procedura administrativă prealabilă cu privire la această autoritate administrativă. Cu privire la obligativitatea achiziționării și utilizării de către școlile de șoferi a soft-urilor didactice respective, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu forță juridică superioară, ci doar caracterul nepedagogic sau excesiv al reglementării. Instanța de fond a mai subliniat, în acest context, că nu este competentă să evalueze consecințele economice ale acestei măsuri, ca și ale celorlalte reglementări a căror nulitate au invocat-o reclamanții.

Numai în măsura în care aceste consecințe economice ale dispozițiilor criticate ar aduce unor drepturi ale reclamanților ar fi posibilă o evaluare a acestor consecințe de către instanță. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 170 din 23 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Ministerul Transporturilor și Infrastructurii invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia a susținut în esență următoarele: Astfel, recurentul arată că, contrar celor reținute de instanța de fond, dispozițiile ordinului contestat au fost elaborate cu respectarea întocmai a prevederilor art. 75, 76 și 79 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în sensul că ordinul a fost emis în baza și în executarea unor acte normative incidente transporturilor rutiere, limitându-se strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora a fost emis, fără a conține soluții care să contravină prevederilor acestora precum și a prevederilor art. 16 alin. (4) teza a II-a din același act normativ.

Consideră recurentul, cu privire la anularea art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 la Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019/2009, că instanța de fond în mod greșit a reținut caracterul nelegal al expresiei cu normă întreagă din propoziția „are angajați, cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat”, în condițiile în care necesitatea ca acest contract de muncă să fie cu normă întreagă este dictată atât de justificări legale, cât și de justificări raționale. În acest sens, susține recurentul că potrivit art. 48 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 în școlile de conducători auto autorizate, pregătirea teoretică și practică se efectuează cu proprii profesori de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practică atestați.

Având în vedere faptul că potrivit acestor dispoziții legale, atât profesorii de legislație rutieră, cât și instructorii de pregătire practică, trebuie să fie proprii angajați ai școlilor de șoferi auto autorizate, este evidentă intenția legiuitorului de a institui același regim referitor la încadrarea în muncă a celor două categorii profesionale. Așadar, în condițiile în care școlile de conducători auto autorizate trebuie să aibă proprii profesori de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practică atestați, rezultă cu evidență faptul obligativitatea de a fi angajat cu normă întreagă în cadrul școlii de conducători auto vizează atât instructorii de pregătire practică atestați, cât și profesorii de legislație rutieră atestați, intenția legiuitorului cu privire la asigurarea permanenței activității de instruire practică și teoretică în cadrul entităților organizate în acest sens fiind lipsită de orice echivoc.

Consideră recurenta că, având în vedere faptul că regimul cu privire la încadrarea în muncă a profesorilor de legislație rutieră atestați a fost stabilit în cuprinsul dispozițiilor art. 48 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 astfel cum a fost completată prin Legea nr. 218/2009, a cărei legalitate nu a fost supusă cercetării judecătorești, rezultă în mod evident că soluția instanței de fond, este contrară principiilor ce guvernează elaborarea actelor normative fiind totodată de natură a înlătura efectele dispozițiilor în executarea cărora a fost emis actul contestat. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prev. de art. 304 pct. 9, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare. Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurentul-pârât reiterează apărările invocate în fața instanței de fond, prin întâmpinare, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, așa încât nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci își va limita analiza doar la criticile care se circumscriu unor veritabile motive de recurs, în condițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ.

Astfel, obiectul excepției de nelegalitate invocată de intimații-reclamanți constă în dispoziția cuprinsă în art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 la Ordinul Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019/2009 pentru aprobarea Metodologiei privind atestarea instructorilor de pregătire practică și a profesorilor de legislație rutieră, a Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto, a Metodologiei privind autorizarea instructorilor de pregătire practică, a Programei de școlarizare și a Metodologiei de organizare a cursurilor de pregătire teoretică și practică în vederea obținerii permisului de conducere, potrivit căreia orice școală de șoferi, pentru a fi autorizată, trebuie să îndeplinească condiția: „a) are angajați cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat;”.

Curtea de apel, în urma efectuării controlului de legalitate, a considerat că această normă administrativă contravine actului normativ în executarea căruia a fost emisă, respectiv prevederilor art. 48 13 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, potrivit cărora: 1. Pregătirea teoretică și practică a unei persoane în vederea obținerii permisului de conducere sau a unei noi categorii ori subcategorii a acestuia se realizează numai într-o școală de conducători auto autorizată, în condițiile existenței unui contract încheiat între persoană și școala respectivă. 2. Pregătirea teoretică și practică se efectuează în școlile prevăzute la alin. (1), cu proprii profesori de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practică atestați.

În primul rând, Înalta Curte reamintește că instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ supus analizei sale cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emisă, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. Prin urmare nu pot fi primite justificările raționale de care face vorbire recurentul în justificarea legalității dispozițiilor administrative contestate.

De asemenea, din analiza normelor legale mai sus redate Înalta Curte constată că în mod nejustificat autoritatea publică emitentă a ordinului nr. 1019/2009 a adăugat pentru autorizarea școlilor de șoferi o condiție suplimentară, respectiv necesitatea încheierii unor contracte de muncă cu normă întreagă pentru profesorii de legislație rutieră și pentru instructorii de pregătire practică, deși art. 48 13 alin. (2) impunea doar condiția încheierii unor contracte de muncă în cazul celor două categorii profesionale. Este evident că recurentul a înțeles în mod greșit intenția legiuitorului care prin expresia proprii profesori, respectiv proprii instructori a avut în vedere doar condiția calității de salariați a acestor categorii profesionale, și implicit încheierea unor contracte de muncă în condițiile C. muncii care reglementează în art. 101-104, contractul individual de muncă cu timp parțial.

Prin urmare, este de necontestat faptul că respectiva dispoziție legală contravine actului normativ, în temeiul și în executarea căruia a fost emis, respectiv O.U.G. nr. 105/2005, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 76 din Legea nr. 24/2000. În consecință Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate de recurentul-pârât constatând că în mod legal instanța de fond a reținut caracterul nelegal al expresiei „cu normă întreagă” din propoziția „are angajați cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat;” prin raportare la dispozițiile art. 48 13 din O.U.G. nr. 105/2005. Așadar, toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția de admitere, în parte, a cererii reclamanților, pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarate de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței civile nr. 170 din 23 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2010.