ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5305/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5305/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin Sentința civilă

nr. 692 din 10 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea

modificată, formulată de reclamantul P.I.A. în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primarul General, Primarul General al Municipiului

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat

dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma

despăgubirilor bănești pentru imobilul-teren în suprafață de 435,68 mp, situat

în București, str. R. nr. 2 -4, sector 2; a fost obligat pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 421.738

EURO, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea imobilului

anterior menționat.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că expertul a concluzionat că terenul nu

poate fi restituit în natură, fiind afectat de canalizarea străzii, de rețeaua

electrică din zonă, trotuar de protecție și rețea de alimentare cu gaze

naturale; niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni la raportul de

expertiză.

Art. 11 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 prevede că "în cazul în care lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent pentru întregul imobil."

Raportând situația de

fapt rezultată din concluziile raportului de expertiză la dispozițiile legale

menționate, rezultă că terenul ce face obiectul notificării nu poate fi

restituit în natură, exproprierea ocupând funcțional întregul teren. Tribunalul

a observat, de altfel, că prin notificarea formulată reclamantul a solicitat

măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești.

Așa fiind, instanța a

apreciat că cererea reclamantului, formulată în contradictoriu cu Municipiul

București prin Primarul General, este întemeiată, constatând dreptul acestuia

la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru

imobilul-teren în suprafață de 435,68 mp, situat în București, str. R. nr. 2-4,

sector 2.

Asupra cererii

formulate în contradictoriu cu Statul Român, prin care s-a solicitat obligarea

pârâtului la plata valorii de circulație a terenului în cauză, Tribunalul a

reținut următoarele:

Cu privire la

încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului, dispoziție invocată de reclamant, tribunalul a reținut că

reclamantul are cel puțin o „speranță legitimă" de redobândire a bunului

în discuție sau a valorii pecuniare a acestuia, speranță legitimă concretizată

de măsurile legislative adoptate de Statul Român prin Legea nr. 10/2001.  Așa

fiind, nesoluționarea într-un termen rezonabil a notificării depuse de

reclamant și neacordarea despăgubirii pentru bunul expropriat reprezintă o

încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul 1.

Cum de lege lata, în

dreptul intern nu este recunoscută reclamantului o cale specifică pentru a

permite repararea încălcării suferite de acestea prin prisma dreptului protejat

de art. 1 Protocolul 1, tribunalul a apreciat că acțiunea de față se

circumscrie art. 13 din Convenție, reprezentând recursul efectiv al

reclamantului în dreptul intern pentru respectarea dreptului de proprietate

garantat de art. 1 din Protocolul 1. Față de jurisprudența constantă a Curții

europene în această materie, tribunalul a apreciat că pretenția reclamantului

nu este o simplă doleanță, ci reprezintă o plângere care poate fi susținută în

raport cu dispozițiile Convenției.

În concret,

tribunalul a analizat situația reclamantului prin prisma respectării dreptului

de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1, concluzionând că a avut loc

o încălcare.

Cum pentru

considerentele expuse în analiza cererii de soluționare a notificării, s-a

reținut că restituirea în natură nu mai este posibilă, s-a impus despăgubirea

reclamantului cu valoarea pecuniară a terenului. Prin raportul de expertiză

efectuat în cauză, ale cărui concluzii nu au fost contestate de părți, valoarea

terenului a fost stabilită la 421.738 EURO.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a admis acțiunea modificată și a obligat Statul Român

să plătească reclamantului suma de 421.738 EURO, echivalent în lei la data

plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 435,68 mp, situat

în București, str. R. nr. 2-4, sectorul 2.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul București prin Primarul General, criticând hotărârea ca

nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă

nr. 477 A din 4 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de

pârâtul Municipiul București prin Primar General și a admis apelul formulat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că sentința

apelată a fost schimbată în parte, în sensul că s-a respins acțiunea față de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsă de calitate procesuală

pasivă și s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul

General să emită dispoziție de acordare de despăgubiri pentru imobilul în

litigiu, în favoarea reclamantului, în condițiile art. 16 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

Astfel, în analiza

criticilor formulate, instanța de apel a constatat că primul motiv de apel

formulat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice vizează lipsa

calității sale procesual pasive în prezenta cauză.

Curtea de apel a

reținut că prima instanță a fost legal învestită cu o contestație la Legea nr.

10/2001 în condițiile art. 26 alin. (3) din Lege, având în vedere că unitatea

deținătoare - Municipiul București prin Primarul General - nu a soluționat nici

până în prezent notificarea formulată de reclamant la data de 6 iunie 2001 în

baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr.

402/2001.

Prin urmare, raportul

juridic stabilit prin textul de lege invocat se naște prin transmiterea

notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis

notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat

notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

Deși Legea nr.

10/2001 nu cuprinde nicio reglementare în acest sens, practica judiciară a

stabilit că instanțele de judecată au competența de a se pronunța pe calea

contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Lege (fost art. 24) și atunci

când entitatea notificată nu a emis o decizie sau dispoziție motivată, deoarece

lipsa răspunsului la notificare după o perioadă lungă de timp, coroborată cu

atitudinea pasivă a persoanei juridice notificate, echivalează cu refuzul de

restituire sau de stabilire a măsurilor reparatorii.

Această constatare a

permis instanței de apel concluzia că acest raport juridic stabilit de lege,

oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis

notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit

legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.

Așa fiind, s-a

apreciat ca nelegală soluția primei instanțe motivată cu referire la

jurisprudența constantă a Curții europene a drepturilor omului potrivit căreia

„Fondul Proprietatea" nu este funcțional, constatarea care ar impune

obligarea Statului Român la despăgubiri prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a

apreciat că în cererea de față, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, la momentul sesizării instanței, reclamantul nu are un bun

actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească

definitivă, care să îi recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Acesta a declanșat

doar o procedură administrativă prin care a urmărit să beneficieze de măsuri

reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul

preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenția, procedura

administrativă fiind supusă controlului judecătoresc.

Reclamantul nu se

poate prevala nici de o speranță legitimă, deoarece „creanța de

restituire", în sensul jurisprudenței Curții europene a drepturilor

omului, pe care reclamantul ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție,

întrucât problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului

nu a fost tranșată în cadrul procedurii administrative și trebuie rezolvată în

cadrul acțiunii de față întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată.

Ca atare, la momentul

sesizării instanței de judecată, creanța nu putea fi considerată ca suficient

stabilită pentru a fi considerată o „valoare patrimonială" ocrotită de

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În aceste

circumstanțe, instanța de apel a apreciat că obligarea Statului Român la

despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite

de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din

moment ce, la momentul sesizării reclamantul nu era titularul unui bun și nici

al unei creanțe suficient consolidate, de natură a-l face să se prevaleze de o

speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Curtea de Apel a mai

constatat că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 16 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, găsind astfel întemeiat și cel de-al doilea motiv de apel

formulat de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Drept urmare,

instanța de apel a apreciat că în mod greșit Tribunalul a admis acțiunea

reclamantului și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum

de 421.738 EURO pentru imobilul în litigiu.

Potrivit Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, Municipiul București (ca entitate notificată) nu are

competența de a plăti notificatorilor despăgubiri pentru imobile notificate, ci

doar să emită dispoziție din care să rezulte că sunt persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii, în condițiile legii speciale.

În ceea ce privește

plata de despăgubiri, respectiv, acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, este prevăzută de Legea nr. 247/2005 o procedură specială, acestea

fiind acordate de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată

prin prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, în ipoteza în care restituirea

în natură nu este posibilă (situație care se regăsește și în speța de față),

măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești vor fi

stabilite de către Comisia Centrală, pe bază de expertiză, realizată de

evaluatori speciali desemnați, unităților deținătoare, respectiv entităților

investite cu soluționarea notificărilor revenindu-le obligația de a emite o

dispoziție sau decizie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în

această formă, sens în care instanța de apel face trimitere la dispozițiile

art. art. 16 alin. (4) - (7) din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește

căile de atac, art. 19 din Legea nr. 247/2005 titlul VII stabilește că

deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, legiuitorul recunoscând plângerii caracter suspensiv

în ceea ce privește exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de

despăgubire al titularului. Cu privire la competența de soluționare a

plângerii, dispozițiile art. 20 alin (1) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII,

prevăd că aceasta revine Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții

de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.

Pe cale de

consecință, Curtea de Apel a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, Tribunalul nu mai are competența de a stabili cuantumul

despăgubirilor ce se cuvin persoanei îndreptățite, în cazul în care se reține

în speță incidența dispozițiilor Legii nr. 247/2005, despăgubirile fiind

cuantificate de către evaluatori special desemnați, iar orice contestație cu

privire la acest aspect este supusă cenzurii Curții de Apel, în condițiile

legii contenciosului administrativ.

Pentru aceste motive,

s-a găsit a fi fondată critica apelantului pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice cu acest obiect și, în consecință, s-a apreciat că se impune

reformarea sentinței apelate, în sensul reținerii în sarcina pârâtei a

obligației de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub

forma despăgubirilor bănești, fără a specifica, însă, cuantumul acestora.

Curtea a găsit

nefondat apelul Municipiului București prin Primarul General, având în vedere

că în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea

notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr.

10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune

ca instanța învestită, să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297

alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator

administrat, dacă este sau nu întemeiată notificarea.

S-a reținut că în

acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

dată în soluționarea recursului în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007,

care a stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat

nejustificat să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună

asupra notificării în sensul restituirii imobilului sau acordării măsurilor

reparatorii, astfel cum este cazul în speță.

Independent de natura

termenului de 60 de zile, este evident că, în speță se verifică premisa

refuzului nejustificat al Municipiului București de a răspunde notificării

formulate de intimații-reclamanți în iunie 2001, în condițiile în care, la

acest moment, pârâtul nu a soluționat notificarea și nici nu a invocat aspecte

ținând de insuficiența materialului probator al cauzei și, deci, necesitatea

depunerii de acte sau dovezi suplimentare de către reclamant în procedura

administrativă.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul susține că în mod nelegal instanța de apel a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice, făcându-se o greșită aplicare a prevederilor art. 1 Protocolul 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului, ca și ale art. 13 din Convenție.

Astfel, art. 1

Protocolul 1 are trei ipostaze: una care vizează dreptul unei persoane de a

dispune de drepturile ale, una care interzice (regula) privarea de proprietate

asupra unui bun și una care permite, în anumite condiții, reglementarea

folosinței bunului (excepția).

Recurentul arată că

în circumstanțele specifice ale legislației române referitoare la restituirea

imobilelor naționalizate, existența unui „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, rezultă din întrunirea a trei condiții: intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001; voința persoanei interesate de a beneficia de

această lege, exprimată prin depunerea notificării la autoritatea

administrativă; și lipsa unui răspuns din partea autorității administrative în

termenul prevăzut de lege.

În ce privește

noțiunea de bun, în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului s-a

statuat că aceasta poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că

are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui

drept de proprietate.

Se susține de către

recurent că la momentul ratificării Convenției, inclusiv Protocolul 1 la Convenție

și al adoptării ulterioare de către România a legislației referitoare la

restituirea bunurilor confiscate în regimul anterior, s-a născut un nou drept

de proprietate aparat de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, în

beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

Ca atare, în mod

greșit instanța de apel a considerat că recurentul nu deține un bun actual în

sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție motivat de faptul că nu există o

decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să-i recunoască

direct sau indirect dreptul de proprietate.

Or, având în vedere

faptul că Decretul nr. 54/1951 pentru declararea de utilitate publică și

exproprierea unor imobile nu a constituit titlu valabil pentru preluarea

imobilului proprietatea recurentului, situat în București, str. R. nr. 2-4,

sector 2, astfel încât, susține acesta, nu a pierdut niciodată proprietatea

imobilului, ci doar posesia asupra lui.

Privarea de

proprietate impune statului obligația de a-l despăgubi pe proprietar, deoarece

în lipsa unei plăți rezonabile, raportate la valoarea bunului, măsura

constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, drept

consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

De altfel, Curtea

europeană, în jurisprudența sa, a reținut în mod constant că există în cazul

constatării unei încălcări a art. 1 Protocolul 1, un drept intrinsec la

indemnizație, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării

proporționalității între dreptul individului și interesul general (utilitatea

publică).

În consecință,

recurentul arată că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu deține nici

măcar o speranță legitimă și a calificat dreptul său ca fiind o creanță sub

condiție, iar nu certă, lichidă și exigibilă.

Pe de altă parte, se

arată de același recurent că nesoluționarea într-un termen rezonabil a

notificării depuse de către reclamant și neacordarea de despăgubiri pentru

bunul expropriat reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din

Protocolul 1 adițional.

În plus, constatând

că dreptul său de proprietate a fost încălcat, precum și faptul că în

legislația română nu există posibilitatea reparării efective a prejudiciul

cauzat prin atingerea adusă dreptului reclamantului, acesta învederează că în

mod corect prima instanță a procedat la obligarea Statului prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 421.738 EURO, în echivalent lei la data

plății, reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, str. R. nr.

2-4, sector 2.

Recurentul se referă

la jurisprudența Curții europene de la Strasbourg, în cauze precum Faimblat,

Viașu și Katz pronunțate contra României, prin care s-a stabilit că Legea nr.

10/2001, ca lege specială, nu asigură o despăgubire viabilă și efectivă a

foștilor proprietari pentru bunurile ce le-au fost preluate de regimul

anterior.

Revenind la admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului prin Ministerul

Finanțelor Publice, recurentul arată că jurisprudența Curții europene a

drepturilor omului, relativă la aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1

adițional (Cauzele Radu vs. România, Porțeanu vs. România, Străin vs. România,

Togănel și Grădinaru vs. România) este în sensul că foștilor proprietari

deposedați de imobile și nedespăgubiți de Stat, li se cuvin despăgubiri

calculate la valoarea de piață a imobilelor de care au fost deposedați,

despăgubiri care se impun a fi plătite de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Potrivit prevederilor

art. 2 și art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, Ministerul Finanțelor Publice

are calitate procesuală pasivă, calitate care în speța de față îi incumbă, iar

potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și O.G. nr. 81/2007 calitatea

procesual pasivă aparține și Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Față de lipsa de

eficiență a mecanismului de acordare a despăgubirilor instituit prin

dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, recurentul a ales să cheme în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care are obligația de

a-l dezdăuna în calitatea sa de proprietar pentru acoperirea prejudiciului

suferit, la valoarea de circulație a bunului stabilită pe bază de expertiză,

jurisprudența Curții europene a drepturilor omului fiind de imediată și de

directă aplicare.

Instanța de apel însă

a apreciat faptul că raportul juridic stabilit de lege oferă calitate

procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat

notificarea sau are competența de a soluționa, înlăturând aprecierea făcută de

Tribunalul București, care a stabilit că Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, ca urmare a lipsei de

funcționalitate a Fondului Proprietatea, fapt concluzionat și de Curtea

europeană a drepturilor omului.

De asemenea, Curtea

de Apel a apreciat ca instanță de fond a încălcat dispozițiile art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Municipiul București neavând competența de a

plăti notificatorilor despăgubiri pentru imobilele notificate, ci, măsurile

reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești vor fi stabilite

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe baza de

expertiză.

În opinia

recurentului, prima instanță în mod temeinic și legal a apreciat că în dreptul

intern nu i-a fost recunoscută o cale specifică de natură a-i permite repararea

încălcării suferite prin atingerea dreptului său protejat de art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție, astfel că, cererea sa de obligare a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor, reprezintă recursul

efectiv al reclamantului în dreptul intern pentru respectarea dreptului de

proprietate garantat de art. 1 din Protocol; pe de altă parte, s-a reținut că

pretenția reclamantului nu este o simplă doleanță, ci o plângere susținută în

raport cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului.

De altfel, conchide

recurentul, Curtea europeană a drepturilor omului a pronunțat prima hotărâre

pilot împotriva României în Cauza M. Atanasiu și alții împotriva României, care

suspendă practic cauzele asemănătoare de pe rolul instanței europene și obligă

astfel Statul Român ca în termen de 18 luni să ia măsuri pentru remedierea

problemei retrocedărilor, în sensul respectării drepturilor fundamentale și

instituirii unui mecanism funcțional de retrocedare și compensare.

Intimații pârâți nu

au formulat întâmpinare la motivele de recurs și nu au fost administrate alte

probe (înscrisuri, conform art. 305 C. proc. civ.) în această etapă procesuală.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Inițial, recurentul reclamant

a formulat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea entității

notificate (de către acesta și autoarea lui) să emită dispoziție motivată de

soluționare a cererii de restituire pentru terenul expropriat în suprafață de

435,86 mp, situat în București, str. R. nr. 2-4, sector 2, în sensul

restituirii în natură sau a acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, în

condițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Ulterior însă, pe

calea unei cereri (impropriu) întemeiate pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ.,

a procedat la modificarea cererii de chemare în judecată atât sub raport

subiectiv (solicitând lărgirea cadrului procesual prin chemarea în judecată a

Primarului Municipiului București și a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice), cât și sub raport obiectiv, întrucât pe lângă solicitarea

de restituire în natură a unei părți din teren (suprafața de 325 mp, liberă,

potrivit, susținerilor sale) a formulat-o și pe aceea de „acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, calculate la valoarea de circulație a terenului în

suprafață de 113 mp" (diferența până la suprafața totală de 435,86 mp),

cea din urmă cerere fiind calificată de prima instanță drept o solicitare de

obligare a pârâtului Statul Român la acordarea unor despăgubiri bănești.

Deși în contextul

legislației speciale cu caracter reparator adoptate cu privire la imobilele

preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sintagma

„măsuri reparatorii prin echivalent" nu este sinonimă cu cea a

„despăgubirilor bănești", prima instanță a evaluat cererea reclamantului

din perspectiva celei din urmă accepțiuni, ignorând înțelesul strict al

noțiunii de măsuri reparatorii prin echivalent ce este statuată prin art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată de reclamant și autoarea

sa, întemeindu-se pe acest act normativ special.

Astfel, art. 1 alin.

(2) din Legea 10/2001 prevede că:" Măsurile reparatorii prin echivalent

vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de

către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării,

cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv".

În consecință,

potrivit regimului reparatoriu conceput de legiuitor prin Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, noțiunea de despăgubiri

bănești nu este acoperită de cea a măsurilor reparatorii prin echivalent

(subsidiară restituirii în natură), ci ea se regăsește reglementată de o

manieră indirectă (titluri de plată), limitată la nivelul sumei de 500.000 lei,

în conținutul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (dispozițiile cu acest

conținut introduse prin O.U.G. nr. 81/2007, fiind în prezent suspendate prin

art. III din O.U.G. nr. 62/2010 și, apoi prin O.U.G. nr. 4/2012, aprobată prin

Legea nr. 117/2012, până la 15 mai 2013); or, aceasta presupune o etapă

ulterioară recunoașterii calității de persoană îndreptățită și individualizării

tipului de măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, etapă

premergătoare procedurii derulate în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Cum însă această

greșită calificare a cererii completatoare formulate de reclamant la nivelul primei

instanțe, prin cererea din 24 noiembrie 2008, nu a fost criticată de partea

vătămată procesual prin această măsură a instanței (pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice) prin intermediul motivelor de apel, atare

analiză rămâne câștigată părții căreia îi profită, respectiv, recurentului

reclamant; prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a pornit în

mod corect de la acesta premisă de analiză a solicitării despăgubirilor

bănești, iar nu a unor „măsuri reparatorii prin echivalent, calculate la

valoarea de circulație a terenului la data soluționării cauzei".

Dispozițiile art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, în

mecanismul judiciar generat de Convenție, nu pot fi invocate de reclamanți ca

temei juridic direct în fața instanțelor naționale, ci numai pentru evaluarea

conduitei autorităților interne în respectarea standardelor minime garantate de

Convenție, fie prin intermediul adoptării unor acte normative (care trebui să

fie clare, accesibile, previzibile), fie prin aplicarea și interpretarea

acestor norme de către autorități (inclusiv cele judiciare, deci, și instanțe

judecătorești) la situația unui individ ale cărui drepturi și libertăți

fundamentale fac obiectul Convenției.

De asemenea, contrar

celor susținute prin motivele de recurs, nici dispozițiile art. 13 din

Convenție nu pot fi invocate ca temei juridic pentru inițierea unui demers în

fața jurisdicțiilor naționale, astfel cum și instanța europeană a statuat.

De altfel, cele două

concluzii anterior expuse fac și obiect al dezlegărilor date de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată în interesul legii,

invocată de această instanță înainte de dezbaterea recursului, astfel cum s-a

consemnat în practicaua prezentei decizii.

Astfel, în recursul

în interesul legii, s-a reținut: „în Cauza Rotaru împotriva României s-a

reținut de instanța europeană că art. 13 din Convenție garantează existența în

dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor

și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă

existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea

în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție.

Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei

"autorități naționale competente" care să examineze orice cerere

întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată,

chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea

ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această

dispoziție.

Cu privire la natura

acestui "recurs intern", atât jurisprudența Curții europene a

drepturilor omului, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art.

13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să

permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să

atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale

(Cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului

Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.)."

În aceeași Decizie

nr. 27/2011, s-a statuat că „art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele

cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs

național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către

o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de

protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în

discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele

Convenției."

În acest context,

Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a înlăturat susținerile

reclamantului privind invocarea dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1, statuând

în mod legal că acesta nu este titularul unui „bun actual" sau al unei

„valori patrimoniale" - echivalentul unui drept de creanță în temeiul

căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei

legislații de restituire - baza suficientă în dreptul intern, confirmată

printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (par. 137, Cauza Atanasiu

din oct. 2010).

Simpla depunere a

notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 nu îi conferă recurentului decât

calitatea de titular al unei creanțe condiționate câtă vreme o autoritate

administrativă sau instanța judecătorească nu i-a recunoscut, anterior

formulării cererii de chemare în judecată, calificarea la calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, ceea ce ar fi

echivalat cu renașterea dreptului de proprietate în patrimoniul său, cu atât

mai mult cu cât prin Legea nr. 1/2009, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 au fost abrogate.

Numai hotărârea

judecătorească din pricina de față prin care s-a statuat deja asupra calității

recurentului reclamant de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în

absența unei dispoziții motivate a entității notificate, reprezintă valoarea

patrimonială de natură a antrena garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1; prin

urmare, anterior prezentei hotărâri judecătorești irevocabile, recurentul

reclamant nu este în măsură ca, relativ la imobilul expropriat prin Decretul

nr. 54/1951, să se prevaleze de garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1,

deposedarea de proprietate fiind anterioară aderării României la Convenția

europeană a drepturilor omului prin Legea nr. 30/1994.

În aceste condiții,

în mod legal instanța de apel a constatat că în cauză răspunderea Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi antrenată în cauza de față

pe temeiul mecanismului convențional, dezlegare a instanței de apel ce

corespunde celor statuate și prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii; astfel, prin

această decizie, s-a stabilit, între altele că: „În acțiunile întemeiate pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se

solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală

pasivă", soluție ce a fost anticipată prin decizia recurată; în

consecință, prin decizia recurată în mod legal s-a infirmat în cauză calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în reprezentarea Statului

Român.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a statuat că refuzul nejustificat al intimatului pârât

Municipiul București de a soluționa notificarea reclamantului (formulată

împreună cu autoarea sa) este de natură a fi cenzurat prin promovarea unei

contestații în justiție în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

ceea ce se constituie într-un remediu suficient, adecvat, eficient și efectiv

pentru soluționarea notificării de instanța de judecată în virtutea

plenitudinii sale de competență și corespunde celor statuate prin Decizia nr.

XX/2007 dată, de asemenea, în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale

înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, Curtea

de Apel, în soluționarea notificării, constatând imposibilitatea restituirii în

natură a terenului ce a făcut obiectul cererii de acordare a măsurilor

reparatorii, a dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar

General la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare a despăgubirilor

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață

de 435,86 mp situat în București, str. R. nr. 2-4, sector 2, în aplicarea art.

11 alin. (8) rap. la art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, acesta fiind

ocupat funcțional de obiectivul pentru care s-a dispus exproprierea.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat, nefiind întrunit motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I.A., împotriva Deciziei civile

nr. 477 A din 4 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 septembrie 2012.

Procesat de GGC - DG