ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4180/2009

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 269 din 11 martie

2009, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire formulată de revizuentul I.M.A., obligându-l la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că prin Sentința penală nr. 1206/F din 3 octombrie

2005, pronunțată în Dosarul nr. 5781/2001 Tribunalul București, secția I

penală, a dispus cu privire la inculpatul I.M.A.:

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat

inculpatul I.M.A. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 323 C. pen.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat

inculpatul I.M.A. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 289 C. pen. cu

aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea

art. 13 C. pen.

Sentința penală nr.

1206/F din 3 octombrie 2005 a fost desființată în parte, urmare a apelurilor

Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a părții civile A.N.A.F. și a

unor coinculpați, prin Decizia penală nr. 261/A din 27 iulie 2007 a Curții de

Apel București, în sensul condamnării inculpatului I.M.A. la o pedeapsă de 4

ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 323 C. pen. și la

o pedeapsă de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 C. pen.,

raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 13 C. pen., a constatat grațiată această ultimă pedeapsă în baza

Legii nr. 543/2002, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la

art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Înalta Curte de

Casație și Justiție învestită cu soluționarea recursurilor declarate de

inculpatul I.M.A. – revizuent în cauza de față – și de către alți coinculpați,

prin Decizia penală nr. 1560 din 7 mai 2008 a admis recursurile și a casat în

parte decizia recurată, numai privitor la greșita condamnare a inculpaților

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 323 C. pen., menținând

soluția de achitare pronunțată de prima instanță pentru această infracțiune.

Revizuentul condamnat

I.M.A. a formulat cerere de revizuire a deciziei penale pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, criticând soluția de condamnare pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 36 din Legea nr.

345/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., aplicată de

instanța de apel și menținută de instanța de recurs, în temeiul art. 394 lit.

a) C. proc. pen.

Revizuentul a

susținut în esență, invocând legislația în materia TVA, că nu poate avea

calitatea de subiect activ al infracțiunii de determinare cu rea-credință a

TVA-ului de rambursat și obținere nelegală a acestor sume de la organele

fiscale, considerând că a fost condamnat în baza unei legi abrogate, că nu a

avut legătură cu o parte din coinculpați care erau beneficiarii sumelor

rambursate și că forurile superioare celui în care activa revizuentul nu au

făcut verificări la societățile comerciale care au solicitat și beneficiat de

rambursarea TVA.

În raport de motivele

invocate, instanța a apreciat că cererea de revizuire este inadmisibilă,

deoarece nu s-a invocat existența unor fapte probatorii noi, care, dacă ar fi

fost cunoscute de instanțe nu ar fi dus la pronunțarea și, respectiv,

menținerea unei soluții de condamnare.

S-a constatat că

revizuentul în cererea sa vizează modalitatea în care instanțele au interpretat

și aplicat dispozițiile legale în vigoare, iar împrejurarea că Ministerul

Economiei și Finanțelor a propus o altă interpretare acelorași dispoziții

legale, nu este obligatorie pentru instanțele de judecată, singurele care aveau

obligația legală de interpretare a legii aplicabile în cauza dedusă judecății

lor și pe care au argumentat-o în hotărârile pronunțate.

Instanța a considerat

că, respingerea, ca inadmisibilă, a revizuirii în condițiile în care nu se

regăsesc în cauză motive dintre cele expres prevăzute de art. 394 C. proc.

pen., nu reprezintă o limitare a dreptului de acces la instanță ca parte

esențială a dreptului la un proces echitabil, făcând referire pe larg la

jurisprudența CEDO în materie.

Împotriva sentinței

penale pronunțate de prima instanță a declarat apel revizuentul care, invocând

două înscrisuri noi, respectiv două adrese ale Ministerului Finanțelor din 15

mai 2008 și 24 septembrie 2008 despre care susține că nu au fost cunoscute de

instanțele care l-au condamnat, fiind ulterioare pronunțării acestora, a

solicitat casarea sentinței atacate și pe fond, admiterea cererii sale de

revizuire.

Curtea de Apel

București, secția I penală, prin Decizia penală nr. 100 din 24 aprilie 2009 a

respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuent, reținând că niciunul din

cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen. nu este incident în cauză, iar

înscrisurile noi la care se referă revizuentul, încercând să demonstreze

existența unor împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanțe sunt în

realitate, adrese emise de Ministerul Finanțelor care privesc aceeași situație

de fapt existentă în perioada anilor 1998 – 1999 și cunoscută de instanțele

care au judecat cauza.

Concluzionând,

instanța de apel a constatat că împrejurările invocate nu sunt noi, în sensul

art. 394 lit. a) C. proc. pen. și că nu este incident în cauză nici un alt

motiv de revizuire, astfel că a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat recurs revizuentul care a criticat hotărârile

pronunțate pentru nelegalitate și netemeinicie și a susținut, în esență, că

instanța nu s-a pronunțat cu privire la noile înscrisuri depuse la dosar,

respectiv adresele emise de Ministerul Economiei și cel al Finanțelor, iar

Parchetul, în referatul pe care l-a întocmit, potrivit art. 399 C. proc. pen.,

s-a referit numai la dispozițiile art. 394 lit. b), c), d), e) C. proc. pen.,

în loc să observe că cererea de revizuire se întemeia pe existența unor

înscrisuri noi, fiind incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a)

C. proc. pen.

Recurentul revizuent

a solicitat în principal, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei la Parchet

pentru întocmirea referatului în raport de dispozițiile invocate, respectiv,

art. 394 lit. a), iar în subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre

rejudecarea cererii de revizuire la prima instanță, respectiv Tribunalul

București care, în opinia sa, nu s-a pronunțat cu privire la cele două

înscrisuri depuse la dosar.

Examinând hotărârile

atacate, respectiv actele și lucrările din dosar, în raport cu criticile invocate,

cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuent este

nefondat pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 394

alin. (1) lit. a) C. proc. pen. – text invocat de revizuent în cererea sa –

revizuirea unei hotărâri judecătorești penale definitive poate avea loc atunci

când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de

instanță la soluționarea cauzei.

Verificând

admisibilitatea în principiu, prima instanță a apreciat că motivele invocate de

revizuent nu reprezintă fapte sau împrejurări necunoscute instanței și care

afectează temeinicia hotărârii atacate, în sensul la care se referă legiuitorul

în art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Potrivit textului de

lege invocat, temeiul revizuirii nu se referă la probe noi prezentate instanței

în această procedură, revizuirea nefiind o cale ordinară de atac în care s-ar

putea continua probațiunea.

Dimpotrivă, în calea

extraordinară de atac a revizuirii, ceea ce se cere a fi nouă, este fapta

probatorie și nu mijlocul nou de probă, prin care s-ar putea face dovada

existenței unei fapte probatorii necunoscută de instanță la momentul judecății.

Revenind la cauză, se

constată că revizuentul se referă în cererea sa la două înscrisuri emanând de

la instituții ale statului, despre care susține că instanțele care au judecat

cauza în fond nu au avut cunoștință, înscrisurile reprezentând probe noi,

neavute în vedere de instanță.

Este evident așadar,

că revizuentul face o confuzie între faptele probatorii – care potrivit art.

394 lit. a) C. proc. pen. trebuia să fie noi pentru a justifica admisibilitatea

unei cereri de revizuire formulată în acest temei – și mijloacele de probă care

servesc la aflarea adevărului.

Cazul de revizuire

invocat nu se referă la descoperirea de probe noi, ci la fapte și împrejurări

noi care urmează în cazul în care ar exista să fie confirmate de probe noi.

De altfel,

revizuentul a vizat prin cererea sa de revizuire modalitatea de interpretare a

unor dispoziții legale aplicabile în cauză de către instanțele de judecată,

considerând că interpretarea corectă ar fi cea făcută de Ministerul Economiei

și Finanțelor exprimată în cuprinsul înscrisurilor de care a înțeles să se

folosească ca probe noi în revizuire.

Așa fiind, în mod

corect, instanțele au apreciat că cererea de revizuire este inadmisibilă,

deoarece cazul invocat, prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen. nu este

incident în cauză, atâta timp cât revizuentul se referă exclusiv la cele două

acte noi prezentate și nu la fapte sau împrejurări care nu ar fi fost cunoscute

de instanțe la momentul judecării cauzei în care revizuentul avea calitatea de

inculpat.

Cu privire la critica

recurentului referitor la omisiunile Parchetului de a se pronunța cu ocazia

efectuării cercetărilor, potrivit art. 399 C. proc. pen. și asupra cazului de

revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., este de observat că în

cuprinsul referatului întocmit, procurorul, după o analiză a cererii de

revizuire, a hotărârilor judecătorești atacate și a înscrisurilor atașate, a

făcut aprecieri cu privire la inadmisibilitatea cererii prin prisma

dispozițiilor art. 394 lit. b), c), d), e) C. proc. pen., pentru ca mai apoi să

se refere distinct la aplicabilitatea dispozițiilor art. 394 lit. a) C. proc.

pen.

S-a apreciat că, pe

de altă parte, împrejurările expuse de revizuent au fost cunoscute, verificate

și înlăturate ulterior de instanțele de control judiciar, constatându-se

vinovăția inculpatului pentru fapta pentru care a fost condamnat, iar pe de

altă parte, că pe calea revizuirii nu se poate ajunge la o suplimentare a

probatoriului.

Rezultă așadar, că

susținerea recurentului revizuent nu se confirmă, astfel încât criticile

invocate nu pot fi primite, soluția de respingere a cererii de revizuire ca

inadmisibilă, fiind corectă.

Așa fiind,

constatându-se că în cauză nu există nici alte motive de casare a hotărârilor

atacate, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen. să respingă, ca nefondat, recursul declarat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuentul I.M.A. împotriva Deciziei penale nr.

100 din 24 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul

revizuent la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 decembrie 2009.