ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3968/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Constanța la data de 26 august 2009, reclamantul M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, obligarea acestuia la plata sumei de 350.000 euro echivalent în RON la data plății, cu cheltuieli de judecată. În drept a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 455 din 02 martie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea, pârâtul fiind obligat la plata către reclamant a sumei de 350.000 euro în echivalent în RON la data plății. A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 639 din 19 iunie 1959 a Tribunalului Militar București, definitivă prin decizia nr. 2002 din 05 august 1959 a Tribunalului militar al regiunii a II-a militare, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare contravențională și la 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. Prin decizia nr. 70 din 22 aprilie 1969 s-a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva acestor hotărâri, care au fost casate, achitând de orice penalitate pe M.A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct 2 lit. a) C. pen.

Prin decizia din 11 aprilie 2002 emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă de pe lângă Ministerul Justiției, s-a constatat această calitate în favoarea reclamantului, care a beneficiat de totalitatea drepturilor prevăzute de lege urmare acordării acestei calități. S-a apreciat că prin condamnare s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu familia.

În ce privește cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral s-a apreciat că suma de 350.000 euro poate compensa prejudiciul moral suferit. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D. G.F.P. Constanța. Apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța a susținut că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, în condițiile în care reclamantul a pretins acordarea sumei de 200.000 euro în echivalent în RON la data plății, iar instanța i-a recunoscut dreptul la despăgubiri morale de 350.000 euro.

Apelantul a mai arătat că hotărârea atacată este netemeinică, suma acordată intimatului-reclamant fiind exagerată, ea neținând seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care face trimitere la acordarea unor satisfacții echitabile, juste și integrale pentru prejudiciul moral, fără ca aceasta să constituie însă o sursă de îmbogățire fără just temei. În aceste situații, instanța trebuie să adopte o poziție moderată, prin acordarea unor sume rezonabile, pentru că însăși recunoașterea de către o instanță a acestor suferințe poate fi apreciată prin ea însăși ca o satisfacție de ordin moral, suficient de puternică pentru a acoperi în mare parte prejudiciul moral. S-a criticat, totodată, ignorarea de către instanța de fond a sumelor primite de intimatul-reclamant în cadrul legilor speciale anterioare.

Apelantul-pârât Statul Român a. criticat soluția primei instanțe prin prisma lipsei oricărui demers propriu al instanței în a stabili dacă intimatul reclamant a beneficiat de prevederile Legii nr. 18/1991 sau de cele ale Legii nr. 10/2001, câtă vreme legea din 2009 precizează că la întinderea reparației pentru daunele morale și materiale suferite se va ține cont și de celelalte măsuri reparatorii primite deja de reclamantul în cauză. S-a mai apreciat că suma primită depășește în cuantum valorile nepatrimoniale care au lezat personalitatea și viața reclamantului, suma acordată fiind una exorbitantă. Răspunderea statului pentru erori judiciare nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

La termenul din 28 iunie 2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către apelantul-pârât, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396/11.06.2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție. Prin încheierea de la aceeași dată a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 471/1992, republicată, cauza - suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege - fiind repusă pe rol după comunicarea Deciziei nr. 1462 din 09 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 287 C din 16 mai 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile și a schimbat în tot hotărârea în sensul că a respins acțiunea. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social. Preluând în cea mai mare parte prevederi existente în Decretul-Lege nr. 118/1999 și O.U.G.

nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de Statul Român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, Legea nr. 221/2009 statuează și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale” pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu confereau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost așadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieșit din recomandările normative internaționale și la care Statul Român a aderat, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990. Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

În considerarea acestor argumente, nu s-a reținut că acțiunea reclamantului M.A., întemeiată inițial pe dreptul comun și ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea specială, ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu Legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină compensații, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea de „victimă” în contextul legilor reparatorii deja existente și dacă reparația asigurată prin aplicarea prevederilor lor a fost sau nu satisfăcătoare.

Nu poate fi însă acceptată nici susținerea potrivit căreia reclamantul ar fi dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituțional. Răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamantul a invocat lipsa unei juste despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic generate de pronunțarea sentinței penale nr. 636/1959 a Tribunalului Militar București, lipsa unei despăgubiri echitabile fiind invocată în considerarea suferințelor fizice și psihologice suportate în acea perioadă de către cel condamnat, care a fost exmatriculat din facultate pe când era student în anul IV și ulterior a suportat în detenție ororile notorii ale regimului totalitar comunist. Perioada de privațiuni a continuat cu activitatea sa ca muncitor necalificat, după eliberare, în condițiile în care nu-și mai putea continua studiile superioare; după absolvirea cu media 9,30 a Institutului Pedagogic, a fost împiedicat de Securitate să primească un post în București, iar mai târziu, i s-a refuzat înscrierea la doctorat, fiind permanent monitorizat de autorități.

Această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea Constituțională a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate. În speță nu s-a prefigurat existența unei situații care să-l îndreptățească pe intimatul-reclamant să pretindă acordarea unui cuantum mai mare al compensațiilor față de cel stabilit deja în conformitate cu dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, pentru că legiuitorul i-a recunoscut - pe lângă calitatea de victimă a fostului sistem represiv - și cuantumul sumei ce urmează a-i fi achitat pe parcursul vieții, împreună cu celelalte beneficii legale.

Reclamantului, prin decizia din 11 aprilie 2002 i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999. Astfel însă cum a arătat și Curtea Constituțională în deciziile amintite, această reparație trebuie să se realizeze în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate, evitându-se în egală măsură o dublă reparație în măsura în care situația de fapt nu o îndreptățește.

Invocarea de către intimatul-reclamant a lipsei unei compensații la valoarea cerută prin acțiune ca fiind rezonabilă (350.000 euro), nu poate fi apreciată ca justificată, rațională și obiectivă, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să obțină astfel de compensații (așadar, nu tuturor celor care au trăit experiența tristă a comunismului) și doar într-un cuantum limitat, stabilit prin actele normative menționate.

Astfel fiind, motivația apelurilor legată de lipsa oricărei raportări raționale și obiective a instanței de fond la actele normative emise anterior este întemeiată, reclamantul nefiind îndreptățit la acordarea de daune morale pentru situația evocată, statul îndeplinindu-și obligația de indemnizare pentru suferințele morale suportate urmare condamnării și afectării drepturilor persoanei, conform legii speciale, cu atât mai mult cu cât unele elemente de reparație morală și repunere în drepturi au operat încă din anul 1969. Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. În critici se susține că: - a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile; - sunt incidente dispozițiile art. 998, 999 C. civ.; - Legea nr. 221/2009 conferă reclamantului o speranță legitimă pentru obținerea unor compensații pentru prejudiciul moral.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care acest motiv le reglementează: interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Totodată, se constată că în condițiile în care reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.A. împotriva deciziei civile nr. 287 C din 16 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.