ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3503/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 349 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții C.G. și C.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 50.000 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale, au fost respinse, ca nefondate, restul pretențiilor solicitate cu acest titlu, s-a luat act de renunțarea reclamanților la capătul de cerere referitoare la contravaloarea bunurilor confiscate. S-a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată. Prima instanță a avut în vedere că reclamanții sunt descendenți de gradul I și II ai autorului C.I.N.

și că acesta a fost condamnat prin Sentința penală nr. 237/1950 a Tribunalului Militar Constanța la o pedeapsă de 10 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. III C. pen., combinat cu art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât reclamanții, cât și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, iar la termenul din 14 iunie 2010 a fost evocată de către pârât excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție. Prin Încheierea din 14 iunie 2010, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a fost înaintat dosarul Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate. În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a suspendat judecata apelurilor civile declarate de reclamanți și pârât, pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate. Prin Decizia civilă nr. 234/C din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor "compensații morale", scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situații în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost așadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieșit din recomandările normative internaționale și la care statul român a înțeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990. Fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

Dacă în privința faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative asupra celui pretins vătămat.

Nu se poate porni de la o prezumție absolută a vătămării prin însăși instaurarea regimului comunist, câtă vreme acesta s-a derulat pe parcursul a peste 40 de ani, până în decembrie 1989, statul putând doar să recunoască și să tindă la atenuarea consecințelor negative ale măsurilor represive impuse în acea perioadă istorică unor anumite persoane, inclusiv prin alocarea unei părți din buget pentru susținerea financiară a acestui demers. Rolul Legii nr. 221/2009 a fost așadar acela de a acoperi acele situații în care compensația deja acordată celor definiți prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin actele normative deja în vigoare.

Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). În egală măsură, această perspectivă - invocată de principiu în motivele de apel ale reclamanților - a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală). În considerarea acestor argumente, nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege. Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate pe dreptul comun. Într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, C.N., fiul lui I. și I., născut în localitatea Gramaticova, din Grecia, decedat în penitenciarul Gherla la 22 noiembrie 1950. Considerentele sus-citate relevă însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste. Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice. În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin Decizia nr. 2585/2008 i-a fost recunoscută defunctului C.N. și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel stabilește în ce condiții poate fi valorificată în prezent, dar și potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.

În concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, copiii defunctului C.N. nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au invocat greșita aplicare la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, având în vedere că procesul era pe rol la acel moment.

Totodată, în mod greșit și contradictoriu curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. La termenul de judecată din 18 mai 2012, Înalta Curte a pus în discuție chestiunea de ordine publică referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009. Analizând decizia atacată, Înalta Curte reține următoarele: Instanțele de fond au reținut în fapt, că reclamanții sunt descendenți de gradul I și II ai autorului C.I.N. și că acesta a fost condamnat prin Sentința penală nr. 237/1950 a Tribunalului Militar Constanța la o pedeapsă de 10 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. III C. pen., combinat cu art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949.

Situația de fapt astfel reținută nu mai poate fi schimbată în prezenta cale de atac, față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea celor reținute în fapt de instanțele anterioare, în raport de probele administrate, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Curtea de Apel s-a pronunțat cu prioritate asupra motivului de ordine publică vizând incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fără a ține seama de dispozițiile art. 7 din același act normativ. Astfel este necesar a se stabili prioritatea de soluționare a celor două aspecte vizând ordinea publică, respectiv între incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009 și incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Constatând că în analiza controlului judiciar cu care a fost învestită, în speță are prioritate incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, întrucât nu se poate pune în discuție cererea de acordarea a daunelor morale decât în situația în care instanța de judecată este legal sesizată, respectiv dacă se verifică că reclamanta are dreptul de a solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a uneia dintre cele două categorii de nedreptăți luate de regimul politic comunist asupra persoanelor care i s-au împotrivit, definite ca atare de dispozițiilor art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.

În plan secund, dacă s-a stabilit îndreptățirea reclamanților la beneficiul Legii nr. 221/2009 se poate analiza posibilitatea acordării daunelor morale din perspectiva efectelor pe care le produce în speță Decizia Curții Constituționale nr. 1338 din 21 octombrie 2010. În consecință, Înalta Curte va examina criticile formulate în recurs în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009, reținând că incidența acestei legi este exclusă în cauza de față, întrucât fapta pentru care a fost condamnat autorul reclamanților excede domeniului de aplicare a actului normativ în discuție.

Conform art. 7 din Lege, "Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie". Mișcarea legionară a fost, în esență, o organizație de orientare naționalist fascistă, cu caracter mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, și antisemit. În consecință, nu se poate considera că măsurile aplicate autorului reclamanților pentru activitatea desfășurată în regimul trecut au caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și nici nu dau dreptul la măsurile reparatorii stabilite de această lege.

De asemenea, nu pot fi reținute criticile formulate în sensul că acțiunea ar fi fondată în temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală. În condițiile în care reclamanții au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc.

civ., potrivit cărora "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi". Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Aceasta întrucât cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., ceea ce presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată. Din moment ce, inițiind demersul judiciar, reclamantul a arătat expres că își fundamentează cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menționate în fața instanței de apel, cu trimitere la C. civ. - art. 998 - nu puteau constitui pentru instanță cadrul normativ în care să judece pricina. Așa fiind, pentru considerentele arătate care le substituie pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte, urmează a constata în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.G. și C.N. împotriva Deciziei nr. 234/C din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 18 mai 2012. Procesat de GGC - AA