ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3968/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3968/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Constanța

la data de 26 august 2009, reclamantul M.A. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța, obligarea acestuia la

plata sumei de 350.000 euro echivalent în RON la data plății, cu cheltuieli de

judecată.

În drept a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 455 din 02 martie 2010, Tribunalul

Constanța

a admis acțiunea, pârâtul fiind

obligat la plata către reclamant a sumei de 350.000 euro în echivalent în RON la

data plății.

A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut

că prin sentința penală nr. 639 din 19 iunie 1959 a Tribunalului Militar București,

definitivă prin decizia nr. 2002 din 05 august 1959 a Tribunalului militar al regiunii

a II-a militare, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare contravențională

și la 3 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei

sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. Prin decizia nr. 70 din 22

aprilie 1969 s-a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva

acestor hotărâri, care au fost casate, achitând de orice penalitate pe M.A. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 209 pct 2 lit. a) C. pen.

Prin decizia din 11 aprilie 2002 emisă de Comisia pentru

Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă de pe lângă Ministerul

Justiției, s-a constatat această calitate în favoarea reclamantului, care a beneficiat

de totalitatea drepturilor prevăzute de lege urmare acordării acestei calități.

S-a apreciat că prin condamnare s-a cauzat reclamantului

un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile

în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial

la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii

confortului, fiind afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale, onoare, reputație, precum și pe cele care se situează în domeniul

afectiv al vieții umane, relațiile cu familia.

În ce privește cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul

moral s-a apreciat că suma de 350.000 euro poate compensa prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul

de pe lângă Tribunalul Constanța și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D. G.F.P. Constanța.

Apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța a

susținut că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, în condițiile în

care reclamantul a pretins acordarea sumei de 200.000 euro în echivalent în RON

la data plății, iar instanța i-a recunoscut dreptul la despăgubiri morale de 350.000

euro.

Apelantul a mai arătat că hotărârea atacată este netemeinică,

suma acordată intimatului-reclamant fiind exagerată, ea neținând seama de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului care face trimitere la acordarea unor satisfacții

echitabile, juste și integrale pentru prejudiciul moral, fără ca aceasta să constituie

însă o sursă de îmbogățire fără just temei. În aceste situații, instanța trebuie

să adopte o poziție moderată, prin acordarea unor sume rezonabile, pentru că însăși

recunoașterea de către o instanță a acestor suferințe poate fi apreciată prin ea

însăși ca o satisfacție de ordin moral, suficient de puternică pentru a acoperi

în mare parte prejudiciul moral.

S-a criticat, totodată, ignorarea de către instanța de

fond a sumelor primite de intimatul-reclamant în cadrul legilor speciale anterioare.

Apelantul-pârât Statul Român a. criticat soluția primei

instanțe prin prisma lipsei oricărui demers propriu al instanței în a stabili dacă

intimatul reclamant a beneficiat de prevederile Legii nr. 18/1991 sau de cele ale

Legii nr. 10/2001, câtă vreme legea din 2009 precizează că la întinderea reparației

pentru daunele morale și materiale suferite se va ține cont și de celelalte măsuri

reparatorii primite deja de reclamantul în cauză.

S-a mai apreciat că suma primită depășește în cuantum

valorile nepatrimoniale care au lezat personalitatea și viața reclamantului, suma

acordată fiind una exorbitantă.

Răspunderea statului pentru erori judiciare nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

La termenul din 28 iunie 2010 a fost evocată și motivată

pe larg, de către apelantul-pârât, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396/11.06.2009,

în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111

alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea de la aceeași dată a fost dispusă sesizarea

Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 471/1992,

republicată, cauza - suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege - fiind repusă

pe rol după comunicarea Deciziei nr. 1462 din 09 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 287 C din 16 mai 2011 Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

a admis apelurile și a schimbat în tot hotărârea

în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut

că Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a

aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o

realitate juridică cu efecte clare în planul social.

Preluând în cea mai mare parte prevederi existente în

Decretul-Lege nr. 118/1999 și O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de

ordin material acordate de Statul Român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea

de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile

administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, Legea nr. 221/2009 statuează și asupra vocației de a pretinde anumite

„compensații morale” pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate

în temeiul normelor sus-citate nu confereau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost așadar repararea

prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație

similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin

însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

reieșit din recomandările normative internaționale și la care Statul Român a aderat,

prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr.

118/1990.

Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensații

l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile

art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația

reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o

anumită perioadă istorică.

În considerarea acestor argumente, nu s-a reținut că acțiunea

reclamantului M.A., întemeiată inițial pe dreptul comun și ulterior, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009, pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea

specială, ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textelor

prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât normele

speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost

întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta

culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului,

cadrul general de reglementare.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura

controlului conformității ei cu Legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională,

nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării

- în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată

prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină compensații, anume, are

sau nu din perspectiva legii calitatea de „victimă” în contextul legilor reparatorii

deja existente și dacă reparația asigurată prin aplicarea prevederilor lor a fost

sau nu satisfăcătoare.

Nu poate fi însă acceptată nici susținerea potrivit căreia

reclamantul ar fi dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații pentru

acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire

la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale)

și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind

neconstituțional.

Răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit

de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată

în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999

C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul

rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamantul a invocat lipsa unei juste despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic generate

de pronunțarea sentinței penale nr. 636/1959 a Tribunalului Militar București, lipsa

unei despăgubiri echitabile fiind invocată în considerarea suferințelor fizice și

psihologice suportate în acea perioadă de către cel condamnat, care a fost exmatriculat

din facultate pe când era student în anul IV și ulterior a suportat în detenție

ororile notorii ale regimului totalitar comunist.

Perioada de privațiuni a continuat cu activitatea sa ca

muncitor necalificat, după eliberare, în condițiile în care nu-și mai putea continua

studiile superioare; după absolvirea cu media 9,30 a Institutului Pedagogic, a fost

împiedicat de Securitate să primească un post în București, iar mai târziu, i s-a

refuzat înscrierea la doctorat, fiind permanent monitorizat de autorități.

Această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul

de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și

obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada

comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o

situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar

acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului.

Curtea Constituțională a reamintit că în condițiile în

care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu

(inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au

stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea

unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă

statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja

acordate.

În speță nu s-a prefigurat existența unei situații care

să-l îndreptățească pe intimatul-reclamant să pretindă acordarea unui cuantum mai

mare al compensațiilor față de cel stabilit deja în conformitate cu dispozițiile

Decretului-Lege nr. 118/1990, pentru că legiuitorul i-a recunoscut - pe lângă calitatea

de victimă a fostului sistem represiv - și cuantumul sumei ce urmează a-i fi achitat

pe parcursul vieții, împreună cu celelalte beneficii legale.

Reclamantului, prin decizia din 11 aprilie 2002 i-a fost

recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G.

nr. 214/1999.

Astfel însă cum a arătat și Curtea Constituțională în

deciziile amintite, această reparație trebuie să se realizeze în acord cu principiile

de proporționalitate, echitate și rezonabilitate, evitându-se în egală măsură o

dublă reparație în măsura în care situația de fapt nu o îndreptățește.

Invocarea de către intimatul-reclamant a lipsei unei compensații

la valoarea cerută prin acțiune ca fiind rezonabilă (350.000 euro), nu poate fi

apreciată ca justificată, rațională și obiectivă, pentru că nu se poate imputa legiuitorului

că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar

celor care pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să

obțină astfel de compensații (așadar, nu tuturor celor care au trăit experiența

tristă a comunismului) și doar într-un cuantum limitat, stabilit prin actele normative

menționate.

Astfel fiind, motivația apelurilor legată de lipsa oricărei

raportări raționale și obiective a instanței de fond la actele normative emise anterior

este întemeiată, reclamantul nefiind îndreptățit la acordarea de daune morale pentru

situația evocată, statul îndeplinindu-și obligația de indemnizare pentru suferințele

morale suportate urmare condamnării și afectării drepturilor persoanei, conform

legii speciale, cu atât mai mult cu cât unele elemente de reparație morală și repunere

în drepturi au operat încă din anul 1969.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs,

invocând dispozițiile

art. 304 pct. 8, 9

C. proc. civ.

În critici se susține că:

- a fost încălcat principiul neretroactivității legii

civile;

- sunt incidente dispozițiile art. 998, 999 C. civ.;

- Legea nr. 221/2009 conferă reclamantului o speranță

legitimă pentru obținerea unor compensații pentru prejudiciul moral.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele

considerente:

Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată

nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care acest motiv le reglementează:

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării

legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate

acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control

a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce

efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că,

urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,

în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției

din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei

respective.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept

definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Totodată, se constată că în condițiile în care reclamantul

și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999

C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale

de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care

să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii

de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte

critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul M.A. împotriva

deciziei civile nr. 287 C din 16 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.