ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4583/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4583/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la 07 martie 2006, reclamanții D.M.,

B.A., B.M. și B.C. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 247/2005, anularea deciziei nr. 3 din 24 ianuarie 2006 emisă de U.J.C.C. Constanța

și obligarea pârâtei la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului solicitat,

a ofertei pentru despăgubiri aferentă imobilului demolat și a terenului pe care

se află construcția aparținând U.J.C.C. Constanța, cu destinația de restaurant.

La 08 mai 2006, reclamanții

au depus o completare la acțiune, arătând că înțeleg să se judece în contradictoriu

și cu pârâții Consiliul Local al comunei Mihail Kogălniceanu, Comuna Mihail Kogălniceanu

și Primarul comunei Mihail Kogălniceanu, solicitând anularea deciziei nr. 3 din

24 ianuarie 2006 emisă de U.J.C.C. Constanța prin care s-a respins cererea de restituire

în natură a imobilului situat în comuna Mihail Kogălniceanu și obligarea pârâților

la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 424 m.p.

și construcție. În subsidiar, reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului

și, în compensare, un imobil echivalent pentru construcție, ori restituirea în compensare

a unui teren echivalent cu imobilul preluat abuziv de la autorul acestora (construcție

și teren).

Prin sentința civilă

nr. 635 din 19 martie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca nefondată

acțiunea reclamanților, reținând că nerespectarea termenului prevăzut de art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, referitor la formularea notificării, atrage sancțiunea

prevăzută la alin. (5) a textului menționat, respectiv aceea a pierderii dreptului

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în procedura

prevăzută de legea specială de reparație, sancțiune ce nu a fost înlăturată prin

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât în mod corect unitatea deținătoare

a dispus respingerea notificării formulată peste termenul arătat.

Tribunalul a apreciat

că acțiunea a fost formulată în termen în contradictoriu cu pârâta U.J.C.C.

Constanța, întrucât reclamanții s-au adresat instanței în termen de 30 de zile de

la comunicarea deciziei de respingere a notificării, concluzionând că decizia contestată

este legală și temeinică.

Prin decizia civilă

nr. 388/C din 10 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul reclamanților,

a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a admis contestația, a anulat

decizia nr. 3/2006 a U.J.C.C. Constanța și a obligat Primarul comunei Mihail Kogălniceanu

să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, cu privire la notificarea

formulată la 21 iulie 2001, conform Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a reținut

că notificarea, indiferent de formă, a fost adresată Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu,

care nu a răspuns acesteia, iar terenul este domeniul privat al comunei, deținătorul

folosinței acestuia fiind U.J.C.C. Constanța, care, deși nu a fost notificată, a

emis decizia nr. 3/2006.

Instanța de apel a mai

constatat că soluționarea contestației pe excepția prevăzută de art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 este nelegală întrucât practica judiciară a statuat că

cererea de restituire a unui imobil, întemeiată pe dispozițiile legii speciale de

reparație, expediată prin poștă sau depusă la sediul persoanei deținătoare și nu

prin executorul judecătoresc este asimilată notificării, în cazul în care este însoțită

de actele necesare, cu condiția ca din cuprinsul ei și al înscrisurilor ce o însoțesc

să rezulte elemente de identificare a persoanei îndreptățite și a imobilului a cărui

restituire se solicită.

Totodată, s-a reținut

că din soluționarea cererii de către U.J.C.C. Constanța reiese că reclamanții și-au

dovedit calitatea de persoane îndreptățite, cât și dreptul de proprietate pretins,

care a fost și identificat.

Prin decizia nr. 4500

din 03 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâta U.J.C.C.

Constanța împotriva deciziei civile nr. 388/C din 10 decembrie 2007 a Curții de

Apel Constanța, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte

de apel.

Rejudecând după casare,

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, prin decizia nr. 285/C din 07 decembrie 2009 a admis apelul reclamanților,

a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis contestația, a anulat decizia

nr. 3 din 24 ianuarie 2006 și a obligat pârâții să restituie reclamanților în natură

terenul în suprafață de 424 m.p., identificat conform raportului de expertiză efectuat

de expertul B.E., și să propună acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată.

Instanța de apel a reținut

că, deși Comuna Mihail Kogălniceanu avea calitatea de unitate deținătoare, pârâta

U.J.C.C. Constanța, care deține folosința terenului și nu a fost notificată, a emis

decizia nr. 3/2006 prin care a respins cererea de restituire în natură și a dispus

înaintarea documentației către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor în vederea acordării de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că lipsa

răspunsului unității deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului

ce trebuie cenzurat de către instanțele de judecată care au plenitudinea de jurisdicție

în această materie.

Instanța de apel a mai

constatat că reclamanții au făcut dovada că autorul lor, B.I., a dobândit, prin

contractul de vânzare-cumpărare din 1934, proprietatea imobilului compus din casă

și teren în suprafață de 424 m.p. situat în comuna Mihail Kogălniceanu și preluat

abuziv, fără titlu, precum și dovada faptului că sunt moștenitorii legali ai lui

B.I.

Pentru a stabili dacă

restituirea în natură a imobilului este posibilă, s-a procedat la administrarea

probei cu expertiză tehnică, potrivit căreia perimetrul aferent suprafeței de teren

este liber de construcții definitive cu caracter comercial, cât și de gospodării

subterane. Amplasamentul respectivei suprafețe este protejat de o platformă de beton

mozaicată și din dale de beton, cât și de existența unui chioșc din tablă, care

este o construcție provizorie.

Nu a fost reținută apărarea

de fond a pârâtei U.J.C.C. Constanța în sensul că reclamanții nu sunt îndreptățiți

la măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 deoarece ar fi fost despăgubiți printr-un

teren de 1.000 m.p., în baza declarației din 18 noiembrie 1959, întrucât din punct

de vedere probator, pârâta ar fi trebuit să dovedească existența respectivului teren

în patrimoniul lui B.I. Declarația invocată este un act unilateral și nu bilateral

cert, care să fi avut semnificația unui schimb de proprietăți, cu atât mai mult

cu cât, din contextul istoric al perioadei respective era exclusă acordarea de către

regimul comunist a unei suprafețe de 1.000 m.p. unui dușman al poporului, cum a

fost catalogat autorul reclamanților.

Împotriva acestei ultime

decizii a declarat recurs pârâta U.J.C.C. Constanța, criticând-o pentru motivele

prevăzute la pct. 4, 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

S-a considerat astfel

că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât potrivit constatărilor

rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, pe amplasamentul inițial al terenului

se află construcții legal amplasate, ceea ce face incidente dispozițiile art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, prin decizia

nr. 850 din 10 decembrie 1959 emisă de Sfatul Popular Regional Constanța, la

art. 2 se prevede că pe respectivul teren U.R.C.C. Constanța va construi în cursul

anului 1960 un restaurant cu grădină, cu suprafața construită de 320 m.p.

Totodată, recurenta a

arătat că instanța s-a subrogat în atribuțiile sale și în cele ale Primarului, întrucât

ambele expertize au concluzionat că terenul revendicat aflat la intersecția a

două străzi nu poate fi restituit în natură, iar singurele organe abilitate pentru

a identifica alte parcele (loturi) disponibile, pentru a fi oferite în compensare,

sunt Primarii și nu instanța de judecată.

Referitor la motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel,

a considerat că fost grav încălcat art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanța

a reținut în mod greșit că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite conform

legii. Nu s-a ținut cont de probele aflate la dosar prin care se demonstrează că

autorul reclamanților a primit în realitate cei 1.000 m.p. conform declarațiilor

din 18 noiembrie 1959.

Cu privire la critica

reglementată de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea atacată

cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanța de apel a solicitat Primăriei comunei

Mihail Kogălniceanu relații privind posibila compensare cu o altă suprafață de teren,

iar în cuprinsul deciziei, pe de o parte, s-a susținut că terenul este liber, iar

pe de altă parte, că amplasamentul este protejat de o platformă de beton mozaicată

și din dale de beton, cât și de existența unui chioșc.

S-a solicitat admiterea

recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii ca fiind

formulată de o persoană care nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită.

În subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei și obligarea Primăriei să restituie

reclamanților un teren de 424 m.p. din noua lotizare prevăzută în adresa din 27

noiembrie 2009.

Prin încheierea de ședință

din 15 septembrie 2010, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei

recurate formulată de petenta U.J.C.C. Constanța.

Prin decizia civilă

nr. 4772 din 29 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca

nefondat recursul, reținând, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 4 C. proc. civ., că în speță nu poate fi vorba de depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești în sensul avut în vedere de dispozițiile legale incidente și că, contrar

susținerilor recurentei, instanța de apel a avut în vedere la stabilirea situației

de fapt concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză

de către expert B.E., potrivit cărora perimetrul aferent suprafeței de teren este

liber de construcții definitive cu caracter comercial cât și de gospodării subterane,

existând doar o platformă de beton mozaicată și din dale de beton, cât un chioșc

din tablă, care reprezintă o construcție provizorie. Prin urmare, nu devin aplicabile

prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cum eronat susține

recurenta.

S-a mai reținut că instanța

de trimitere nu a acordat teren în compensare, încălcând atribuțiile Primarului,

cum susține recurenta, ci s-a conformat dispozițiilor cuprinse în decizia de casare

nr. 4500 din 03 aprilie 2009, prin care s-a constatat că reclamanții au solicitat

soluționarea notificării formulate și nesoluționate în procedura administrativă

a Legii nr. 10/2001, iar nu obligarea entității notificate de a răspunde la notificare.

În acest context, nu are

relevanță invocarea de către recurentă a deciziei nr. 850/1959 a Comitetului Executiv

al Sfatului Popular Regional Constanța care la art. 2 prevedea că pe terenul transmis

în folosința U.R.C.C. Constanța, aceasta va construi în cursul anului 1960 un restaurant

cu grădină, cu suprafață construită de 320 m.p.

S-a mai reținut

că nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ., vizând critici referitoare la

încălcarea de către instanța de apel a art. 21

din Legea nr. 10/2001, prin constatarea în mod greșit a aspectului că reclamanții

au calitatea de persoane îndreptățite conform legii, întrucât instanța de apel a

constatat că reclamanții au făcut dovada, cu contractul de vânzare-cumpărare din

1934, că autorul lor, B.I., a dobândit în proprietate imobilul compus din casă și

teren în suprafață de 424 m.p. situat în comuna Mihail Kogălniceanu, preluat abuziv

de către stat. Din actele dosarului a reieșit că autorul reclamanților a figurat

cu imobilul casă și teren până în anul 1949, după această dată imobilul apărând

în registrul agricol al Primăriei.

Cu privire la declarația

din 18 noiembrie 1959, potrivit căreia, după cum a susținut recurenta, autorul reclamanților

ar fi primit în compensare un teren de 1000 m.p., s-a reținut că aceasta nu a făcut

și dovada existenței unei astfel de suprafețe în patrimoniul lui B.I., după cum

corect a constatat instanța de apel, iar menționata declarație reprezintă un act

unilateral, care nu poate avea semnificația juridică a unui schimb între autorul

reclamanților și stat, mai ales în contextul istoric respectiv.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a reținut că nu poate fi

vorba ca hotărârea atacată să cuprindă motive contradictorii, cum susține recurenta.

Faptul că instanța de apel a solicitat Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu relații

privind posibila compensare cu o altă suprafață de teren nu prezintă relevanță în

soluționarea cauzei. Aspectul potrivit căruia în cuprinsul deciziei, pe de o parte,

s-a susținut că terenul este liber, iar pe de altă parte, că amplasamentul este

protejat de o platformă de beton mozaicată și din dale de beton, cât și de existența

unui chioșc, invocat de recurentă în susținerea motivului de recurs, nu constituie

o motivare contradictorie. Instanța a apel a reținut că terenul este liber în sensul

că poate fi restituit în natură, având în vedere că respectivul chioșc din tablă

amplasat în colțul dreapta al suprafeței de teren în litigiu este o construcție

provizorie, iar betonarea terenului nu reprezintă o construcție propriu-zisă, în

sensul avut în vedere de dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4) coroborate cu cele

ale art. 9 și art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva încheierii de

ședință din 15 septembrie 2010 și a deciziei civile nr. 4772 din 29 septembrie 2010

a formulat contestație în anulare pârâta U.J.C.C. Constanța, arătând că hotârărea

pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale în sensul că pe terenul în litigiu

nu se află o grădiniță cu flori sau legume, ci este o grădină de vară executată

cu autorizație de construire, exceptată de la restituire conform Legii nr. 10/2001.

La termenul din 27 mai

2011, reprezentantul contestatoarei a precizat, la solicitarea instanței, că hotărârea

ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este încheierea de ședință

din 15 septembrie 2010, prin care s-a respins cererea de suspendare a executării

deciziei recurate în acel dosar.

Contestația în anulare

este inadmisibilă, pentru următoarele motive:

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate

obține, în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, desființarea unor hotărâri

judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale.

Obiectul contestației

în anulare reglementate de art. 317 C. proc. civ. îl constituie hotărârile judecătorești

rămase irevocabile, a căror sferă este determinată de dispozițiile art. 377

alin. (2) din același cod, respectiv hotărârile pronunțate în primă instanță, fără

drept de apel, nerecurate; hotărârile pronunțate în primă instanță, neatacate cu

apel; hotărârile pronunțate în apel și nerecurate; hotărârile pronunțate în recurs

chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii și orice alte hotărâri care,

potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Obiectul contestației

în anulare, reglementată de art. 318 C. proc. civ., îl constituie deciziile pronunțate

de instanțele de recurs, când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte,

a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

În speță, hotărârea ce

face obiectul prezentei cereri nu se încadrează în niciuna din categoriile prevăzute

de lege, fiind o încheiere de ședință prin care s-a respins cererea de suspendare

a executării deciziei recurate în respectivul dosar, formulată de către contestatoarea

din prezenta cauză.

Potrivit dispoziției înscrise

în art. 282 alin. (2) C. proc. civ., încheierile premergătoare, adică acele încheieri

de ședință care sunt anterioare fondului, nu pot fi atacate cu apel decât odată

cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății, dispoziții

care prin analogie, sunt aplicabile și în materia recursului.

Rezultă că o încheiere

interlocutorie, prin care nu s-a întrerupt cursul judecății, nu poate fi atacată

cu recurs pe cale separată, ci odată cu atacarea fondului, dacă fondul este supus

vreunei căi de atac și, în caz pozitiv, pe calea de atac prevăzută pentru hotărârea

care a finalizat judecata cauzei.

Dispozițiile legale menționate

se referă la încheierile premergătoare, indiferent de măsura procedurală luată prin

ele.

În speță, încheierea în

discuție, nefiind o încheiere prin care s-a întrerupt cursul judecății, exclude

calea de atac a recursului.

Încheierea contestată

nu este nicio încheiere susceptibilă de a fi atacată pe cale separată, întrucât

stadiul în care a fost pronunțată este recursul, iar hotărârea care soluționează

cauza are caracter irevocabil, astfel încât își va însuși acest caracter, tocmai

pentru că pregătind pronunțarea hotărârii finale, ea urmează soarta acesteia.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte va constata că cererea formulată este inadmisibilă și o va respinge

ca atare, urmând a face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că va obliga partea căzută în pretenții, respectiv contestatoarea

U.J.C.C. Constanța să plătească intimaților cheltuieli de judecată în cuantum de

400 RON, astfel cum au fost solicitate și dovedite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă

contestația în anulare formulată de U.J.C.C. Constanța împotriva încheierii de ședință

din 15 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiței, secția civilă și

de proprietate intelectuală.

Obligă pe contestatoare

la 400 RON cheltuieli de judecată către intimați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2011.