ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4493/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4493/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 19 decembrie 2007

(data poștei), contestatoarele C.H.G. și N.R.C. au solicitat instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea intimatului Ministerul

Internelor și Reformei Administrative să soluționeze notificarea din 9 august 2001

formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, prin care au cerut

restituirea în natură a imobilului situat în orașul Târgu Ocna, județul Bacău,

imobil folosit de intimat ca sediu al Poliției orașului Târgu Ocna.

La data

de 31 ianuarie 2008, intimatul a emis dispoziția nr. 396, prin care s-a

soluționat notificarea din 9 august 2001, în sensul admiterii, în parte, a

acesteia, după cum urmează: în art. 2 al dispoziției s-a dispus restituirea în

natură, către reclamante a imobilului compus din construcții și terenul aferent

acestora, identificat în planul cadastral anexă la dispoziție, după cum

urmează: suprafața de teren S1 (716 m.p.) pe care se află amplasat corpul de

clădire C7, suprafața de teren S2 (142 m.p.) pe care este amplasat corpul de

clădire C9 și suprafața de teren S3 (8 m.p.) pe care este amplasat corpul de

clădire C5; în art. 3 al dispoziției se menționează că notificatoarele au drept

de folosință special asupra suprafețelor descrise mai sus (drept care conferă

titularelor drepturile și obligațiile conferite de lege proprietarului, cu

excepția dreptului de dispoziție), cu respectarea afectațiunii imobilului pe o

perioadă de până la trei ani, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată; în art. 4 se menționează că este respinsă cererea de restituire în

natură a construcțiilor, terenului și servitutilor aferente acestora,

identificate în planul cadastral anexat ca fiind C1, C2, C3, C4, C6, C8 și C10,

ce rămân în proprietatea statului și în administrarea intimatului, reclamantele

urmând a beneficia de despăgubiri în echivalent pentru suprafața de teren de

1.343 m.p.

În

raport de emiterea acestei dispoziții, reclamantele și-au modificat cererea,

solicitând restituirea în natură a întregului imobil teren, în suprafață de

2.209 m.p., urmând ca situația construcțiilor pe care, eventual, intimatul va dovedi

că le-a edificat să se rezolve fie prin păstrarea acestora de către reclamante,

cu plata de despăgubiri către intimat, fie prin demolarea lor de către intimat;

se contestă mențiunea că proprietarele nu au drept de dispoziție asupra

imobilului pe durata celor 3 ani, reglementarea prevăzută de lege limitându-se

numai la asigurarea folosinței în continuare a acestui imobil deținut de

M.I.R.A. pe durata prevăzută de lege; se susține, de către reclamante, că acest

termen a curs de la data la care dosarul a fost completat cu toate actele

necesare soluționării, respectiv 26 septembrie 2006; se contestă respingerea

notificării pentru terenul și construcțiile menționate în art. 4 din

dispoziție.

Prin

sentința civilă nr. 1492 din 06 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația

formulată de reclamante.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanța a reținut următoarele:

Problema

dedusă judecății vizează doar forma de reparație cuvenită reclamantelor, nu și

calitatea acestora, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Din

această perspectivă, critica referitoare la nerestituirea întregii suprafețe de

teren ce a aparținut autorului reclamantelor este neîntemeiată. în afara

construcțiilor restituite în natură, celelalte corpuri de clădire au fost

edificate ulterior preluării bunului de către stat și, pentru aceste motive,

conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, terenul ocupat de

aceste construcții nu poate fi restituit în natură, textul prevăzând, totodată,

că nu se restituie nici suprafața de teren afectată servitutilor legale și

altor amenajări de utilitate publică, pentru care măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent.

În ceea

ce privește suprafața de teren afectată de servitutea de trecere, de 520 m.p.,

reclamantele, deși au beneficiat de asistență juridică de specialitate pe

parcursul procesului, nu au solicitat instanței să verifice întinderea

dreptului de servitute, proba cu expertiză nu a fost solicitată nici pentru

verificarea întinderii suprafeței afectată de servitutea de trecere și nici

pentru dovedirea susținerilor referitoare la existența construcțiilor

nerestituite la data preluării bunului, de către stat.

În ceea

ce privește art. 3 al dispoziției contestate, s-a reținut împrejurarea că cele

două contestatoare au calitatea de cetățeni germani,

devenind aplicabile prevederile art. 2 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002.

Prin

urmare, în mod corect s-a consemnat, în art. 3 al dispoziției, că

notificatoarele au un drept de folosință special asupra terenului restituit în

natură.

De

asemenea, Tribunalul a reținut că, în speță, sunt incidente și dispozițiile art.

16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul ca bunurile restituite sunt

necesare și afectate exclusiv și nemijlocit unei activități de interes public,

sediul poliției fiind menționat în anexa nr. 2 a Legii, la lit. a) pct. 3., motiv

pentru care este legală prevederea obligației beneficiarilor restituirii de a

menține afectațiunea amintită o perioadă de până la trei ani de la data

emiterii deciziei sau dispoziției.

În ce

privește momentul de la care curge termenul de 3 ani, acesta este 31 ianuarie 2008

și nu data de 26 septembrie 2006, cum au susținut contestatoarele, când a fost

definitivat dosarul cu actele necesare soluționării notificării.

Prin

concluziile scrise s-a invocat, pentru prima dată în prezentul proces,

împrejurarea că o parte dintre construcțiile pentru care a fost respinsă

cererea de restituire în natură a terenului aferent ar fi construcții ușoare,

de exemplu magazia din lemn - C1, depozit - C2, garaj - C3, șopron - C4, garaj -

C8.

Un

asemenea motiv de critică a dispoziției, făcând parte din obiectul contestației

deduse judecății, trebuia să fie formulat în limitele reglementate de art. 132

și art. 134 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nu s-a probat că cele 5

construcții ar fi ușoare (demontabile), acest aspect neputând rezulta doar din

denumirea lor.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel reclamantele C.H.G. și N.R.C., criticând-o ca

nelegală și netemeinică.

Prin Decizia

civilă nr. 483/ A din 10 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat sentința apelată, a

admis, în parte, contestația, a modificat, în parte, dispoziția din 31 ianuarie

2008 emisă de Ministerul Administrației și Internelor, a dispus modificarea art.

2 din dispoziție, în senul că, pe lângă construcțiile și suprafețele de teren

deja menționate (suprafețele S1, S2 și S3, cu construcții), se restituie, în

natură, reclamantelor și construcția C8, împreună cu terenul aferent acesteia

și construcției CI, identificat pe schița anexă întocmită de expert M.A.I., ca

reprezentând lot B, în suprafață de 158 m.p., delimitată de expert prin

punctele 1-2-3-4-5-6-7-5x-1, fila 136 dosar apel.

Art. 3

din dispoziție se modifică în sensul că reclamantele au drept de proprietate

asupra suprafețelor de teren menționate la art. 2 din dispoziție, cu

respectarea afectațiunii imobilului pe o perioadă de până la trei ani, conform art.

16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Art. 4

din dispoziție se modifică, în sensul că se respinge cererea de restituire în

natură a construcțiilor C1, C2, C3, C4, C6 și C10 și a diferenței de teren în

suprafață de 1.185 m.p., egale cu valoarea de piață stabilită conform

standardelor internaționale de evaluare, care vor fi acordate în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Art. 5

se modifică, în sensul că dispoziția, astfel cum este modificată prin prezenta

decizie, face dovada proprietății asupra construcțiilor și terenurilor

menționate la art. 2.

În fapt,

Curtea a reținut că imobilul din Târgu Ocna, jud. Bacău a devenit proprietatea

numitului C.C., prin ordonanța de adjudecare din 19 decembrie 1932, în

cuprinsul acesteia menționându-se că terenul are forma dreptunghiulară, cu

laturi de 45 ml. și 60 ml, pe care se afla 3 construcții vechi.

Prin

certificatul din 18 august 1948 se menționează că C.C. poseda, în orașul Târgu

Ocna, două corpuri de casă în aceeași curte, impuse la recensământul din anul

1942.

Imobilul

a fost rechiziționat cu începere din data de 24 iunie 1948, în baza Ordinului nr.

6699/1948 al M.A.I., pentru cartiruirea Biroului de Siguranță, astfel cum se

menționează în bonul de rechiziție nr. 4/1948 depus la fila 49 dosar fond și

adresele depuse la filele 106-107 din același dosar. Ulterior, imobilul a fost

înscris pe lista anexa la Decretul nr. 92/1950.

Ulterior,

prin Decizia nr. 1163/1963, imobilul a fost transmis în administrarea

Ministerului de Interne, fiind folosit până la acest moment ca sediu al

Politiei orașului Târgu Ocna.

În

adresa depusă la fila 51 se face mențiune că imobilul rechiziționat este compus

din teren și două clădiri cu anexe, conform procesului verbal de

inventariere din 12 aprilie 1948 și a procesului

verbal suplimentar din 26 iunie 1948.

In aceste procese verbale se

menționează, de asemenea, că imobilul este reprezentat de teren și două corpuri

de casă, construite în anul 1936, din cărămidă, corpul nr. 1 compus din 5

camere, corpul 2 din 4 camere, împreună cu anumite anexe (doua closete din zid,

una magazie din lemn, una poiată mare din lemn).

De

asemenea, în tabelul întocmit în anul 1951, se menționează că, pe teren, se

află două corpuri de casă, cu anexa din paiantă.

Astfel

cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în dosar de expertul I.M.A.,

coroborat cu dispoziția emisă de intimatul pârât, pe terenul în discuție există

un număr de 10 construcții, numerotate în cuprinsul dispoziției de la 1 la 10,

cu următoarele caracteristici: C1 - magazie din lemn (scândură) în suprafață de

31,33 m.p.; C2 - fost depozit, azi magazie pentru arhivă, din cărămidă, în

suprafață de 44,48 m.p.; C3 - garaj cărămidă în suprafață de 73,17 m.p.; C4 - șopron

din lemn folosit pentru câini în suprafață de 13,11 m.p.; C5 - WC din cărămidă

în curte; C6 - magazie din cărămidă, degradată, fostă popicărie, folosită

parțial ca depozit, parțial goală, în suprafață de 122,55 m.p.; C7 - birouri,

sediul central; C8 - garaj cărămidă în suprafață de 44 m.p.; C9-2 birouri, sală

ședință și încăpere pentru centrala termică; C10 - în suprafață de 182,75 m.p.,

corp din cărămidă folosit drept corp control acces și diverse funcțiuni.

Prin

dispoziția atacată cu prezenta contestație au fost deja restituite în natură,

către apelantele reclamante, construcțiile C5, C7 și C9, cu terenul aferent,

rămânând în discuție celelalte clădiri.

Din

expertiza efectuată reiese că sunt construcții ușoare și demontabile

construcțiile CI (magazie din lemn, scândură) și C4 (șopron lemn).

Curtea a

constatat, totodată, că, pentru clădirea C8 (garaj cărămidă în suprafață de 44

m.p.) s-a făcut dovada că aceasta a fost edificată în anul 1995, astfel cum s-a

precizat de către reprezentanții intimatului pârât și s-a consemnat de către

expertul tehnic în procesul verbal încheiat la data de 06 aprilie 2010, proces

verbal semnat de către reprezentantul intimatului.

În

același sens, al edificării clădirii C8 în anul 1995 este și adresa comunicată

de către intimatul pârât sub nr. 376972 din 27 octombrie 2010.

Pentru

toate construcțiile în discuție (cele care nu au fost restituite reclamantelor

prin dispoziția atacată), intimatul pârât nu a putut prezenta documente referitoare

la edificarea lor, data edificării și nici autorizații de construire, acesta

precizând, în mod expres, că nu deține astfel de documente prin adresele depuse

la filele 35 și 42 dosar apel (adresa din 29 iunie 2009 și adresa nr. 264934

din 14 august 2009). Intimatul pârât a precizat că acestea au fost edificate în

perioada 1968-1977.

Coroborând

probele administrate în cauză, și din perspectiva înscrisurilor depuse de către

intimatul pârât, respectiv fișe de inventar și adrese (filele 31, 42-47 și 114-121),

Curtea a reținut următoarea situație a construcțiilor aflate pe teren: clădirea

C1 (magazie din lemn) nu apare evidențiată la unitatea intimată; clădirea C2

apare evidențiată în fișa de inventariere depusa la fila 115 dosar apel, care

menționează data de la care

este folosită

de către unitatea de politie - anul 1977 și anul construcției - 1977;

clădirea

C3 apare evidențiată în fișa de inventariere depusă la fila 116 dosar apel,

care menționează data de la care este folosită de către unitatea de politie -

anul 1953; clădirea C4 nu apare evidențiată la intimatul pârât; clădirea C5 a

fost deja restituită reclamantelor, prin dispoziție; clădirea C6 (inițial cu

destinația de popicărie) apare evidențiată în fișa de inventariere depusă la

fila 117 dosar apel, care menționează anul construcției - 1982, același an și

ca an al începerii folosirii de către unitatea de politie; clădirea C7 - deja

restituită reclamantelor prin dispoziție, apare evidențiată în fișa de

inventariere depusă la fila 118, având menționat că a fost dată în

administrarea directă a M.I. prin Decizia nr. 1163 din 10 decembrie 1963 și că

este folosită de unitatea de politie din anul 1953; clădirea C8 nu apare

evidențiată, fiind edificată, astfel cum s-a arătat mai sus, în anul 1995;

clădirea C9 a fost restituită deja reclamantelor prin dispoziție; clădirea C10

apare evidențiată în fișa de inventariere depusă la fila 119 dosar apel, care

menționează anul construcției și al începerii utilizării de către unitatea de

politie - 1967. Legat de această ultimă construcție, relevantă este și adresa

depusă la fila 121 dosar apel, datată 17 aprilie 1978, prin care se arată că

acest punct de control a fost edificat cu forțe proprii în anul 1965.

Curtea a

apreciat că fișele de inventariere depuse de intimatul pârât la filele 31,

42-47 și 114-121 dosar apel, coroborat cu adresele menționate mai sus, confirmă

că următoarele clădiri au fost edificate după data preluării imobilului de

către stat de la autorul reclamantelor: C1, C2, C3, C4, C6, C8, C10.

Aceste

date și evidențe sunt confirmate și de constatările expertului I.M.A., care

arată că, pentru construcțiile C1, C4 și C6, acestea probabil au fost edificate

în perioada 1960-1970.

Totodată,

edificarea acestor construcții după preluarea imobilului de către stat rezultă

și din aceea că, în procesele verbale de inventariere a imobilului, întocmite

la momentul preluării de la autorul reclamantelor, nu sunt menționate aceste

clădiri, ci doar cele 2 corpuri de casă, cu anexe, corpuri care corespund

actualelor clădiri C7 și C9, deja restituite către reclamante, prin dispoziție.

În

concluzie, instanța a respins susținerea apelantelor reclamante în sensul că nu

s-a făcut proba că aceste construcții au fost edificate ulterior preluării

imobilului de către stat. Prin urmare, stabilind că acestea au fost edificate

ulterior preluării imobilului de către stat, Curtea a reținut că edificarea lor

nu s-a făcut de către autorul reclamantelor, ci de către stat și unitățile

sale.

Din

interpretarea coroborată a art. 10 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

se desprinde concluzia că nu se pot restitui în natură, ci se acordă masuri

reparatorii prin echivalent pentru terenurile ocupate de construcții noi

edificate după preluarea imobilelor de către statul comunist, cu excepția situației

în care aceste construcții noi au fost edificate după anul 1990, fără

autorizație de construcție.

Susținerea

apelantelor reclamante, conform căreia, pentru a opera imposibilitatea

restituirii în natură, trebuie ca toate construcțiile vechi să fi fost demolate

și terenul să fie ocupat exclusiv de construcții noi, a fost înlăturată ca

nefiind susținută de modul de redactare a textelor legale.

Totodată,

este greșită interpretarea dată de apelantele reclamante, în sensul că nu poate

fi restituit, în natură, terenul ocupat de construcții noi, numai dacă acestea

au fost edificate cu autorizație de construire. Din interpretarea coroborată a art.

10 alin. (2) și (3) rezultă că, numai în cazul construcțiilor edificate

ulterior anului 1990, este necesară existența autorizației de construire pentru

a opera imposibilitatea de restituire în natură, în situația construcțiilor

edificate anterior anului 1990 această cerință nefiind impusă.

Concluzia

sus-menționată se desprinde din inserarea alin. (3) al art. 10, conform căruia

„se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții

neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și

construcții ușoare sau demontabile".

Adăugarea

acestui articol după alin. (2), care face referire la „construcții

autorizate", relevă faptul că legiuitorul a instituit o distincție între

construcțiile edificate după 01 ianuarie 1990 și cele construite anterior,

altfel acest text nu și-ar mai fi aflat rațiunea.

În

concluzie, nu are relevanță, din perspectiva Legii nr. 10/2001, faptul că,

pentru construcțiile edificate anterior anului 1990, intimatul pârât nu a

prezentat autorizații de construire, terenul aferent acestor clădiri neputând

fi restituit în natură.

Nu poate

fi restituit, în natură, reclamantelor nici terenul menționat în cuprinsul

dispoziției, ca fiind afectat servituții de acces, în suprafață de 520

m.p., raportat la art. 10 alin. (2) din aceeași lege. In cauză, este vorba

despre terenul necesar accesului la construcțiile folosite de unitatea de poliție

și necesar bunei funcționări a acestei activități, servitute de trecere

reglementată ca servitute legală.

Curtea a

fixat drept obiectiv expertului desemnat să analizeze posibilitatea reducerii

acestei suprafețe aferente accesului, acesta arătând, prin suplimentul depus la

fila 101 dosar apel, că nu poate fi redusă această suprafață față de faptul că

lățimea caii de acces dintre cele două clădiri aflate la stradă este doar de 5

m. și având în vedere necesitatea de acces a mașinilor (mari), care transportă

armament sau fond arhivistic.

În ce

privește terenul aflat în interiorul proprietății, constituit ca o curte

interioară, față de topografia locului și de modul de situare a construcțiilor

restituite reclamantelor, pe de o parte, și a celor rămase în deținerea

intimatului, pe de altă parte, coroborat cu necesitatea de a asigura

funcționarea corespunzătoare a activității unității de politie, în raport și de

natura specifică a acestei activități, nu s-a relevat existența vreunei

posibilități practice de reducere a acestei suprafețe.

În

contextul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se impune restituirea, în

natură, către reclamante a terenului aferent construcțiilor C1 și C8, întrucât

construcția C1 este o construcție demontabilă, iar construcția C8 este o

construcție edificată fără autorizație de construire, după 1990.

Prin

suplimentul la raportul de expertiză depus de expertul I.M.A. la data de 11

aprilie 2011, a fost delimitată o suprafață de teren care să includă acest

teren aferent C1 și C8, formându-se un lot de 158 m.p., aflat în continuarea

terenului aferent C9, deja restituit reclamantelor prin dispoziția atacată.

Curtea a

constatat că, și legat de construcția C4 se pune problema aplicării art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, întrucât și aceasta este demontabilă (șopron din

lemn folosit ca adăpost pentru câini), însă nu a dispus restituirea în natură,

deoarece clădirea C 4 este astfel situată și ocupă o suprafață atât de mică

încât, practic, nu ar putea servi niciunei utilizări de către reclamante.

Restituirea în natură a terenului aferent C4 nu reprezintă o măsură judicioasă,

atât din perspectiva reclamantelor, care s-ar afla în situația de a-și vedea

diminuată, astfel, valoarea despăgubirilor care urmează a le fi acordate prin

echivalent, fără a primi în schimb ceva valoros economic, dar și din

perspectiva Legii nr. 10/2001, întrucât rațiunea art. 10 alin. (2) nu este

aceea de a se fărâmița excesiv suprafețele de teren și a se restitui terenuri

de suprafețe atât de mici, încât își pierd valoarea economică, ci de a se

restitui, în natură, parțial, terenuri de suprafețe suficient de mari încât să

își păstreze o valoare economică reală.

În ce

privește mențiunea conținută în art. 3 din dispoziția atacată, la emiterea

dispoziției au fost avute în vedere de către intimat, ca și de Tribunal la

pronunțarea sentinței, dispozițiile O.U.G. nr. 184/2002, care prevedeau că

cetățenii străini pot opta pentru dobândirea unui drept de folosință special,

care conferă titularului drepturile și

obligațiile conferite de lege proprietarului,

cu excepția dreptului de

dispoziție.

În

condițiile noilor prevederi ale legii fundamentale și ale Legii nr. 312/2005,

textul din O.U.G. nr. 184/2002, care prevedea acest drept de folosință special,

trebuie considerat abrogat implicit, reclamantele, cetățeni străini ai unui

stat membru al Uniunii Europene (anume Germania) având posibilitatea legală de

a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului.

Curtea a

modificat, în mod corespunzător, și art. 3 din dispoziția emisă de intimatul

pârât și, pe cale de consecință, a modificat și art. 5, în sensul că

dispoziția, astfel cum este modificată prin prezenta decizie, face dovada

proprietății asupra construcțiilor și terenurilor menționate la art. 2.

Prin

încheierea pronunțată în camera de consiliu, la data de 28 iunie 2011, instanța

de apel a respins cererea de lămurire a deciziei civile sus-menționate,

formulată de reclamante, și a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale

strecurate în hotărâre, a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul

Deciziei nr. 483/ A din 10 mai 2011, în sensul că

alin. (7) al dispozitivului deciziei

va avea următorul conținut: „articolul

4 din dispoziție se modifică în sensul că se respinge cererea de restituire în

natură a construcțiilor C1, C2, C3, C4, C6 și C10 și a diferenței de teren în

suprafață de 1185 m.p. și constată dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru aceste construcții și suprafața de 1185 m.p. teren,

egale cu valoarea de piață

stabilită

conform standardelor internaționale de evaluare care vor fi acordate

în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005".

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantele C.H.G. și C. (fostă N.) R.C.,

precum și pârâtul M.A.I.

I.

Recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii

atacate, în sensul admiterii, în totalitate, a apelului declarat și, pe fond,

admiterea, în totalitate, a contestației, obligarea intimatului pârât și la

restituirea în natură a construcțiilor C1, C2, C3, C4, C6 și C7, precum și a

diferenței de teren de 1185 m.p., situat în orașul Târgu Ocna, Bacău, pentru

următoarele motive:

1.

Instanța

de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), ignorând prevederile art. 9 din Legea nr.

10/2001, care instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate

abuziv, libere de orice sarcini, indiferent de calitatea deținătorului.

Astfel,

în mod greșit a considerat că, deși se încadrează în dispozițiile

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, clădirea

C4 nu se restituie pentru că are o

mai mare utilitate pentru intimatul

pârât decât pentru recurente, suprafața fiind prea mică, considerent nesusținut

de niciun argument legal.

În mod

nelegal, instanța nu a restituit nici terenul din interiorul proprietății, care

este liber, neafectat de construcții, motivând că, față de dispunerea

clădirilor deja restituite (fără să ia în considerare clădirea C5 deja

restituită), acest teren este mai util intimatului decât recurentelor.

Curtea a

omis că regula generală este de restituire în natură a terenului liber,

neafectat de construcții (art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), excepția

fiind reglementată expres prin dispozițiile art. 10 alin. (2).

2.

Instanța

de apel nu a luat în considerare prevederile art. 10 alin. (2) teza finală din

Legea nr. 10/2001 și a făcut o interpretare greșită a textului de lege, prin

omisiunea de a se raporta la dispozițiile art. 586 și 587 C. civ. În mod greșit

a apreciat că drumul de acces este afectat de o servitute legală, care se

încadrează în excepțiile reglementate de dispoziția legală mai sus menționată.

Legea

nu-i permite judecătorului fondului să stabilească „servituți

legale", acest atribut fiind exclusiv al legislativului, instanța neavând

dreptul ca, prin analogie, interpretare sau protejarea unui interes particular

să considere că un drum de acces, care-i permite intimatului pârât să treacă

spre anexele sale gospodărești (garaj, magazie și popicărie) se constituie în

servitute legală, inalienabilă.

Excepția de la principiul restituirii în natură,

prevăzută de art. 10 alin. (2)

teza

finală este de strictă interpretare, în sensul că nu se restituie terenul

afectat de o servitute reglementată printr-un act de autoritate, care are în

vedere o utilitate publică, astfel cum este definită de art. 578 alin. (1) C.

civ., sau de acele amenajări de utilitate publică, ceea ce nu este cazul în

speță.

Și sub

acest aspect, instanța a confundat interesul particular cu interesul general,

iar utilitatea publică a activității intimatului pârât a fost confundată cu

interesul public asupra unei porțiuni de teren.

3.

Instanța

de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 10 alin. (2) teza I din

Legea nr. 10/2001, lăsându-le lipsite de conținut, dând forță numai

dispozițiilor art. 10 alin. (3) din aceeași lege.

A

considerat, nelegal, că nu se restituie terenurile aferente acelor construcții

edificate înainte de 1990, indiferent dacă au fost edificate cu sau fără

autorizație de construcție, dar ulterior preluării abuzive, stabilind în mod

greșit că sintagma „construcții autorizate" nu are nicio valoare. În

realitate, legiuitorul a exceptat expres de la restituire în natură numai

terenurile aferente construcțiilor autorizate, per a contrario, terenurile

aferente construcțiilor neautorizate urmează regula generală a restituirii în

natură.

Nu se

poate interpreta altfel, pentru că, prin interpretarea dată de instanța de

apel, s-ar legaliza și/sau împroprietări persoane care au încălcat legile

construcțiilor care existau și înainte de 1990 (Decretului nr. 144/1958 privind

reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, completat cu

dispozițiile Decretului nr. 545/1958 privind reglementarea amplasării

construcțiilor, acte normative care instituiau norme obligatorii inclusiv

pentru persoanele juridice și autoritățile publice) și după 1990.

Prin

reglementarea celor două alineate ale art. 10, respectiv alin. (2) și (3),

legiuitorul a dorit să extindă regula generală de restituire și asupra

terenurilor aferente clădirilor edificate fără autorizație de construcție

ulterior anului 1990 și nu să lase nereglementată situația clădirilor edificate

fără autorizație de construcție anterior anului 1990.

4.

S-a

făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

privind restituirea în natură a terenului pe care se găsesc construcții

demolabile.

Deși s-a

reținut că intimatul pârât, prin adresa din 17 aprilie 1978, recunoaște încă

din acea epocă, faptul că, clădirea identificată pe planul cadastral ca fiind

C10, este degradată și demolabilă și că această clădire nu s-a modificat

potrivit inventarului prezentat de intimat, fiind înregistrată în aceeași stare

încă din 1967, instanța de apel nu a luat act de mărturisirea făcută în

conformitate cu prevederile art. 1201 C. civ. și nu a încadrat această clădire

în categoria celor demolabile potrivit art. 10 alin. (3), considerând greșit că

terenul aferent acesteia, în suprafață de 182,75 m.p., nu poate fi restituit în

natură.

De

asemenea, terenul dintre clădirea demolabilă, C10, și clădirea restituită, C9,

nu a fost restituit fără nicio motivare în drept, fiind considerat probabil

prea mic pentru a fi restituit.

5.

Instanța

de apel nu a circumscris situația de fapt prevederilor art. 10 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor legale invocate, instanța de

apel, văzând susținerile

intimatului

pârât, potrivit cărora activitatea specifică se desfășoară în clădirile C7 și

C9, deja restituite recurentelor, și că restul clădirilor nerestituite reprezintă

anexe gospodărești, ar fi trebuit să dispună restituirea și a terenului aferent

acestora, întrucât aceste anexe (magazie, garaj, popicărie) nu sunt necesare

desfășurării activității intimatului pârât.

6.

Instanța

de apel a pronunțat o hotărâre cu motive străine de natura cauzei (art. 304 pct.

7 C. proc. civ.), întreaga motivare fiind o opinie personală, nesusținută legal

și cu înfrângerea scopului legii.

Scopul

Legii nr. 10/2001 a fost acela de «restituire în natură» a proprietăților

preluate abuziv.

Recurentelor

li s-au restituit bucăți fărâmițate de teren, fără legătura între acestea, ele

fiind în imposibilitate să-și folosească și să-și valorifice proprietatea.

II.

Recurentul pârât M.A.I. - Direcția Generală Juridică a criticat decizia, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Așa cum

rezultă din actele dosarului, din cele zece construcții aflate, în prezent, pe

terenul revendicat, doar construcțiile identificate în schița întocmită de SC T.I.

SRL ca fiind C5, C7 și C9 au aparținut autorului intimatelor-reclamante.

Referitor

la construcția C8, aceasta nu poate fi restituită în natură, întrucât, așa cum

rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar și din concluziile

raportului de expertiză, a fost construită înainte de 1989.

În

această situație, din art. 10 alin. (2) și art. 10 alin. (3), în interpretarea per

a contrario, rezultă că sunt exceptate de la restituirea în natură și

terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate anterior anului 1990.

Această

normă apare explicabilă și din punct de vedere istoric, deoarece este cunoscut

că, anterior anului 1990, nu se emiteau autorizații de construcție pentru

clădirile edificate de Stat pe terenurile aflate în proprietatea sa.

Recurentul

pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei criticate, iar, pe

fond, respingerea acțiunii reclamantelor, ca nefondată.

Ambele

părți au depus întâmpinare, prin care au cerut respingerea căii de atac

declarată de partea adversă.

Analizând

decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt

fondate pentru următoarele considerente:

III.

Critica recurentelor reclamante privind restituirea în natură a clădirii C4, către

acestea, este neîntemeiată.

Instanța

de apel a reținut, în ceea ce privește clădirea în discuție, că nu se impune

restituirea ei în natură, deoarece este astfel situată și ocupă o suprafață

atât de mică, încât ar fi inutilizabilă pentru reclamante.

În mod

corect, Curtea de Apel a respins cererea de restituire în natură, dar nu pentru

argumentele sus-prezentate, legate de caracterul inutilizabil al clădirii C4

pentru reclamante, ci determinat de faptul că această construcție nu a

aparținut autorului părților menționate, ci a fost edificată după preluarea

imobilului de la acesta din urmă.

Față de

cele reținute în fapt în legătură cu construcția C4, de către instanța de apel,

și anume că nu a făcut parte din imobilul preluat de la autorul reclamantelor,

fiind ridicată ulterior, în perioada 1960-1970, nu operează regula restituirii

în natură prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001, reclamantele neputând

pretinde mai mult decât autorul lor a avut în patrimoniu la data preluării

bunului.

În baza

principiului „Nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet"

(„Nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât el însuși

are"), din moment ce construcția respectivă nu s-a aflat niciodată în

patrimoniul autorului lor, recurentelor nu li se putea transmite dreptul de a

solicita prin notificare bunul respectiv.

În ceea

ce privește terenul aflat în interiorul proprietății, susținerile recurentelor

sunt, însă, corecte.

Curtea

de Apel a înlăturat în mod greșit forma de reparație în natură pentru acest

teren, deoarece nu exista niciun impediment legal pentru restituirea în natură

către reclamante.

Topografia

locului, modul de situare față de construcțiile restituite reclamantelor și de

cele rămase în deținerea intimatului, precum și presupusa necesitate a

terenului pentru buna desfășurare a activității pârâtului, fără o argumentare

concretă a acestui ultim aspect reținut de instanță, cu atât mai mult cu cât

deja fusese înlăturată de la restituire o altă suprafață de teren, de 520 m.p.,

cu privire la care s-a reținut existența unei servituți de trecere, nu

reprezintă criterii legale care să împiedice reparația în natură.

Prin

urmare, terenul aflat în interiorul proprietății solicitate, fiind liber de

construcții și neafectat de amenajări de utilitate publică sau servituți

legale, trebuia restituit în natură, decizia fiind dată cu nerespectarea art. 9

și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

2.

Servitutea de trecere, reținută de instanța de apel ca afectând suprafața de

520 m.p. din terenul pretins de reclamante, reprezintă generic o servitute

legală, deoarece este reglementată de dispozițiile art. 616-619 C. civ., iar servituțile

legale se regăsesc printre impedimentele la restituirea în natură, prevăzute de

art. 10.alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cu toate

acestea, în speță, a fost greșit reținută, de instanță, existența unei servituți

legale de trecere în ceea ce privește suprafața de 520 m.p., pentru

considerentele ce urmează:

Dispozițiile

art. 587 C. civ., invocate în cererea de recurs cu referire la necesitatea

existenței unui act normativ special, ca act al puterii legiuitoare, care să

stabilească servitutea de trecere în favoarea pârâtului, nu sunt incidente în

speță.

Textul

vizează necesitatea adoptării unor legi speciale în cazul servitutilor administrative

de trecere, și anume în cazul servitutilor instituite prin lege în interes

public, în favoarea autorităților publice competente să efectueze lucrări de

utilitate publică, în măsura în care acestea nu impun exproprierea. Astfel de servituți

au ca obiect „cărarea sau poteca pe lângă marginea râurilor navigabile sau

flotabile, construcția sau reparația drumurilor, sau alte lucrări publice sau

comunale". Este vorba, de exemplu, despre lucrări în domeniul minier, în

cel petrolier sau al energiei electrice.

Niciuna

dintre aceste ipoteze nu se regăsește în speță, ceea ce presupune că nu este

necesară adoptarea unui act normativ special pentru instituirea unui drept de

servitute în favoarea pârâtului pentru suprafața de 520 m.p. în litigiu, fiind

suficientă hotărârea instanței care să cenzureze în ce măsură se justifică

existența acestei servituți în favoarea pârâtului, care să înlăture

restituirea în natură a suprafeței de teren respective.

Pentru

argumentele care se vor prezenta în continuare în legătură cu situația juridică

a diferitelor porțiuni care compun întreaga suprafață de teren care a aparținut

autorului recurentelor, acestora din urmă li se cuvine în natură tot acest

teren, sens în care se va modifica decizia recurată.

În acest

caz, în care nu va mai rămâne în deținerea pârâtului nici o suprafață de teren

din cel pretins de reclamante, nu se mai justifică utilitatea dreptului de

servitute pentru suprafața de teren de 520 m.p., nemaiputându-se pune problema

accesului la drumul public pentru exploatarea terenului care are situația de

loc înfundat. De asemenea, nu este posibilă înlăturarea formei de reparație în

natură pentru terenul în discuție, care constituie, potrivit scopului Legii nr.

10/2001, regula în materie potrivit art. 1, 7 și 9, nici determinat de

existența construcțiilor care au rămas în deținerea pârâtului. Aceasta deoarece,

clădirile respective (C1, C2, C3, C4, C6, C8 - pentru argumentele ce se vor

prezenta, C10) reprezintă simple anexe față de clădirile principale, restituite

în natură recurentelor.

În

consecință, nu se mai impune stabilirea unei servituți de trecere în

favoarea pârâtului pentru suprafața de teren de 520 m.p., care să constituie un

impediment la restituirea în natură a

acestei suprafețe de teren, în sensul art. 10

alin. (2) teza finală din

Legea nr. 10/2001, urmând ca și terenul menționat să fie restituit în natură

către recurente.

3.

Referitor la terenul ocupat de construcțiile edificate de către stat, după

preluarea imobilului și anterior datei de 1 ianuarie 1990, soluția Curții de

Apel este dată, de asemenea, cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin.

(2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Conform

dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „In cazul în care pe

terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat

noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în

natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de

construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de

utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent".

Din

interpretarea gramaticală a textului de lege sus-menționat rezultă fără dubiu

că nu se restituie în natură terenurile ocupate de construcții noi, edificate

cu autorizație de construire, indiferent de momentul edificării lor, respectiv

anterior sau ulterior datei de 1 ianuarie 1990. Aceasta deoarece legea, atunci

când se referă la „construcții noi autorizate" nu face referire la un

anumit moment sau perioadă a edificării construcțiilor, în consecință, nu

diferențiază forma de restituire, în natură sau în echivalent în funcție de un

asemenea element temporal. Or, unde legea nu distinge, nici judecătorului nu îi

este îngăduit să distingă conform principiului „Ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus".

Menționarea

datei de 1 ianuarie 1990 în alin. (3) din art. 10 - „Se restituie în natură

terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii

după data de 1 ianuarie 1990" - nu este un argument din care să rezulte că

pentru construcțiile edificate anterior momentului în discuție nu era necesară

autorizație de construire și, deci, în cazul terenurilor ocupate de asemenea

construcții, nu se poate dispune restituirea în natură, cum greșit a considerat

Curtea de Apel.

Art. 10 alin.

(3) se aplică doar în cazul terenurilor ocupate de construcții neautorizate,

edificate ulterior datei de 1 ianuarie 1990, nefiind incident pentru

suprafețele de teren în litigiu ocupate de construcțiile ridicate de stat, față

de perioada în care s-a reținut, de instanța de apel, că acestea au fost

edificate, și anume anterior datei de 1 ianuarie 1990.

Este,

însă, relevant alin. (2) al aceluiași text de lege, care, cum s-a arătat, face

referire la construcții autorizate, doar terenurile ocupate de astfel de

construcții neputând fi restituit în natură, ci doar în echivalent.

Un alt

argument în sprijinul necesității autorizației de construire și pentru

construcțiile edificate anterior anului 1990, inclusiv în cazul celor ridicate

în sectorul socialist, îl reprezintă legislația adoptată în materie, în regimul

politic trecut, care prevedea, în mod obligatoriu, obținerea prealabilă a

autorizației de construire pentru aproape toate tipurile de lucrări (Decretul nr.

144 din 29 martie 1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de

construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor

referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără

construcții).

În art. 5

alin. (1) din Decret, se prevede că „Autorizația privind lucrările ce aparțin

sectorului socialist, inclusiv cele executate prin contribuție obștească,

precum și cele realizate din credite acordate de stat, se va elibera pe baza

documentației prevăzute de actele normative pentru începerea lucrărilor privind

întreaga investiție".

Raportat

la existența unei legislații care impunea și în regimul comunist necesitatea

obținerea autorizației de construire, în primul rând, pentru construcțiile noi,

edificate, nu se justifică raționamentul adoptat de instanța de apel privind

distincția între categoriile de măsuri reparatorii reglementate de

Legea nr. 10/2001 în raport de momentul

edificării construcției.

Ar

însemna ca neregulile săvârșite de stat în regimul politic trecut,

constând în ridicarea unei construcții fără

autorizație, să producă în continuare

pentru stat efecte benefice, deși

acesta este oricum răspunzător pentru preluarea abuzivă a terenului de la

fostul proprietar, ceea ce nu este de conceput.

În plus,

modificarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 față de forma inițială a

textului constituie un alt argument în sensul că măsurile reparatorii prin

echivalent se cuvin persoanelor îndreptățite doar pentru terenuri ocupate de

construcții noi, autorizate.

Astfel,

în timp ce art. 10 alin. (3) are și în prezent un conținut identic cu textul în

forma inițială, alin. (2) a suferit modificări, în forma legii de la data

intrării în vigoare dispoziția vizând imposibilitatea restituirii în natură a

terenului ocupat de construcții, fără să se specifice că este vorba despre

construcții autorizate, așa cum se prevede în forma actuală a legii.

Alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară prevedea că „În cazul

în care pe terenurile imobilelor preluate în mod

abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea

în natură a părții de teren rămase

liberă, urmând să se respecte

documentațiile de urbanism legal aprobate".

Modificarea

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, în sensul

arătat mai sus nu se poate explica decât prin scopul legiuitorului, de a

extinde domeniul de aplicare a restituirii în natură și pentru terenurile pe

care s-au ridicat construcții neautorizate și în perioada 6 martie 1945-1

ianuarie 1990.

De

asemenea, regimul politic anterior datei de 1 ianuarie 1990, diferit de cel

ulterior acestei date, nu justifică un tratament discriminatoriu în ceea ce

privește încălcarea unor norme de ordine publică, astfel cum sunt cele care

guvernează edificarea construcțiilor.

În

concluzie, printr-o interpretare greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 10/2001, Curtea a considerat că nu este posibilă restituirea în

natură a porțiunilor de teren ocupate de construcții edificate anterior anului

1990, fără autorizație de construire, urmând ca decizia atacată să fie

modificată și sub acest, în sensul restituirii în natură și a acestor suprafețe

de teren.

4.

Referitor la greșita interpretare a dispozițiilor art. 10 alin. (3), sub

aspectul tezei finale - posibilitatea restituirii în natură a terenurilor pe

care s-au ridicat construcții demontabile, analiza susținerilor recurentelor a

devenit lipsită de utilitate, din moment ce, pentru argumentele prezentate în precedent,

toate suprafețele de teren ocupate de construcțiile edificate de stat, fără

autorizație de construire, vor fi restituite în natură acestora.

Cât

privește suprafața de teren cuprinsă între C9 și C10, Curtea nu s-a referit în

mod expres la această porțiune, dar a apreciat global că terenul din interiorul

proprietății, față de clădirile restituite reclamantelor și de cele rămase în

posesia pârâtului, este necesar desfășurării activității acestuia din urmă.

Prin

urmare, nu se poate reține că instanța nu ar fi motivat respingerea cererii de

restituire în natură a suprafeței de teren în discuție, în sensul art. 304 pct.

7 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nici motivele de apel ale

reclamantelor nu vizau în mod expres această suprafață, ci întregul teren

nerestituit, din care face parte acest teren.

Soluția

Curții este însă nelegală, deoarece, cum deja s-a arătat, terenul

fiind liber de construcții și, în plus, urmând a

se restitui și terenul aferent C10,

precum și terenul afectat de

servitutea de trecere, în continuarea cărora se află terenul în discuție, nu se

mai poate considera că acesta este necesar desfășurării activității pârâtului.

5.

Și

în ceea ce privește restituirea în natură a terenului aferent clădirilor anexe

(magazie, garaj, popicărie), analiza criticii referitoare la

încălcarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

nu mai prezintă relevanță față de

argumentele expuse mai sus, conform

cărora restituirea suprafețelor de teren respective este determinată de

edificarea construcțiilor fără autorizație pe aceste suprafețe.

6.

Referitor

la motivarea hotărârii prin raportare la considerente străine de natura

pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critica este neîntemeiată,

deoarece Curtea nu a făcut referire, în cuprinsul deciziei, la aspecte de fapt

sau de drept care să nu aibă legătură cu cauza, pentru a se putea reține

incidența acestui motiv de modificare.

În

realitate, recurentele invocă, în cadrul acestui motiv de recurs, tot chestiuni

de nelegalitate, care au fost deja examinate în precedent.

În

concluzie, recursul reclamantelor este fondat în ceea ce privește suprafața de

teren care nu a fost restituită în natură prin dispoziția contestată, respectiv

diferența de teren de 1.343 m.p. (incluzând și terenul deja restituit în natură

prin decizia recurată, de 158 m.p.), teren care va fi restituit în natură către

părțile menționate, cu consecința modificării art. 4 din dispoziție.

II.

Recursul pârâtului conține o singură critică expresă, privind greșita

restituire a construcției C8, către reclamante, și este fondat pentru

argumentele prezentate în cadrul analizării criticii acestora referitoare la

construcția C4 (motivul 1 din recursul reclamantelor).

În

esență, cum C8 nu a aparținut autorului reclamantelor, ci a fost edificată de

stat, după cum s-a reținut în fapt, de către instanța de apel, această

construcție a fost greșit restituită în natură, reclamantele neavând calitatea

de persoane îndreptățite pentru construcția în discuție, în sensul Legii nr. 10/2001,

indiferent că aceasta a fost edificată tară autorizație de construire după anul

1990.

În ceea

ce privește terenul aferent C8, deși pârâtul nu formulează o critică expresă în

ceea ce privește restituirea în natură a acestui teren, dispusă prin decizie,

invocă dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, menționând

că nu se pot restitui în natură terenurile aferente construcțiilor edificate

anterior anului 1990, chiar fără autorizație de construire.

Considerând că recurentul a înțeles să critice implicit

soluția instanței și

sub

aspectul terenului aferent C8, restituit în natură către reclamante, Înalta Curte

constată că soluția de restituire este corectă, întrucât terenul, spre

deosebire de construcție, a aparținut autorului reclamantelor și este ocupat de

o construcție edificată fără autorizație de construire, ulterior anului 1990,

după cum a reținut, în fapt, Curtea de Apel.

În

aceste condiții, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) teza I, conform

cărora „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții

neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990".

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin.

(1) - (3) cu referire

la art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va modifica,

în parte, decizia recurată; art. 2 din dispoziția nr. 396/2008 emisă de M.A.I.

se va modifica în sensul că, pe lângă construcțiile și suprafețele de teren

deja menționate (suprafețele S1, S2, S3, cu construcții), se va restitui, în

natură, reclamantelor și diferența de teren în suprafață de 1343 m.p.

Va

înlătura din decizia recurată dispoziția de modificare a art. 2 din dispoziția

sus-menționată, privind restituirea în natură a construcției C8.

Va

dispune înlăturarea din cuprinsul art. 4 al aceleiași dispoziții a mențiunii de

respingere a cererii de restituire în natură a terenului și servituților

aferente C1, C2, C3, C4, C6, C8 și C10, de rămânere în proprietatea statului și

administrarea M.A.I. a acestora și de constatare în favoarea reclamantelor a

beneficierii de despăgubiri în echivalent pentru terenul în suprafață de 1343

m.p.

Va

menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de reclamantele C.H.G. și C. (fostă N.) R.C. și de

pârâtul M.A.I. - Direcția Generală Juridică împotriva Deciziei nr. 483/ A din

10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică,

în parte, decizia recurată.

Art. 2

din dispoziția nr. 396/2008 emisă de M.A.I. se modifică în sensul că, pe lângă

construcțiile și suprafețele de teren deja menționate (suprafețele S1, S2 și

S3, cu construcții), se restituie, în natură, reclamantelor și diferența de

teren în suprafață de 1343 m.p.

Dispune

înlăturarea din decizia recurată a modificării art. 2 din dispoziția

sus-menționată privind restituirea în natură a construcției C8.

Dispune

înlăturarea din cuprinsul art. 4 al aceleiași dispoziții a mențiunii de

respingere a cererii de restituire în natură a terenului și servitutilor

aferente C1, C2, C3, C4, C6, C8 și C10, de rămânere în proprietatea statului și

administrarea M.A.I. a acestora și de constatare, în favoarea reclamantelor, a

beneficierii de despăgubiri în echivalent pentru terenul în suprafață de 1343

m.p.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2012.