ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5633/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5633/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

obiectul recursului

Prin sentința nr. 170

din 23 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții SC E. SRL, SC A.

SRL, SC M.C.V. SRL și J.I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii, și a dispus anularea parțială a art. 6

alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 - Normele privind autorizarea școlilor de conducători

auto - la Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02

octombrie 2009 pentru aprobarea metodologiei privind atestarea instructorilor de

pregătire practica și a profesorilor de legislație rutieră, a Normelor privind autorizarea

școlilor de conducători auto, a Metodologiei privind autorizarea instructorilor

de pregătire practică, a Programei de școlarizare și a Metodologiei de organizare

a cursurilor de pregătire teoretică și practică în vederea obținerii permisului

de conducere, respectiv a anulat expresia „cu normă întreagă” din propoziția „are

angajați cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim

2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat”.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele

:

Reclamantele, societăți

comerciale ce au ca obiect de activitate școli de șoferi, respectiv instruirea persoanelor

în vederea obținerii permisului de conducere de diferite categorii, iar reclamantul

persoană fizică, profesor de legislație rutieră, au solicitat anularea Ordinului

Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009,

publicat în M. Of. nr. 684bis/12.10.2009.

În privința cererii de

anulare integrală a Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii

nr. 1019 din 02 octombrie 2009, instanța de fond a reținut netemeinicia acesteia,

și a constatat că reclamanții nu au indicat niciun motiv de nelegalitate care să

afecteze actul în integralitatea sa, respectiv vreun viciu procedural survenit în

adoptarea respectivului act administrativ, ci au invocat exclusiv motive de nelegalitate

referitoare la anumite dispoziții din reglementările cuprinse în respectivul ordin,

reglementări a căror potențială nelegalitate nu poate afecta legalitatea emiterii

ordinului contestat.

Cu privire la cererea

de anulare a art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2, instanța de fond a observat

că textul în litigiu impune condiția ca școlile de șoferi să aibă angajați minim

2 instructori auto și un profesor de legislație rutieră, iar condițiile referitoare

la modalitatea de angajare, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu normă

întreagă, sunt menționate anterior enumerării celor două categorii de ocupații.

În raport cu această topică a propoziției, instanța de fond a reținut că aceste

condiții referitoare la modalitatea de angajare, cu contract de muncă pe perioadă

nedeterminată, cu normă întreagă, sunt aplicabile atât instructorilor auto, cât

și profesorului de legislație rutieră.

Astfel, examinând dispozițiile

art. 48

13

din O.G. nr. 109/2005, instanța de fond a reținut că din cuprinsul

alin. (1) și (2) rezultă obligativitatea școlilor de șoferi de a avea proprii profesori

de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practica atestați,

fără a se preciza obligativitatea angajării acestora cu contract de muncă pe perioadă

nedeterminată, cu normă întreagă, astfel cum prevede art. 6 alin. (4) lit. a) din

Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02

octombrie 2009.

Or, dacă în privința condiției

angajării acestora cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată nu se poate reține

caracterul nelegal al acesteia, față de reglementările din C. muncii, instanța observă

că nu există nicio justificare legală pentru condiția ca acest contract de muncă

să fie cu normă întreagă. În acest sens, instanța de fond a reținut că în C.

muncii este reglementat și contractul individual de muncă cu timp parțial, în

art. 101-104, iar art. 48

13

din O.U.G. nr. 109/2005 nu impune ca profesorii

și instructorii de pregătire practică să fie angajați numai cu normă întreagă.

În cazul reglementărilor

prevăzute de art. 6 alin. (4) lit. a) din Ordinul Ministerului Transporturilor și

Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009, instanța de fond a reținut, însă

că, prin reglementarea obligativității angajării profesorilor și instructorilor

de pregătire practică numai cu normă întreagă, art. 6 alin. (4) lit. a) din Ordinul

Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019 din 02 octombrie 2009 adaugă

o condiție suplimentară la actul normativ în baza căruia a fost emis, respectiv

O.U.G. nr. 109/2005.

Sub acest aspect, o astfel

de adăugare contravine regulii prevăzute de art. 76 din Legea nr. 24/2000 conform

căreia ordinele, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza

și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină

prevederilor acestora.

În consecință, instanța

de fond a reținut caracterul nelegal al expresiei cu normă întreagă, în propoziția

„are angajați, cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă,

minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat”.

În privința cererii de

anulare a art. 4 și art. 12 lit. i) din Anexa nr. 2 - Normele privind autorizarea

școlilor de conducători auto, la Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii

nr. 1019 din 02 octombrie 2009, instanța de fond a reținut netemeinicia acesteia,

constatând că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu

forță juridică superioară, ci doar caracterul nepedagogic al reglementării, aspect

asupra căreia instanța nu este competentă să se pronunțe decât în măsura în care

anumite norme juridice referitoare la aspecte pedagogice ar fi încălcate, împrejurare

ce nu a fost invocată de reclamanți în prezenta cauză.

De asemenea, instanța

de fond a apreciat ca fiind netemeinică și cererea privind anularea art. 38, 42

și 56 din Anexa nr. 5, Metodologia de organizare și desfășurare a cursurilor de

pregătire teoretică și practică în vederea obținerii permisului de conducere, la

ordinul mai sus citat, reținând că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei

dispoziții legale cu forță juridică superioară, ci doar caracterul excesiv al acestei

reglementări, aspect asupra căruia instanța nu este competentă să se pronunțe decât

în măsura în care ar fi încălcate anumite norme juridice referitoare la utilizarea

tahografelor.

În privința cererii de

anulare a anexei la programul de școlarizare Plan de învățământ, instanța de fond

a reținut că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu forță

juridică superioară, ci doar eventual caracterul excesiv, inutil sau imposibil de

executat al acestei reglementări, aspect asupra căreia instanța nu este competentă

să se pronunțe decât în măsura în care ar fi încălcate anumite norme juridice referitoare

la aceste aspecte.

Cu privire la obligativitatea

achiziționării a soft-urilor didactice doar de la SC B.S. SRL, s-a reținut că reclamanții

nu au solicitat anularea adresei nr. 3996 din 17 noiembrie 2009 prin care Autoritatea

Rutieră Română Caraș-Severin le-a comunicat faptul că sunt obligați a achiziționa

soft-turi didactice doar de la SC B.S. SRL, și nici nu au chemat în judecată autoritatea

emitentă. De aceea s-a apreciat că în cadrul acestui litigiu, nu este posibilă examinarea

legalității actului emis de Autoritatea Rutieră Română - Agenția Caraș-Severin,

cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au uzat nici de procedura administrativă

prealabilă cu privire la această autoritate administrativă.

Cu privire la obligativitatea

achiziționării și utilizării de către școlile de șoferi a soft-urilor didactice

respective, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei

dispoziții legale cu forță juridică superioară, ci doar caracterul nepedagogic sau

excesiv al reglementării.

Instanța de fond a mai

subliniat, în acest context, că nu este competentă să evalueze consecințele economice

ale acestei măsuri, ca și ale celorlalte reglementări a căror nulitate au invocat-o

reclamanții. Numai în măsura în care aceste consecințe economice ale dispozițiilor

criticate ar aduce unor drepturi ale reclamanților ar fi posibilă o evaluare a acestor

consecințe de către instanță.

Împotriva sentinței civile

nr. 170 din 23 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs Ministerul Transporturilor și Infrastructurii

invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia a susținut în esență următoarele:

Astfel, recurentul arată

că, contrar celor reținute de instanța de fond, dispozițiile ordinului contestat

au fost elaborate cu respectarea întocmai a prevederilor art. 75, 76 și 79

alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în sensul că ordinul a fost emis în baza și în

executarea unor acte normative incidente transporturilor rutiere, limitându-se strict

la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora a fost emis, fără a

conține soluții care să contravină prevederilor acestora precum și a prevederilor

art. 16 alin. (4) teza a II-a din același act normativ.

Consideră recurentul,

cu privire la anularea art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 la Ordinul

Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019/2009, că instanța de fond

în mod greșit a reținut caracterul nelegal al expresiei cu normă întreagă din propoziția

„are angajați, cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă

minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat”, în condițiile

în care necesitatea ca acest contract de muncă să fie cu normă întreagă este dictată

atât de justificări legale, cât și de justificări raționale.

În acest sens, susține

recurentul că potrivit art. 48

13

alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 în

școlile de conducători auto autorizate, pregătirea teoretică și practică se efectuează

cu proprii profesori de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire

practică atestați. Având în vedere faptul că potrivit acestor dispoziții legale,

atât profesorii de legislație rutieră, cât și instructorii de pregătire practică,

trebuie să fie proprii angajați ai școlilor de șoferi auto autorizate, este evidentă

intenția legiuitorului de a institui același regim referitor la încadrarea în muncă

a celor două categorii profesionale.

Așadar, în condițiile

în care școlile de conducători auto autorizate trebuie să aibă proprii profesori

de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practică atestați,

rezultă cu evidență faptul obligativitatea de a fi angajat cu normă întreagă în

cadrul școlii de conducători auto vizează atât instructorii de pregătire practică

atestați, cât și profesorii de legislație rutieră atestați, intenția legiuitorului

cu privire la asigurarea permanenței activității de instruire practică și teoretică

în cadrul entităților organizate în acest sens fiind lipsită de orice echivoc.

Consideră recurenta că,

având în vedere faptul că regimul cu privire la încadrarea în muncă a profesorilor

de legislație rutieră atestați a fost stabilit în cuprinsul dispozițiilor art. 48

13

alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 astfel cum a fost completată prin Legea nr. 218/2009,

a cărei legalitate nu a fost supusă cercetării judecătorești, rezultă în mod evident

că soluția instanței de fond, este contrară principiilor ce guvernează elaborarea

actelor normative fiind totodată de natură a înlătura efectele dispozițiilor în

executarea cărora a fost emis actul contestat.

de recurs

Analizând hotărârea atacată

prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prev. de

art. 304 pct. 9, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate

în continuare.

Înalta Curte constată,

în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurentul-pârât reiterează

apărările invocate în fața instanței de fond, prin întâmpinare, cărora li s-a răspuns

în mod corect în considerentele hotărârii recurate, așa încât nu va relua argumentele

expuse de judecătorul fondului, ci își va limita analiza doar la criticile care

se circumscriu unor veritabile motive de recurs, în condițiile art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ.

Astfel, obiectul excepției

de nelegalitate invocată de intimații-reclamanți constă în dispoziția cuprinsă în

art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 la Ordinul Ministrului Transporturilor

și Infrastructurii nr. 1019/2009 pentru aprobarea Metodologiei privind atestarea

instructorilor de pregătire practică și a profesorilor de legislație rutieră, a

Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto, a Metodologiei privind

autorizarea instructorilor de pregătire practică, a Programei de școlarizare și

a Metodologiei de organizare a cursurilor de pregătire teoretică și practică în

vederea obținerii permisului de conducere, potrivit căreia orice școală de șoferi,

pentru a fi autorizată, trebuie să îndeplinească condiția: „a) are angajați cu contract

de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto,

și un profesor de legislație rutieră atestat;”.

Curtea de apel, în urma

efectuării controlului de legalitate, a considerat că această normă administrativă

contravine actului normativ în executarea căruia a fost emisă, respectiv prevederilor

art. 48

13

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile

rutiere, potrivit cărora:

și practică a unei persoane în vederea obținerii permisului de conducere sau a unei

noi categorii ori subcategorii a acestuia se realizează numai într-o școală de conducători

auto autorizată, în condițiile existenței unui contract încheiat între persoană

și școala respectivă.

și practică se efectuează în școlile prevăzute la alin. (1), cu proprii profesori

de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practică atestați.

În primul rând, Înalta

Curte reamintește că instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea

excepției de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ

supus analizei sale cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul

și în executarea cărora a fost emisă, ținând seama de principiul ierarhiei și forței

juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, republicată. Prin urmare nu pot fi primite justificările

raționale de care face vorbire recurentul în justificarea legalității dispozițiilor

administrative contestate.

De asemenea, din analiza

normelor legale mai sus redate Înalta Curte constată că în mod nejustificat autoritatea

publică emitentă a ordinului nr. 1019/2009 a adăugat pentru autorizarea școlilor

de șoferi o condiție suplimentară, respectiv necesitatea încheierii unor contracte

de muncă cu normă întreagă pentru profesorii de legislație rutieră și pentru instructorii

de pregătire practică, deși art. 48

13

alin. (2) impunea doar condiția

încheierii unor contracte de muncă în cazul celor două categorii profesionale.

Este evident că recurentul

a înțeles în mod greșit intenția legiuitorului care prin expresia proprii profesori,

respectiv proprii instructori a avut în vedere doar condiția calității de salariați

a acestor categorii profesionale, și implicit încheierea unor contracte de muncă

în condițiile C. muncii care reglementează în art. 101-104, contractul individual

de muncă cu timp parțial.

Prin urmare, este de necontestat

faptul că respectiva dispoziție legală contravine actului normativ, în temeiul și

în executarea căruia a fost emis, respectiv O.U.G. nr. 105/2005, fiind încălcate,

astfel, dispozițiile art. 76 din Legea nr. 24/2000.

În consecință Înalta Curte

va înlătura toate criticile formulate de recurentul-pârât constatând că în mod legal

instanța de fond a reținut caracterul nelegal al expresiei „cu normă întreagă” din

propoziția „are angajați cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă

întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat;”

prin raportare la dispozițiile art. 48

13

din O.U.G. nr. 105/2005.

Așadar, toate considerentele

expuse, converg către concluzia că soluția de admitere, în parte, a cererii reclamanților,

pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul

va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarate

de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței civile nr.

170 din 23 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 decembrie 2010.