ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4180/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 269 din 11 martie 2009, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul I.M.A., obligându-l la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că prin Sentința penală nr. 1206/F din 3 octombrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 5781/2001 Tribunalul București, secția I penală, a dispus cu privire la inculpatul I.M.A.: În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul I.M.A. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 323 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul I.M.A. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 289 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. Sentința penală nr. 1206/F din 3 octombrie 2005 a fost desființată în parte, urmare a apelurilor Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a părții civile A.N.A.F. și a unor coinculpați, prin Decizia penală nr. 261/A din 27 iulie 2007 a Curții de Apel București, în sensul condamnării inculpatului I.M.A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 323 C. pen. și la o pedeapsă de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 C. pen., raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 13 C. pen., a constatat grațiată această ultimă pedeapsă în baza Legii nr. 543/2002, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție învestită cu soluționarea recursurilor declarate de inculpatul I.M.A. – revizuent în cauza de față – și de către alți coinculpați, prin Decizia penală nr. 1560 din 7 mai 2008 a admis recursurile și a casat în parte decizia recurată, numai privitor la greșita condamnare a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 323 C. pen., menținând soluția de achitare pronunțată de prima instanță pentru această infracțiune.

Revizuentul condamnat I.M.A. a formulat cerere de revizuire a deciziei penale pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., aplicată de instanța de apel și menținută de instanța de recurs, în temeiul art. 394 lit. a) C. proc. pen. Revizuentul a susținut în esență, invocând legislația în materia TVA, că nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de determinare cu rea-credință a TVA-ului de rambursat și obținere nelegală a acestor sume de la organele fiscale, considerând că a fost condamnat în baza unei legi abrogate, că nu a avut legătură cu o parte din coinculpați care erau beneficiarii sumelor rambursate și că forurile superioare celui în care activa revizuentul nu au făcut verificări la societățile comerciale care au solicitat și beneficiat de rambursarea TVA.

În raport de motivele invocate, instanța a apreciat că cererea de revizuire este inadmisibilă, deoarece nu s-a invocat existența unor fapte probatorii noi, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanțe nu ar fi dus la pronunțarea și, respectiv, menținerea unei soluții de condamnare. S-a constatat că revizuentul în cererea sa vizează modalitatea în care instanțele au interpretat și aplicat dispozițiile legale în vigoare, iar împrejurarea că Ministerul Economiei și Finanțelor a propus o altă interpretare acelorași dispoziții legale, nu este obligatorie pentru instanțele de judecată, singurele care aveau obligația legală de interpretare a legii aplicabile în cauza dedusă judecății lor și pe care au argumentat-o în hotărârile pronunțate.

Instanța a considerat că, respingerea, ca inadmisibilă, a revizuirii în condițiile în care nu se regăsesc în cauză motive dintre cele expres prevăzute de art. 394 C. proc. pen., nu reprezintă o limitare a dreptului de acces la instanță ca parte esențială a dreptului la un proces echitabil, făcând referire pe larg la jurisprudența CEDO în materie. Împotriva sentinței penale pronunțate de prima instanță a declarat apel revizuentul care, invocând două înscrisuri noi, respectiv două adrese ale Ministerului Finanțelor din 15 mai 2008 și 24 septembrie 2008 despre care susține că nu au fost cunoscute de instanțele care l-au condamnat, fiind ulterioare pronunțării acestora, a solicitat casarea sentinței atacate și pe fond, admiterea cererii sale de revizuire.

Curtea de Apel București, secția I penală, prin Decizia penală nr. 100 din 24 aprilie 2009 a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuent, reținând că niciunul din cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen. nu este incident în cauză, iar înscrisurile noi la care se referă revizuentul, încercând să demonstreze existența unor împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanțe sunt în realitate, adrese emise de Ministerul Finanțelor care privesc aceeași situație de fapt existentă în perioada anilor 1998 – 1999 și cunoscută de instanțele care au judecat cauza. Concluzionând, instanța de apel a constatat că împrejurările invocate nu sunt noi, în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen. și că nu este incident în cauză nici un alt motiv de revizuire, astfel că a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs revizuentul care a criticat hotărârile pronunțate pentru nelegalitate și netemeinicie și a susținut, în esență, că instanța nu s-a pronunțat cu privire la noile înscrisuri depuse la dosar, respectiv adresele emise de Ministerul Economiei și cel al Finanțelor, iar Parchetul, în referatul pe care l-a întocmit, potrivit art. 399 C. proc. pen., s-a referit numai la dispozițiile art. 394 lit. b), c), d), e) C. proc. pen., în loc să observe că cererea de revizuire se întemeia pe existența unor înscrisuri noi, fiind incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Recurentul revizuent a solicitat în principal, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei la Parchet pentru întocmirea referatului în raport de dispozițiile invocate, respectiv, art. 394 lit. a), iar în subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire la prima instanță, respectiv Tribunalul București care, în opinia sa, nu s-a pronunțat cu privire la cele două înscrisuri depuse la dosar. Examinând hotărârile atacate, respectiv actele și lucrările din dosar, în raport cu criticile invocate, cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuent este nefondat pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. – text invocat de revizuent în cererea sa – revizuirea unei hotărâri judecătorești penale definitive poate avea loc atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei. Verificând admisibilitatea în principiu, prima instanță a apreciat că motivele invocate de revizuent nu reprezintă fapte sau împrejurări necunoscute instanței și care afectează temeinicia hotărârii atacate, în sensul la care se referă legiuitorul în art. 394 lit. a) C. proc. pen. Potrivit textului de lege invocat, temeiul revizuirii nu se referă la probe noi prezentate instanței în această procedură, revizuirea nefiind o cale ordinară de atac în care s-ar putea continua probațiunea.

Dimpotrivă, în calea extraordinară de atac a revizuirii, ceea ce se cere a fi nouă, este fapta probatorie și nu mijlocul nou de probă, prin care s-ar putea face dovada existenței unei fapte probatorii necunoscută de instanță la momentul judecății. Revenind la cauză, se constată că revizuentul se referă în cererea sa la două înscrisuri emanând de la instituții ale statului, despre care susține că instanțele care au judecat cauza în fond nu au avut cunoștință, înscrisurile reprezentând probe noi, neavute în vedere de instanță. Este evident așadar, că revizuentul face o confuzie între faptele probatorii – care potrivit art. 394 lit. a) C. proc. pen. trebuia să fie noi pentru a justifica admisibilitatea unei cereri de revizuire formulată în acest temei – și mijloacele de probă care servesc la aflarea adevărului.

Cazul de revizuire invocat nu se referă la descoperirea de probe noi, ci la fapte și împrejurări noi care urmează în cazul în care ar exista să fie confirmate de probe noi. De altfel, revizuentul a vizat prin cererea sa de revizuire modalitatea de interpretare a unor dispoziții legale aplicabile în cauză de către instanțele de judecată, considerând că interpretarea corectă ar fi cea făcută de Ministerul Economiei și Finanțelor exprimată în cuprinsul înscrisurilor de care a înțeles să se folosească ca probe noi în revizuire. Așa fiind, în mod corect, instanțele au apreciat că cererea de revizuire este inadmisibilă, deoarece cazul invocat, prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen. nu este incident în cauză, atâta timp cât revizuentul se referă exclusiv la cele două acte noi prezentate și nu la fapte sau împrejurări care nu ar fi fost cunoscute de instanțe la momentul judecării cauzei în care revizuentul avea calitatea de inculpat.

Cu privire la critica recurentului referitor la omisiunile Parchetului de a se pronunța cu ocazia efectuării cercetărilor, potrivit art. 399 C. proc. pen. și asupra cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., este de observat că în cuprinsul referatului întocmit, procurorul, după o analiză a cererii de revizuire, a hotărârilor judecătorești atacate și a înscrisurilor atașate, a făcut aprecieri cu privire la inadmisibilitatea cererii prin prisma dispozițiilor art. 394 lit. b), c), d), e) C. proc. pen., pentru ca mai apoi să se refere distinct la aplicabilitatea dispozițiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen. S-a apreciat că, pe de altă parte, împrejurările expuse de revizuent au fost cunoscute, verificate și înlăturate ulterior de instanțele de control judiciar, constatându-se vinovăția inculpatului pentru fapta pentru care a fost condamnat, iar pe de altă parte, că pe calea revizuirii nu se poate ajunge la o suplimentare a probatoriului.

Rezultă așadar, că susținerea recurentului revizuent nu se confirmă, astfel încât criticile invocate nu pot fi primite, soluția de respingere a cererii de revizuire ca inadmisibilă, fiind corectă. Așa fiind, constatându-se că în cauză nu există nici alte motive de casare a hotărârilor atacate, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să respingă, ca nefondat, recursul declarat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul I.M.A. împotriva Deciziei penale nr. 100 din 24 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 decembrie 2009.