ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4583/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la 07 martie 2006, reclamanții D.M., B.A., B.M. și B.C. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, anularea deciziei nr. 3 din 24 ianuarie 2006 emisă de U.J.C.C. Constanța și obligarea pârâtei la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului solicitat, a ofertei pentru despăgubiri aferentă imobilului demolat și a terenului pe care se află construcția aparținând U.J.C.C. Constanța, cu destinația de restaurant. La 08 mai 2006, reclamanții au depus o completare la acțiune, arătând că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu pârâții Consiliul Local al comunei Mihail Kogălniceanu, Comuna Mihail Kogălniceanu și Primarul comunei Mihail Kogălniceanu, solicitând anularea deciziei nr. 3 din 24 ianuarie 2006 emisă de U.J.C.C.

Constanța prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în comuna Mihail Kogălniceanu și obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 424 m.p. și construcție. În subsidiar, reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului și, în compensare, un imobil echivalent pentru construcție, ori restituirea în compensare a unui teren echivalent cu imobilul preluat abuziv de la autorul acestora (construcție și teren).

Prin sentința civilă nr. 635 din 19 martie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților, reținând că nerespectarea termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, referitor la formularea notificării, atrage sancțiunea prevăzută la alin. (5) a textului menționat, respectiv aceea a pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în procedura prevăzută de legea specială de reparație, sancțiune ce nu a fost înlăturată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât în mod corect unitatea deținătoare a dispus respingerea notificării formulată peste termenul arătat. Tribunalul a apreciat că acțiunea a fost formulată în termen în contradictoriu cu pârâta U.J.C.C.

Constanța, întrucât reclamanții s-au adresat instanței în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei de respingere a notificării, concluzionând că decizia contestată este legală și temeinică. Prin decizia civilă nr. 388/C din 10 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a admis contestația, a anulat decizia nr. 3/2006 a U.J.C.C. Constanța și a obligat Primarul comunei Mihail Kogălniceanu să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, cu privire la notificarea formulată la 21 iulie 2001, conform Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a reținut că notificarea, indiferent de formă, a fost adresată Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu, care nu a răspuns acesteia, iar terenul este domeniul privat al comunei, deținătorul folosinței acestuia fiind U.J.C.C.

Constanța, care, deși nu a fost notificată, a emis decizia nr. 3/2006. Instanța de apel a mai constatat că soluționarea contestației pe excepția prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este nelegală întrucât practica judiciară a statuat că cererea de restituire a unui imobil, întemeiată pe dispozițiile legii speciale de reparație, expediată prin poștă sau depusă la sediul persoanei deținătoare și nu prin executorul judecătoresc este asimilată notificării, în cazul în care este însoțită de actele necesare, cu condiția ca din cuprinsul ei și al înscrisurilor ce o însoțesc să rezulte elemente de identificare a persoanei îndreptățite și a imobilului a cărui restituire se solicită. Totodată, s-a reținut că din soluționarea cererii de către U.J.C.C.

Constanța reiese că reclamanții și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, cât și dreptul de proprietate pretins, care a fost și identificat. Prin decizia nr. 4500 din 03 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâta U.J.C.C. Constanța împotriva deciziei civile nr. 388/C din 10 decembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte de apel.

Rejudecând după casare, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 285/C din 07 decembrie 2009 a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis contestația, a anulat decizia nr. 3 din 24 ianuarie 2006 și a obligat pârâții să restituie reclamanților în natură terenul în suprafață de 424 m.p., identificat conform raportului de expertiză efectuat de expertul B.E., și să propună acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată. Instanța de apel a reținut că, deși Comuna Mihail Kogălniceanu avea calitatea de unitate deținătoare, pârâta U.J.C.C. Constanța, care deține folosința terenului și nu a fost notificată, a emis decizia nr. 3/2006 prin care a respins cererea de restituire în natură și a dispus înaintarea documentației către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea acordării de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului ce trebuie cenzurat de către instanțele de judecată care au plenitudinea de jurisdicție în această materie. Instanța de apel a mai constatat că reclamanții au făcut dovada că autorul lor, B.I., a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1934, proprietatea imobilului compus din casă și teren în suprafață de 424 m.p. situat în comuna Mihail Kogălniceanu și preluat abuziv, fără titlu, precum și dovada faptului că sunt moștenitorii legali ai lui B.I. Pentru a stabili dacă restituirea în natură a imobilului este posibilă, s-a procedat la administrarea probei cu expertiză tehnică, potrivit căreia perimetrul aferent suprafeței de teren este liber de construcții definitive cu caracter comercial, cât și de gospodării subterane.

Amplasamentul respectivei suprafețe este protejat de o platformă de beton mozaicată și din dale de beton, cât și de existența unui chioșc din tablă, care este o construcție provizorie. Nu a fost reținută apărarea de fond a pârâtei U.J.C.C. Constanța în sensul că reclamanții nu sunt îndreptățiți la măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 deoarece ar fi fost despăgubiți printr-un teren de 1.000 m.p., în baza declarației din 18 noiembrie 1959, întrucât din punct de vedere probator, pârâta ar fi trebuit să dovedească existența respectivului teren în patrimoniul lui B.I. Declarația invocată este un act unilateral și nu bilateral cert, care să fi avut semnificația unui schimb de proprietăți, cu atât mai mult cu cât, din contextul istoric al perioadei respective era exclusă acordarea de către regimul comunist a unei suprafețe de 1.000 m.p.

unui dușman al poporului, cum a fost catalogat autorul reclamanților. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta U.J.C.C. Constanța, criticând-o pentru motivele prevăzute la pct. 4, 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. S-a considerat astfel că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât potrivit constatărilor rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, pe amplasamentul inițial al terenului se află construcții legal amplasate, ceea ce face incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Mai mult, prin decizia nr. 850 din 10 decembrie 1959 emisă de Sfatul Popular Regional Constanța, la art. 2 se prevede că pe respectivul teren U.R.C.C. Constanța va construi în cursul anului 1960 un restaurant cu grădină, cu suprafața construită de 320 m.p.

Totodată, recurenta a arătat că instanța s-a subrogat în atribuțiile sale și în cele ale Primarului, întrucât ambele expertize au concluzionat că terenul revendicat aflat la intersecția a două străzi nu poate fi restituit în natură, iar singurele organe abilitate pentru a identifica alte parcele (loturi) disponibile, pentru a fi oferite în compensare, sunt Primarii și nu instanța de judecată. Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, a considerat că fost grav încălcat art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța a reținut în mod greșit că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite conform legii.

Nu s-a ținut cont de probele aflate la dosar prin care se demonstrează că autorul reclamanților a primit în realitate cei 1.000 m.p. conform declarațiilor din 18 noiembrie 1959. Cu privire la critica reglementată de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanța de apel a solicitat Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu relații privind posibila compensare cu o altă suprafață de teren, iar în cuprinsul deciziei, pe de o parte, s-a susținut că terenul este liber, iar pe de altă parte, că amplasamentul este protejat de o platformă de beton mozaicată și din dale de beton, cât și de existența unui chioșc. S-a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii ca fiind formulată de o persoană care nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită.

În subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei și obligarea Primăriei să restituie reclamanților un teren de 424 m.p. din noua lotizare prevăzută în adresa din 27 noiembrie 2009. Prin încheierea de ședință din 15 septembrie 2010, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei recurate formulată de petenta U.J.C.C. Constanța. Prin decizia civilă nr. 4772 din 29 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul, reținând, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., că în speță nu poate fi vorba de depășirea atribuțiilor puterii judecătorești în sensul avut în vedere de dispozițiile legale incidente și că, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a avut în vedere la stabilirea situației de fapt concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de către expert B.E., potrivit cărora perimetrul aferent suprafeței de teren este liber de construcții definitive cu caracter comercial cât și de gospodării subterane, existând doar o platformă de beton mozaicată și din dale de beton, cât un chioșc din tablă, care reprezintă o construcție provizorie. Prin urmare, nu devin aplicabile prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cum eronat susține recurenta.

S-a mai reținut că instanța de trimitere nu a acordat teren în compensare, încălcând atribuțiile Primarului, cum susține recurenta, ci s-a conformat dispozițiilor cuprinse în decizia de casare nr. 4500 din 03 aprilie 2009, prin care s-a constatat că reclamanții au solicitat soluționarea notificării formulate și nesoluționate în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, iar nu obligarea entității notificate de a răspunde la notificare. În acest context, nu are relevanță invocarea de către recurentă a deciziei nr. 850/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional Constanța care la art. 2 prevedea că pe terenul transmis în folosința U.R.C.C. Constanța, aceasta va construi în cursul anului 1960 un restaurant cu grădină, cu suprafață construită de 320 m.p.

S-a mai reținut că nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., vizând critici referitoare la încălcarea de către instanța de apel a art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin constatarea în mod greșit a aspectului că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite conform legii, întrucât instanța de apel a constatat că reclamanții au făcut dovada, cu contractul de vânzare-cumpărare din 1934, că autorul lor, B.I., a dobândit în proprietate imobilul compus din casă și teren în suprafață de 424 m.p. situat în comuna Mihail Kogălniceanu, preluat abuziv de către stat. Din actele dosarului a reieșit că autorul reclamanților a figurat cu imobilul casă și teren până în anul 1949, după această dată imobilul apărând în registrul agricol al Primăriei.

Cu privire la declarația din 18 noiembrie 1959, potrivit căreia, după cum a susținut recurenta, autorul reclamanților ar fi primit în compensare un teren de 1000 m.p., s-a reținut că aceasta nu a făcut și dovada existenței unei astfel de suprafețe în patrimoniul lui B.I., după cum corect a constatat instanța de apel, iar menționata declarație reprezintă un act unilateral, care nu poate avea semnificația juridică a unui schimb între autorul reclamanților și stat, mai ales în contextul istoric respectiv. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a reținut că nu poate fi vorba ca hotărârea atacată să cuprindă motive contradictorii, cum susține recurenta.

Faptul că instanța de apel a solicitat Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu relații privind posibila compensare cu o altă suprafață de teren nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei. Aspectul potrivit căruia în cuprinsul deciziei, pe de o parte, s-a susținut că terenul este liber, iar pe de altă parte, că amplasamentul este protejat de o platformă de beton mozaicată și din dale de beton, cât și de existența unui chioșc, invocat de recurentă în susținerea motivului de recurs, nu constituie o motivare contradictorie. Instanța a apel a reținut că terenul este liber în sensul că poate fi restituit în natură, având în vedere că respectivul chioșc din tablă amplasat în colțul dreapta al suprafeței de teren în litigiu este o construcție provizorie, iar betonarea terenului nu reprezintă o construcție propriu-zisă, în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4) coroborate cu cele ale art. 9 și art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva încheierii de ședință din 15 septembrie 2010 și a deciziei civile nr. 4772 din 29 septembrie 2010 a formulat contestație în anulare pârâta U.J.C.C. Constanța, arătând că hotârărea pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale în sensul că pe terenul în litigiu nu se află o grădiniță cu flori sau legume, ci este o grădină de vară executată cu autorizație de construire, exceptată de la restituire conform Legii nr. 10/2001. La termenul din 27 mai 2011, reprezentantul contestatoarei a precizat, la solicitarea instanței, că hotărârea ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este încheierea de ședință din 15 septembrie 2010, prin care s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei recurate în acel dosar.

Contestația în anulare este inadmisibilă, pentru următoarele motive: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obține, în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, desființarea unor hotărâri judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale. Obiectul contestației în anulare reglementate de art. 317 C. proc. civ. îl constituie hotărârile judecătorești rămase irevocabile, a căror sferă este determinată de dispozițiile art. 377 alin. (2) din același cod, respectiv hotărârile pronunțate în primă instanță, fără drept de apel, nerecurate; hotărârile pronunțate în primă instanță, neatacate cu apel; hotărârile pronunțate în apel și nerecurate; hotărârile pronunțate în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii și orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Obiectul contestației în anulare, reglementată de art. 318 C. proc. civ., îl constituie deciziile pronunțate de instanțele de recurs, când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. În speță, hotărârea ce face obiectul prezentei cereri nu se încadrează în niciuna din categoriile prevăzute de lege, fiind o încheiere de ședință prin care s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei recurate în respectivul dosar, formulată de către contestatoarea din prezenta cauză. Potrivit dispoziției înscrise în art. 282 alin. (2) C. proc.

civ., încheierile premergătoare, adică acele încheieri de ședință care sunt anterioare fondului, nu pot fi atacate cu apel decât odată cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății, dispoziții care prin analogie, sunt aplicabile și în materia recursului. Rezultă că o încheiere interlocutorie, prin care nu s-a întrerupt cursul judecății, nu poate fi atacată cu recurs pe cale separată, ci odată cu atacarea fondului, dacă fondul este supus vreunei căi de atac și, în caz pozitiv, pe calea de atac prevăzută pentru hotărârea care a finalizat judecata cauzei. Dispozițiile legale menționate se referă la încheierile premergătoare, indiferent de măsura procedurală luată prin ele.

În speță, încheierea în discuție, nefiind o încheiere prin care s-a întrerupt cursul judecății, exclude calea de atac a recursului. Încheierea contestată nu este nicio încheiere susceptibilă de a fi atacată pe cale separată, întrucât stadiul în care a fost pronunțată este recursul, iar hotărârea care soluționează cauza are caracter irevocabil, astfel încât își va însuși acest caracter, tocmai pentru că pregătind pronunțarea hotărârii finale, ea urmează soarta acesteia. Față de aceste considerente, Înalta Curte va constata că cererea formulată este inadmisibilă și o va respinge ca atare, urmând a face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că va obliga partea căzută în pretenții, respectiv contestatoarea U.J.C.C.

Constanța să plătească intimaților cheltuieli de judecată în cuantum de 400 RON, astfel cum au fost solicitate și dovedite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de U.J.C.C. Constanța împotriva încheierii de ședință din 15 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiței, secția civilă și de proprietate intelectuală. Obligă pe contestatoare la 400 RON cheltuieli de judecată către intimați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2011.