ÎCCJ, decizie (scj.ro #84902)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84902) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Excepție
de nelegalitate a art. 6 alin. (4) lit. a) din Normele privind autorizarea
școlilor de conducători auto cuprinse în Anexa nr. 2 la Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1019/2009. Excepție
admisă.
Legea
nr. 554/2004, art. 4
Legea
nr. 24/2000
O.G.
nr. 109/2005, art. 48ął alin. (1) și (2)
Cuprins pe materii: Drept administrativ
Indice alfabetic: contract de muncă
Conducători auto
Școală de șoferi.
Condiții de autorizare
Potrivit dispozițiilor art. 48ął alin.
(1) și (2) din O.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere „pregătirea
teoretică și practică a unei persoane în vederea obținerii
permisului de conducere sau a unei noi categorii ori subcategorii a acestuia se
realizează numai într-o școală de conducători auto
autorizată, în condițiile existenței unui contract încheiat
între persoană și școala respectivă, potrivit
dispozițiilor legale. Pregătirea teoretică și practică
se efectuează, în școlile prevăzute la alin. (1), cu propriii
profesori de legislație rutieră atestați și propriii
instructori de pregătire practică atestați”.
Prin raportare la aceste dispoziții,
conținutul art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 la Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1019/2009, este nelegal,
adăugând pentru autorizarea școlilor de șoferi, o condiție
suplimentară, respectiv necesitatea încheierii unor contracte de
muncă cu normă întreagă pentru profesorii de legislație
rutieră și pentru instructorii de pregătire practică,
deși este evident că legiuitorul a avut în vedere doar condiția
calității de salariați a acestor categorii profesionale, și
implicit încheierea unor contracte de muncă în condițiile
reglementate de Codul muncii.
Decizia
nr. 5633 din 15 decembrie 2010
Prin
sentința nr.170 din 23 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara -
Secția Contencios Administrativ și Fiscal, a admis în parte
acțiunea formulată de reclamanții SC ESRL, SC A SRL, ș.a.
în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii,
și a dispus anularea parțială a art.6 alin.4 lit.a din Anexa
nr. 2 –Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto - la Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr.1019 din 2 octombrie 2009
pentru aprobarea metodologiei privind atestarea instructorilor de
pregătire practica și a profesorilor de legislație rutiera, a
Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto, a
Metodologiei privind autorizarea instructorilor de pregătire
practică, a Programei de școlarizare și a Metodologiei de
organizare a cursurilor de pregătire teoretică și practică
în vederea obținerii permisului de conducere, respectiv a anulat expresia
„
cu normă întreagă” din propoziția „ are angajați cu
contract de muncă pe o perioada nedeterminată, cu normă
întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație
rutieră atestat;”
Pentru
a pronunța această hotărâre Curtea de apel a reținut, în
esență, următoarele:
Reclamantele,
societăți comerciale ce au ca obiect de activitate școli de
șoferi, respectiv instruirea persoanelor în vederea obținerii
permisului de conducere de diferite categorii iar reclamantul persoană
fizică, profesor de legislație rutieră, au solicitat anularea
Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr.1019/02.10.2009,
publicat în Monitorul Oficial nr.684 bis în data de 12 octombrie 2009.
În
privința cererii de anulare integrală a Ordinului Ministerului
Transporturilor și Infrastructurii nr.1019/02.10.2009, instanța de
fond a reținut netemeinicia acesteia, și a constatat că
reclamanții nu au indicat nici un motiv de nelegalitate care să
afecteze actul în integralitatea sa, respectiv vreun viciu procedural survenit
în adoptarea respectivului act administrativ, ci au invocat exclusiv motive de
nelegalitate referitoare la anumite dispoziții din reglementările
cuprinse în respectivul ordin, reglementări a căror
potențială nelegalitate nu poate afecta legalitatea emiterii
ordinului contestat.
Cu
privire la cererea de anulare a art.6 alin.4 lit.a din Anexa nr.2
, instanța de fond a observat că textul în litigiu impune
condiția ca școlile de șoferi să aibă angajați
minim 2 instructori auto și un profesor de legislație rutieră,
iar condițiile referitoare la modalitatea de angajare, cu contract de muncă
pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, sunt
menționate anterior enumerării celor două categorii de
ocupații. În raport cu această topică a propoziției,
instanța de fond a reținut că aceste condiții referitoare
la modalitatea de angajare, cu contract de muncă pe perioadă
nedeterminată, cu normă întreagă, sunt aplicabile atât
instructorilor auto cât și profesorului de legislație rutieră.
Astfel,
examinând dispozițiile art.48 indice 13 din OG nr.109/2005, instanța
de fond a reținut ca din cuprinsul aliniatelor 1 și 2 rezultă
obligativitatea școlilor de șoferi de a avea proprii profesori de
legislație rutieră atestați și proprii instructori de
pregătire practica atestați, fără a se preciza
obligativitatea angajării acestora cu contract de muncă pe perioada
nedeterminată, cu normă întreagă, astfel cum prevede art.6
alin.4 lit.a din Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii
nr.1019/02.10.2009.
Or,
dacă în privința condiției angajării acestora cu contract
de muncă pe perioadă nedeterminată nu se poate reține
caracterul nelegal al acesteia, față de reglementările din Codul
Muncii, instanța observă că nu există nici o justificare
legală pentru condiția ca acest contract de muncă să fie cu
normă întreagă. În acest sens, instanța de fond a reținut
că in Codul muncii este reglementat și contractul individual de
muncă cu timp parțial, în art.101-104, iar art.48 indice 13 din OUG
nr.109/2005 nu impune ca profesorii și instructorii de pregătire
practică să fie angajați numai cu normă întreagă.
În
cazul reglementărilor prevăzute de art.6 alin.4 lit.a din Ordinul
Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019/02.10.2009,
instanța de fond a reținut, însă că, prin reglementarea
obligativității angajării profesorilor și instructorilor de
pregătire practică numai cu normă întreagă, art.6 alin.4 lit.a
din Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii
nr.1019/02.10.2009 adaugă o condiție suplimentară la actul
normativ în baza căruia a fost emis, respectiv OUG nr.109/2005.
Sub
acest aspect, o astfel de adăugare contravine regulii prevăzute de
art.76 din Legea nr.24/2000 conform căreia ordinele, trebuie să se
limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea
cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să
contravină prevederilor acestora.
În
consecință, instanța de fond a reținut caracterul nelegal
al expresiei cu normă întreagă, în propoziția are angajați,
cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă
întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație
rutieră atestat.
În
privința cererii de anulare a art.4 și art.12 lit.i din Anexa nr.2
, Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto, la Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr.1019/02.10.2009,
instanța de fond a reținut netemeinicia acesteia, constatând că
reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale
cu forță juridică superioară, ci doar caracterul
nepedagocic al reglementării, aspect asupra căreia instanța nu
este competentă să se pronunțe decât în măsura în care
anumite norme juridice referitoare la aspecte pedagogice ar fi încălcate,
împrejurare ce nu a fost invocată de reclamanți în prezenta
cauză.
De
asemenea, instanța de fond a apreciat ca fiind netemeinică și
cererea
privind
anularea art.38, 42 și 56 din Anexa nr.5,
Metodologia
de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire
teoretică și practică în vederea obținerii permisului de
conducere, la ordinul mai sus citat, reținând că reclamanții nu
au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu forță
juridică superioară, ci doar caracterul excesiv al acestei
reglementări, aspect asupra căruia instanța nu este
competentă să se pronunțe decât în măsura în care ar fi
încălcate anumite norme juridice referitoare la utilizarea tahografelor.
În
privința cererii de anulare a anexei la programul de școlarizare Plan
de învățământ, instanța de fond a reținut că
reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale
cu forță juridică superioară, ci doar eventual caracterul
excesiv, inutil sau imposibil de executat al acestei reglementări, aspect
asupra căreia instanța nu este competentă să se
pronunțe decât în măsura în care ar fi încălcate anumite norme
juridice referitoare la aceste aspecte.
Cu
privire la obligativitatea achiziționării a soft-urilor didactice
doar de la SC B SRL, s-a reținut că reclamanții nu au solicitat
anularea adresei nr.3996/17.11.2009 prin care A.A.R.Caraș-Severin le-a
comunicat faptul că sunt obligați a achiziționa soft-turi
didactice doar de la SC B Soft SRL, și nici nu au chemat în judecată
autoritatea emitentă. De aceea s-a apreciat că în cadrul acestui
litigiu, nu este posibilă examinarea legalității actului emis de
Autoritatea Rutieră Română-Agenția Caraș-Severin, cu atât
mai mult cu cât reclamanții nu au uzat nici de procedura
administrativă prealabilă cu privire la această autoritate
administrativă.
Cu
privire la obligativitatea achiziționării și utilizării de
către școlile de șoferi a soft-
urilor
didactice respective, instanța de fond a reținut că
reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale
cu forță juridică superioară, ci doar caracterul
nepedagogic sau excesiv al reglementării.
Instanța
de fond a mai subliniat, în acest context, că nu este competentă
să evalueze consecințele economice ale acestei măsuri, ca
și ale celorlalte reglementări a căror nulitate au invocat-o
reclamanții. Numai în măsura în care aceste consecințe economice
ale dispozițiilor criticate ar aduce unor drepturi ale reclamanților
ar fi posibilă o evaluare a acestor consecințe de către
instanță.
Împotriva
sentinței civile nr.170 din 23 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara - Secția Contencios Administrativ și Fiscal a
declarat recurs Ministerul Transporturilor și Infrastructurii invocând
motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură
civilă, în dezvoltarea căruia a susținut în esență
următoarele:
Astfel,
recurentul arată că, contrar celor reținute de instanța de
fond, dispozițiile ordinului contestat au fost elaborate cu respectarea
întocmai a prevederilor art.75, 76 și 79 alin.1 din Legea nr.24/2000, în
sensul că ordinul a fost emis în baza și în executarea unor acte
normative incidente transporturilor rutiere, limitându-se strict la cadrul
stabilit de actele pe baza și în executarea cărora a fost emis,
fără a conține soluții care să contravină
prevederilor acestora precum și a prevederilor art. 16 alin.4 teza a II-a
din același act normativ.
Consideră
recurentul, cu privire la anularea art.6 alin.4 lit.a din Anexa nr.2 la OMTI nr.1019/2009, că instanța de fond în mod greșit a reținut caracterul
nelegal al expresiei
cu
normă întreagă
din
propoziția
are angajați, cu contract de muncă pe o
perioadă nedeterminată, cu normă întreagă minim 2
instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat,
în
condițiile în care necesitatea ca acest contract de muncă să fie
cu normă întreagă este dictată atât de justificări legale
cât și de justificări raționale.
În
acest sens, susține recurentul că potrivit art.48 indice 13 alin.2
din OUG nr.109/2005 în școlile de conducători auto autorizate,
pregătirea teoretică și practică se efectuează cu
proprii profesori de legislație rutieră atestați și proprii
instructori de pregătire practică atestați. Având în vedere
faptul că potrivit acestor dispoziții legale, atât profesorii de legislație
rutieră cât și instructorii de pregătire practică, trebuie
să fie proprii angajați ai școlilor de șoferi auto
autorizate, este evidentă intenția legiuitorului de a institui
același regim referitor la încadrarea în muncă a celor două
categorii profesionale.
Așadar,
în condițiile în care școlile de conducători auto autorizate
trebuie să aibă proprii profesori de legislație rutieră
atestați și proprii instructori de pregătire practică
atestați, rezultă cu evidență faptul obligativitatea de a
fi angajat cu normă întreagă în cadrul școlii de
conducători auto vizează atât instructorii de pregătire
practică atestați cât și profesorii de legislație
rutieră atestați, intenția legiuitorului cu privire la
asigurarea permanenței activității de instruire practică
și teoretică în cadrul entităților organizate în acest sens
fiind lipsită de orice echivoc.
Consideră
recurenta că, având în vedere faptul că regimul cu privire la
încadrarea în muncă a profesorilor de legislație rutieră
atestați a fost stabilit în cuprinsul dispozițiilor art.48 indice 13
alin.2 din OUG nr.109/2005 astfel cum a fost completată prin Legea
nr.218/2009, a cărei legalitate nu a fost supusă cercetării
judecătorești, rezultă în mod evident că soluția
instanței de fond, este contrară principiilor ce guvernează
elaborarea actelor normative fiind totodată de natură a înlătura
efectele dispozițiilor în executarea cărora a fost emis actul
contestat.
Recursul
este nefondat.
Înalta
Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs
formulate, recurentul-pârât reiterează apărările invocate în
fața instanței de fond, prin întâmpinare , cărora li s-a
răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, așa
încât nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci își
va limita analiza doar la criticile care se circumscriu unor veritabile
motive de recurs, în condițiile art.304 și art.304
1
Cod
procedură civilă.
Astfel,
obiectul excepției de nelegalitate invocată de
intimații-reclamanți constă în dispoziția cuprinsă în
art.6 alin.4 lit.a din Anexa nr.2 la Ordinul ministrului transporturilor
și infrastructurii nr.1.019/2009 pentru aprobarea Metodologiei privind
atestarea instructorilor de pregătire practica și a profesorilor de
legislație rutiera, a Normelor privind autorizarea școlilor de
conducători auto, a Metodologiei privind autorizarea instructorilor de
pregătire practică, a Programei de școlarizare și a
Metodologiei de organizare a cursurilor de pregătire teoretică
și practică în vederea obținerii permisului de conducere, potrivit
căreia
orice școală de șoferi, pentru a fi
autorizată, trebuie să îndeplinească condiția: a. are
angajați cu contract de muncă pe o perioada nedeterminată, cu
normă întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de
legislație rutieră atestat;”
Curtea
de apel, în urma efectuării controlului de legalitate, a considerat
că această normă administrativă contravine actului normativ
în executarea căruia a fost emisă, respectiv prevederilor art. 48
indice 13 alin.1 și 2 din Ordonanța de Urgență nr. 109/2005
privind transporturile rutiere, potrivit cărora
1.
Pregătirea
teoretică și practică a unei persoane în vederea obținerii
permisului de conducere sau a unei noi categorii ori subcategorii a acestuia se
realizează numai într-o școală de conducători auto
autorizată, în condițiile existenței unui contract încheiat
între persoană și școala respectivă.
2.
Pregătirea teoretică și practică se efectuează în
școlile prevăzute la alin.1, cu proprii profesori de legislație
rutieră atestați și proprii instructori de pregătire
practică atestați.
În
primul rând, Înalta Curte reamintește că instanța de contencios
administrativ investită cu soluționarea excepției de
nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța actului
administrativ supus analizei sale cu actele normative cu forță
juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a
fost emisă, ținând seama de principiul ierarhiei și forței
juridice a actelor normative, consacrat de art.1 alin.5 din Constituție
și art.4 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. Prin
urmare nu pot fi primite justificările raționale de care face vorbire
recurentul în justificarea legalității dispozițiilor administrative
contestate.
De
asemenea, din analiza normelor legale mai sus redate Înalta Curte constată
că în mod nejustificat autoritatea publică emitentă a Ordinului
nr.1019/2009 a adăugat pentru autorizarea școlilor de șoferi o
condiție suplimentară, respectiv necesitatea încheierii unor contracte
de muncă cu normă întreagă pentru profesorii de legislație
rutieră și pentru instructorii de pregătire practică,
deși art. 48 indice 13 alin.2 impunea doar condiția încheierii unor
contracte de muncă în cazul celor două categorii profesionale.
Este evident
că recurentul a înțeles în mod greșit intenția
legiuitorului care prin expresia
proprii profesori, respectiv proprii
instructori
a avut în vedere doar condiția calității de
salariați a acestor categorii profesionale, și implicit încheierea
unor contracte de muncă în condițiile Codului muncii care
reglementează în art.101-104, contractul individual de muncă cu timp
parțial.
Prin
urmare, este de necontestat faptul că respectiva dispoziție
legală contravine actului normativ, în temeiul și în executarea
căruia a fost emis, respectiv OUG nr.105/2005, fiind încălcate
astfel, dispozițiile art.76 din Legea nr.24/2000.
În
consecință Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate de
recurentul-pârât constatând că în mod legal instanța de fond a
reținut caracterul nelegal al expresiei „ cu normă întreagă”
din propoziția „ are angajați cu contract de muncă pe o perioada
nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto,
și un profesor de legislație rutieră atestat;” prin raportare la
dispozițiile art. 48 indice 13 din OUG nr. 105/2005.
Așadar,
toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția
de admitere, în parte, a cererii reclamanților, pronunțată de
instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru
care recursul a fost respins, ca nefondat, potrivit art.312 alin.1 Cod
procedură civilă.