ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3503/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3503/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 349 din 23 februarie

2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamanții C.G. și C.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul să plătească

reclamanților suma de 50.000 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu

de daune morale, au fost respinse, ca nefondate, restul pretențiilor solicitate

cu acest titlu, s-a luat act de renunțarea reclamanților la capătul de cerere

referitoare la contravaloarea bunurilor confiscate. S-a luat act că reclamanții

nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Prima instanță a avut

în vedere că reclamanții sunt descendenți de gradul I și II ai autorului C.I.N.

și că acesta a fost condamnat prin Sentința penală nr. 237/1950 a Tribunalului

Militar Constanța la o pedeapsă de 10 ani temniță grea și 5 ani degradare

civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de

art. 209 pct. III C. pen., combinat cu art. 1 lit. c) din Legea nr. 16/1949.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel, atât reclamanții, cât și pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, iar la

termenul din 14 iunie 2010 a fost evocată de către pârât excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

publicată în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformității

sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1)

și art. 16 din Constituție.

Prin Încheierea din

14 iunie 2010, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a admis

cererea de sesizare a Curții Constituționale și a fost înaintat dosarul Curții

Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

În temeiul art. 29

alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a suspendat judecata apelurilor

civile declarate de reclamanți și pârât, pe perioada soluționării excepției de

neconstituționalitate.

Prin Decizia civilă

nr. 234/C din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul

reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată, în sensul

respingerii în totalitate a acțiunii.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea

mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 și Legea

nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul

român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului

totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative

asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar

a unor "compensații morale", scopul legiuitorului fiind acela de a

asigura despăgubiri pentru acele situații în care fie nu au putut fi conferite

despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor

sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral

deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter

politic.

Scopul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă nu a fost așadar repararea prejudiciului moral suferit, prin

repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior,

ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin însăși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieșit din

recomandările normative internaționale și la care statul român a înțeles să

adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a

Decretului-Lege nr. 118/1990.

Fundamentul juridic

al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie

civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin

actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor

aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

Dacă în privința

faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele

normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere

drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu

cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și

condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și

vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată

prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative

asupra celui pretins vătămat.

Nu se poate porni de

la o prezumție absolută a vătămării prin însăși instaurarea regimului comunist,

câtă vreme acesta s-a derulat pe parcursul a peste 40 de ani, până în decembrie

1989, statul putând doar să recunoască și să tindă la atenuarea consecințelor

negative ale măsurilor represive impuse în acea perioadă istorică unor anumite

persoane, inclusiv prin alocarea unei părți din buget pentru susținerea

financiară a acestui demers.

Rolul Legii nr.

221/2009 a fost așadar acela de a acoperi acele situații în care compensația

deja acordată celor definiți prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită

ca o satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea

efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin

actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu

putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se

instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral

prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic

anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

În egală măsură,

această perspectivă - invocată de principiu în motivele de apel ale

reclamanților - a fost înlăturată prin mecanismul de control al

constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și

obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în

perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea

victimei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel

imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în

condițiile în care în legislația română existau deja o serie de acte normative

cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților

preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi

compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare

pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le

acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate

(element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu

principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală).

În considerarea

acestor argumente, nu se va putea susține că situația declarării

neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr.

62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale,

au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în

domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost

întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru

fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin

voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată

îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele

conferite de lege.

Pe de altă parte,

lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la

data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter

special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii

statului, în contextul enunțat.

Înlăturarea unei

norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea

fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un

vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării

- în conformitate cu

prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea

și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât

cele acordate pe dreptul comun.

Într-un asemenea

litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de

persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie

analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art.

998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble

reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor

compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise

reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

În speță, reclamanții

au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării

politice a tatălui lor, C.N., fiul lui I. și I., născut în localitatea

Gramaticova, din Grecia, decedat în penitenciarul Gherla la 22 noiembrie 1950.

Considerentele

sus-citate relevă însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din

perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale

pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de

proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității

moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului

comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității,

întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel

de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

Acordarea daunelor

morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor

nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate

stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi

privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite

la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in

extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei

comuniste.

Pe de altă parte,

faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții

(decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor calea solicitării

unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles

să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor

care puteau să le pretindă în nume propriu.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură

conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul

statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus

măsurii condamnării politice.

În fine, nu poate fi

ignorată nici împrejurarea că prin Decizia nr. 2585/2008 i-a fost recunoscută

defunctului C.N. și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform

O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel stabilește în ce condiții poate fi

valorificată în prezent, dar și potrivit unor eventuale acte normative

ulterioare, dreptul astfel recunoscut.

În concluzie,

recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și

nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată

de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată

prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, copiii defunctului C.N.

nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției,

calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor și nu sunt

îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au

invocat greșita aplicare la speță a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, având în vedere că procesul era pe rol la acel moment.

Totodată, în mod

greșit și contradictoriu curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

La termenul de

judecată din 18 mai 2012, Înalta Curte a pus în discuție chestiunea de ordine

publică referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 7 din Legea nr.

221/2009.

Analizând decizia

atacată, Înalta Curte reține următoarele:

Instanțele de fond au

reținut în fapt, că reclamanții sunt descendenți de gradul I și II ai autorului

C.I.N. și că acesta a fost condamnat prin Sentința penală nr. 237/1950 a

Tribunalului Militar Constanța la o pedeapsă de 10 ani temniță grea și 5 ani

degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă

prevăzută de art. 209 pct. III C. pen., combinat cu art. 1 lit. c) din Legea

nr. 16/1949.

Situația de fapt

astfel reținută nu mai poate fi schimbată în prezenta cale de atac, față de

actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea celor reținute

în fapt de instanțele anterioare, în raport de probele administrate, ca urmare

a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.,

prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Curtea de Apel s-a

pronunțat cu prioritate asupra motivului de ordine publică vizând incidența în

cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, fără a ține seama de dispozițiile art. 7 din același

act normativ.

Astfel este necesar a

se stabili prioritatea de soluționare a celor două aspecte vizând ordinea

publică, respectiv între incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009

și incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Constatând că în

analiza controlului judiciar cu care a fost învestită, în speță are prioritate

incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, întrucât nu se poate

pune în discuție cererea de acordarea a daunelor morale decât în situația în

care instanța de judecată este legal sesizată, respectiv dacă se verifică că

reclamanta are dreptul de a solicita acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit urmare a uneia dintre cele două categorii de

nedreptăți luate de regimul politic comunist asupra persoanelor care i s-au

împotrivit, definite ca atare de dispozițiilor art. 1, 3 și 4 din Legea nr.

221/2009.

În plan secund, dacă

s-a stabilit îndreptățirea reclamanților la beneficiul Legii nr. 221/2009 se

poate analiza posibilitatea acordării daunelor morale din perspectiva efectelor

pe care le produce în speță Decizia Curții Constituționale nr. 1338 din 21

octombrie 2010.

În consecință, Înalta

Curte va examina criticile formulate în recurs în raport de dispozițiile art. 7

din Legea nr. 221/2009, reținând că incidența acestei legi este exclusă în

cauza de față, întrucât fapta pentru care a fost condamnat autorul reclamanților

excede domeniului de aplicare a actului normativ în discuție.

Conform art. 7 din

Lege, "Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate

pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au

desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor

rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau

religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul,

incitarea la xenofobie".

Mișcarea legionară a

fost, în esență, o organizație de orientare naționalist fascistă, cu caracter

mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, și antisemit.

În consecință, nu se

poate considera că măsurile aplicate autorului reclamanților pentru activitatea

desfășurată în regimul trecut au caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009

și nici nu dau dreptul la măsurile reparatorii stabilite de această lege.

De asemenea, nu pot

fi reținute criticile formulate în sensul că acțiunea ar fi fondată în temeiul

dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

În condițiile în care

reclamanții au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca

fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor din

perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în

timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit cărora "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri

noi".

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în

sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată

prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Aceasta întrucât

cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului

disponibilității, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce

presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au

fost învestite prin cererea de chemare în judecată.

Din moment ce,

inițiind demersul judiciar, reclamantul a arătat expres că își fundamentează

cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun,

menționate în fața instanței de apel, cu trimitere la C. civ. - art. 998 - nu

puteau constitui pentru instanță cadrul normativ în care să judece pricina.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate care le substituie pe cele reținute de instanța de apel,

Înalta Curte, urmează a constata în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.G. și C.N. împotriva Deciziei nr.

234/C din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - AA