ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4360/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4360/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată următoarele:

Tribunalul

Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 609/PI din 8 martie 2010

a admis în parte acțiunea civilă formulată de S.O. în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și l-a obligat pe pârât la

plata sumei de 2.200.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamant. A

respins în rest acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că

prin sentința nr. 2383 din 16 noiembrie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial București,

S.V. a fost condamnat la 12 ani detențiune grea, confiscarea averii personale imobiliare,

în afara casei de locuit, în temeiul dispozițiilor art. 193

1

alin.

(2) C. pen., pentru crima de activitate intensă împotriva clasei muncitoare și mișcării

revoluționare și că reclamantul S.O. este fiul acestuia.

Pronunțându-se cu prioritate, potrivit dispozițiilor

art. 137 C. proc. civ., asupra excepțiilor invocate, instanța le-a respins, având

în vedere că reclamantul are calitatea de descendent de gradul

I

al

numitului S.V., acesta din urmă fiind cel căruia i s-a aplicat pedeapsa închisorii.

Pornind de la dispozițiile art. 1 alin. (1) și alin.

(2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și ținând cont de faptul că reclamantul are

calitatea de descendent de gradul

I

al fostului condamnat politic, Tribunalul

a constatat că acesta este îndreptățit la a solicita despăgubiri, în temeiul legii,

motiv pentru care a respins excepția lipsei calității procesuale active.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active

totale/integrale a reclamantului, s-a constatat că textul de lege conferind vocația

la a pretinde despăgubiri și soțului sau descendenților până la gradul

II,

nu

condiționează aceasta, nici de formularea cererii de către toți cei îndreptățiți,

nici de indicarea de către cel care pretinde a tuturor moștenitorilor, astfel că

celui care introduce acțiunea nu-i poate fi impusă nicio obligație sau adusă vreo

limitare, ci pârâtul, având aceeași calitate procesuală în toate cauzele cu acest

obiect, este obligat, pe baza evidențelor pe care trebuie să le dețină, să indice

situațiile legate de eventuale despăgubiri acordate anterior pentru același autor.

Nici excepția lipsei calității procesuale active, fundamentată

pe natura pretențiilor și anume repararea prejudiciului cu caracter moral, pe motiv

ca valorile lezate au caracter nepatrimonial, astfel că dreptul la acțiune nu poate

fi transmis succesorilor, ei putând eventual continua acțiunea, nu a fost primită,

întrucât legea specială, prin art. 5 alin. (1) lit. a) acordă acest drept soțului

sau descendenților, textul de lege conținând o derogare de la principiile generale

ce guvernează răspunderea civilă delictuală.

Reținând așadar ca antecesorului reclamantului i s-a aplicat

o condamnare cu caracter politic, cererea de acordare a despăgubirilor cu caracter

moral a fost constatată îndreptățită, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 2.200.000

RON cu acest titlu.

La stabilirea despăgubirilor s-a avut în vedere durata

detenției, prejudiciile cauzate prin lipsirea de libertate timp de 12 ani, inconvenientele

de ordin fizic pe care le generează executarea unei pedepse private de libertate,

privarea de dreptul la viața de familie, imposibilitatea de a-și crește și educa

copii o perioadă atât de îndelungată, întreruperea relațiilor sociale, vătămările

aduse onoarei și reputației, vătămări care au dat conținut noțiunii de durere morală

încercată de antecesorul reclamantului și pentru repararea cărora acesta se impune

a fi despăgubit.

Cererea privind acordarea de daune materiale nu a fost

primită, întrucât deși prin hotărârea de condamnare s-a dispus confiscarea averii

imobiliare, cu excepția casei de locuit, reclamantul nu a indicat imobilele ce ar

fi făcut obiectul confiscării și nu a precizat nici dacă acestea au făcut obiectul

Legii nr. 10/2001.

A fost respinsă și cererea reclamantului privind obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât în cauză nu sunt întrunite

cerințele dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că pârâtul nu se află

în culpă procesuală, dreptul reclamantului la despăgubiri fiind stabilit prin lege

și putând fi acordat doar pe cale judecătorească.

Prin decizia nr. 878 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă,

a admis apelurile declarate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș

împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea

civilă formulată de reclamantul S.O.

Instanța de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt

aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, s-au constatat a fi aplicabile speței și

prevederile art. 47 alin. (4) din Constituție, conform cărora deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile

declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu

dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai putut fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii,

la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la

baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelurilor

declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, cu consecința schimbării

sentinței și respingerii acțiunii.

Această soluție s-a impus, chiar dacă pricina se afla

în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat

naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare

(facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce

în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute

în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit

art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă

în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță

de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas

definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea

cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către

reclamant, s-a constatat că s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în

prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii

comportamentului abuziv al Statului comunist, nemaimpunându-se acordarea unei sume

cu acest titlu. Reparația acordată prin componenta morală de către legiuitor este

îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților

comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesorului reclamantului,

astfel că și afectarea psihică a acestuia, din perspectiva prejudiciului moral al

antecesorului, este mai redusă.

A reține neretroactivitatea deciziei Curții Constituționale,

ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță

într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu

atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre

definitivă și executorie anterioară datei publicării deciziei Curții Constituționale

în M. Of., care ar putea constitui „bun" în accepțiunea jurisprudenței C.E.D.O.

ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional

la C.E.D.O.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul

S.O.,

întemeiat pe motivul de nelegalitate

cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea

în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor, cu consecința menținerii,

ca temeinică și legală, a sentinței Tribunalului.

A considerat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni

înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament

distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură

politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de

momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă.

A arătat că instanța de apel era obligată să verifice

data înregistrării cererii de chemare în judecată și să constate că aceasta a fost

introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la respectiva dată, în virtutea căreia

s-a născut un drept la acțiune de a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul

art. 5 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 221/2009.

A precizat că prin chiar jurisprudența Curții Constituționale

s-a statuat respectarea principiului egalității în fața legii ceea ce presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit,

nu sunt diferite.

Totodată, în sensul aplicării principiului neretroactivității

legii, consacrat în dreptul intern prin art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din

Constituție, este și jurisprudența C.E.D.O. (hotărârea din 8 martie 2006 privind

cauza Blecic c/a Croația).

A mai arătat că respectivul principiu reprezintă un factor

de stabilitate al circuitului civil și a solicitat a se avea în vedere că pe lângă

prevederile Legii nr. 221/2010, nemodificată, în raport de art. 20 din Constituție,

în cauză mai sunt incidente și dispozițiile Declarației Universale ale Drepturilor

Omului, ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, Rezoluția APCE nr. 1096/1996

și Rezoluția APCE nr. 1481/2006, la care România a aderat.

A invocat în susținere și dispozițiile art. 147 alin.

(4) din Constituție, precizând că faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a

modifica legea nu este imputabil reclamanților și nu constituie un temei legal pentru

respingerea cererilor acestora.

În continuare, recurentul a făcut o serie de considerații

asupra fondului dreptului litigios, privitoare la condamnarea autorului său, menționând

că nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990,

cererea în vedere constatării calității de luptător anticomunist a tatălui său fiind

respinsă ca tardiv introdusă.

În final, a solicitat a se avea în vedere și practica

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor

ce succed.

Problema de drept care se pune în speță este dacă

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic

al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011,

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la

data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza

I

din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În

speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Nu sunt astfel relevante, în contextul celor de mai sus,

motivele de recurs privitoare la fondul pretențiilor la care reclamantul s-a considerat

îndreptățit.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză

de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.O. împotriva deciziei nr. 878 din

17 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.