ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2977/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2977/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanții A.N., B.M.R., C.B., C.D.F., C.C., C.D., D.M.,

F.G., M.M.C., M.M.I., M.A., N.M., N.S.M., N.C., P.E.R., Ș.I.S., S.C., S.O.L., S.D.D.,

T.R.S., T.R. și U.R.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul

României, Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare

Fiscală, suspendarea executării următoarelor acte administrative:

a) Normele

metodologice 3 alin. (7

1

) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate

prin H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 57112003 privind Codul fiscal;

b) Caseta E

"Date privind vectorul fiscal" rândul 1 "Taxa pe valoarea

adăugată" din "Declarație de înregistrare fiscală/Declarație de

mențiuni pentru persoane fizice române (020), cod M,F,P. 14.13 ianuarie 10.11/2",

din Anexa 1 la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 262/2007 pentru

aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor împreună cu lit.

E ,,Date privind vectorul fiscal" rândul 1 "Taxa pe valoarea

adăugată" din Instrucțiunile de completare a formularului (020) din

Declarație de înregistrare fiscală/Declarație de mențiuni pentru persoane

fizice române din Anexa 2 la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 262/2007

pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor;

c) Ordinul nr. 17861/2010

al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală pentru aprobarea

Procedurii de modificare, din oficiu, a vectorului fiscal cu privire la TVA,

precum și a modelului și conținutului unor formulare, sub aspectul incidentei

acestuia asupra persoanelor care obțin venituri din valorificarea drepturilor

de proprietate intelectuală din desfășurarea de activități în mod dependent sau

fără a avea calitatea de prestatori de servicii.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat ca sunt persoane care obțin venituri din valorificarea

drepturilor de proprietate intelectuală și cărora le sunt încălcate drepturile

de a nu deveni persoane impozabile și de a nu fi supuși obligației de

înregistrare în scopuri de TVA, iar demersul Agenției Naționale de Administrare

Fiscală de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA a persoanelor care obțin

venituri din drepturi de proprietate intelectuală este ilegal, întrucât

contravine dreptului comunitar european și jurisprudenței C.E.D.O., potrivit

cărora acordarea dreptului de exploatare a unui drept de proprietate

intelectuală de către autor angajatorului său nu este un contract de prestări

de servicii, ci un contract de realizare a operei.

Totodată, au susținut

că interpretarea eronată a unor texte legale ambigue afectează sute de

scriitori, artiști, arhitecți, jurnaliști, precum și reprezentanți ai altor

categorii profesionale care au obținut venituri in schimbul activității lor de

creație. Cesiunea de drepturi de autor, concept fundamental pentru soluționarea

prezentei cereri, nu reprezintă nici o vânzarea de mărfuri, nici o prestare de

servicii, ci o operațiune juridică distinctă de oricare dintre acestea.

În concluzie,

reclamanții au arătat că sunt îndeplinite condițiile art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

În privința cazului

bine justificat, au susținut că există împrejurări de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actelor contestate în cauză și a

căror suspendare a executării o solicită.

În esență, s-a

susținut că potrivit Normelor metodologice 3 alin. (7

1

) la art. 127

din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, o activitate din care se

obțin venituri din drepturi de autor este întotdeauna o activitate desfășurată

în mod independent din perspectiva aplicabilității TVA, ceea ce contravine

dispozițiilor Codului fiscal și ale legislației europene în materie.

S-a arătat că Normele

metodologice ale Codului fiscal nu respectă rolul stabilit de Constituție și de

Legea nr. 90/2001, aducând atingere Legii nr. 571/2003, la fel fiind și cazul

Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 262/2007.

S-a menționat că textul

Codului fiscal care asimilează cesiunea de drepturi de autor cu prestările de

servicii nu este aplicabil, iar comportamentul fiscului român care a decis după

6 ani de la aplicarea Codului fiscal să considere cesiunea de drepturi de autor

drept operațiune purtătoare de TVA și să aplice retroactiv TVA încalcă

principiul securității raporturilor juridice.

Referitor la paguba

iminentă, reclamanți au susținut că se impune suspendarea executării actelor

administrative contestate, în caz contrar administrația financiară dispune de

instrumente juridice foarte eficiente pentru a duce la îndeplinire titlurile de

creanță emise și pentru a executa silit sumele impuse în baza unor texte de

lege vădit ilegale, iar reclamanții și celelalte persoane care obțin venituri

din desfășurarea unei activități de creație intelectuală vor fi înregistrate

din oficiu ca plătitori de TVA, le vor fi calculate sume restante de plată și

penalități, fiind executați silit pentru achitarea acestora.

Un alt aspect

învederat de reclamanți este acela că în cazul executării sumei de bani trecută

eronat în Deciziile de impunere, acele sume de bani de recuperat vor fi blocate

în conturile statului probabil ani de zile, iar pierderile suferite prin

indisponibilizarea acestor sume uriașe, nu vor afecta afacerile, cum este cazul

unei societăți comerciale, ci, în mod direct, viața de zi cu zi a persoanelor

fizice ce au făcut obiectul controlului.

Prin întâmpinările

formulate în cauză pârâții au solicitat respingerea cererii de suspendare a

actelor administrative menționate, arătând, în esență, că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea acestora.

Guvernul României și

A.N.A.F. au invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire

la suspendarea actelor administrative care au fost emise de ceilalți pârâți,

iar A.N.A.F. a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii.

La data de 1

septembrie 2011, s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către

intervenientul C.V.G., invocând aceleași pretenții ca reclamanții.

Curtea

de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

nr. 5783 din 11 octombrie 2011, a admis

cererea principală formulată de reclamanții,

a admis cererea de intervenție formulată de intervenientul C.V.G. și a dispus

suspendarea executării următoarelor acte administrative, până la pronunțarea

instanței de fond: Normele metodologice 3 alin. (7

1

) la art. 127 din

Codul fiscal, aprobat prin H.G. nr. 44/2004; Ordinul nr. 1786/2010 al

președintelui A.N.A.F.; Caseta E „Date privind vectorul fiscal” rândul 1 „TVA”

din „Declarația de înregistrare fiscală/Declarație de mențiuni pentru persoane

fizice române (020), Lit. E „date privind vectorul fiscal „ rândul 1 „TVA” din

Instrucțiunile de completare a formularului (020).

Prin

aceeași sentință a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată în

solidar, astfel: 2110,98 către A.N.V.; 2113,46 lei către B.M.; 2110,98 lei

către C.B.; 2094,91 lei către C.D.; 2111,32 lei către F.G.; 2111,32 către P.E.R.;

2110,98 lei către S.O.L.; 2110,98 lei către R.T.; 2110,98 lei către U.R.A. și

2107,40 lei către intervenientul C.V.G.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții au făcut

dovada îndeplinirii condițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și

anume sesizarea prealabilă a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, existența unui caz bine justificat și

necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

În privința cazului

bine justificat, prima instanță a reținut că, în speță, există împrejurări de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor

administrative, răsturnând prezumția de legalitate de care se bucură acestea,

astfel:

metodologice 3 alin. (7

1

) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate

prin H.G. nr. 44/2004 încalcă Codul fiscal și Directiva 2006/112/CE, care prevăd

faptul că nu acționează de o manieră independentă două categorii de persoane: persoanele

care desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, respectiv cele

care desfășoară activitatea în temeiul unui alt contract, care însă creează

raporturi juridice similare celor derivând dintr-un contract de muncă.

Dispozițiile Codului

fiscal, interpretat și aplicat în lumina Directivei 2006/112/CE, nu exclud din

sfera lor de aplicare nici o activitate economică. Astfel, desfășurarea

oricărei activități economice are vocația de a fi realizată de o manieră

dependentă sau independentă, după cum raporturile juridice create între cel ce

desfășoară activitatea și cel care beneficiază de ea sunt sau nu similare celor

derivând dintr-un contract de muncă.

Normele metodologice

ale art. 127 din Codul fiscal reglementează însă faptul că activitățile care

generează venituri din drepturi de autor nu pot fi niciodată calificate ca

fiind activități dependente din perspectiva aplicabilității TVA.

metodologice 3 alin. (7

1

) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate

prin H.G. nr. 44/2004 fac trimitere, pentru a configura sfera persoanelor care

desfășoară activități în mod dependent din perspectiva TVA, la dispozițiile art.

7 din Codul fiscal, ceea ce contravine art. 7 din Codul fiscal .

În acest context, din

perspectiva Codului fiscal, noțiunile "desfășurare de activități economice

în mod dependent", respectiv "desfășurare de activități economice în

mod independent" sunt configurate ca instituții autonome. Pe de o parte,

acestea au semnificația din art. 7 al Codului fiscal. Aceasta se aplică în

întregul C. fisc., mai puțin in materie de TVA.

În acest caz,

într-adevăr, legislația fiscală nu permite ca activitățile prin care se obțin

venituri din valorificarea drepturilor de autor să fie considerate ca

activități desfășurate în mod dependent, iar, pe de altă parte, art. 127 din

Codul fiscal stabilește semnificația "desfășurării de activități economice

în mod dependent/ independent" incidente în materia titlului VI, referitor

la TVA.

În această situație

însă, legislația fiscală, în măsura în care ar fi interpretată și aplicată

într-un mod conform dreptului U.E., ar permite ca activitățile prin care se

obțin venituri din valorificarea drepturilor de autor să fie considerate ca

activități desfășurate în mod dependent și, astfel, să fie excluse de la

aplicarea regimului juridic al TVA.

Prin Codul fiscal, cum

este redactat în prezent, nu se respectă autonomia celor două instituții, iar

activitățile din care se obțin venituri din valorificarea drepturilor de autor

ajung să fie considerate drept activități desfășurate în mod independent,

indiferent de situație.

fiscală încalcă principiul securității raporturilor juridice.

În speță, controalele

fiscale și rezultatele acestora, în aplicarea retroactivă a unor norme juridice

încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și în practica C.E.D.O., precum și art. 47 din

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse

principiului securității juridice.

S-a reținut și faptul

că reclamanții au respectat legea fiscală în vigoare la momentul realizării

cesiunii de drepturi de autor.

S-a statuat că

celelalte aspecte invocate de reclamanți pentru a susține nelegalitatea actelor

administrative nu pot fi examinate în cadrul acestei cereri de suspendare,

deoarece nu sunt aspecte ce denotă o îndoială serioasă în privința legalității

actelor administrative a căror suspendare se solicită.

În privința pagubei

iminente, prima instanță a reținut că este previzibil că reclamanții și

intervenientul vor suferi un prejudiciu material viitor dacă nu se va dispune

suspendarea executării actelor atacate.

Astfel, este

previzibil că reclamanții vor fi în situația de a pierde sume de bani fie din scăderea

numărului de persoane interesate să încheie contracte de cesiune de drepturi de

autor cu aceștia, fie din necesitatea de a reduce prețul cesiunii pentru că,

adăugând TVA-ul impus de lege, să se ajungă la păstrarea contravalorii pe care

cocontractanții lor ar trebui să le plătească pentru a putea să exploateze

drepturile de autor.

Pe de altă parte,

neînregistrarea în scopuri de TVA a reclamanților are drept consecință și

suportarea, din veniturile acestora a TVA-ului pe care ar fi trebuit să îl

colecteze, ca urmare a faptului că nefiind înregistrați în scopuri de TVA, nu

au perceput cota de TVA de la persoanele cu care au încheiat contracte de

cesiune de drepturi de autor. De asemenea, aceste sume sunt purtătoare de

dobânzi și penalități.

În plus, dacă s-ar

plăti aceste sume de bani statului și reclamanții vor obține anularea actelor

administrative, statul va trebui să restituie sumele încasate, iar pierderile

suferite prin indisponibilizarea acestor sume mari vor afecta, în mod direct,

mijloacele de subzistență ale reclamanților și intervenientului.

Prima instanță a

reținut că există și posibilitatea ca statul să restituie cu întârziere sumele

încasate datorită perioadei economice dificile, cu atât mai mult cu cât este de

notorietate existența unor ordonanțe prin care restituirile la plată se amână

sau se eșalonează pe ani de zile.

Prin Încheierea din

20 septembrie 2011 au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale

pasive a pârâților Guvernul României și A.N.A.F., precum și excepția

inadmisibilității invocată de A.N.A.F., ca neîntemeiate.

S-a reținut că cele

trei acte normative a căror suspendare se solicită prezintă o strânsă legătură

între ele, fiind fundamentate pe dispozițiile Codului fiscal, motiv pentru care

se justifică calitatea procesuală a pârâților chemați în judecată.

Pe de altă parte, s-a

constatat ca fiind neîntemeiată excepția invocată de A.N.A.F. privind

inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea Ordinului

președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 urmare a lipsei plângerii prealabile,

apreciindu-se că reclamanții au formulat plângere prealabilă împotriva

celorlalte acte a căror suspendare se solicită, fapt care complinește lipsa

derulării acestei proceduri și cu privire la ordinul menționat, care este în

strânsă legătură cu celelalte acte normative a căror suspendare se solicită.

exercitată

Împotriva sentinței nr.

5783 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București – secția contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs Guvernul României, Ministerul

Finanțelor Publice și A.N.A.F., aceasta din urmă declarând recurs și împotriva

Încheierii din data de 20 septembrie 2011 a aceleiași instanțe.

Prin considerente

comune, în ceea ce privește soluția asupra cererii de suspendare, recurentele

au susținut, în esență, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii întrucât nu s-a

făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, respectiv cazul bine justificat și

paguba iminentă, astfel cum aceste noțiuni sunt definite în art. 2 alin. (1) lit.

ș) și t) din aceeași lege.

Recurenta A.N.A.F.

aduce critici și soluției asupra excepției lipsei calității sale procesuale

pasive, susținând că nu are o astfel de calitate cu privire la capetele de

cerere prin care s-a solicitat suspendarea unui act administrativ normativ emis

de Guvernul României și cel care viza actul administrativ emis de M.F.P.

De asemenea, aceeași

recurentă susține că în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității

capătului de cerere prin care s-a solicitat suspendarea O.P.A.N.A.F. nr. 1786/2010,

întrucât nu s-a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7

din Legea nr. 554/ 2004 cu privire la acest act, situație care trebuia să

conducă la respingerea cererii de suspendare în ceea ce privește acest ordin ca

inadmisibilă.

Aceeași recurentă

aduce critici sentinței atacate în ceea ce privește obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată, susținând că nu se justifică cuantumul acestora în

raport de valoarea pricinii și volumul muncii prestate.

De asemenea, arată că

acordarea cheltuielilor de judecată a avut loc în situația în care partea nu a

câștigat în mod irevocabil procesul, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 274 C. proc. civ.

Recurentul Guvernul

României și Ministerul Finanțelor Publice au invocat și motivul prevăzut de art.

304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea nu respectă

cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că a nesocotit

apărările sale, lipsind astfel din hotărâre motivele de fapt și de drept pentru

care s-au înlăturat aceste apărări și nici motivele pe care se sprijină.

Intimații-reclamanți

și intimatul-intervenient au formulat întâmpinare la recursurile formulate,

solicitând respingerea acestora, apreciind ca legală și temeinică atât sentința

cât și încheierea atacată, combătând criticile aduse de recurenți hotărârilor

judecătorești pronunțate în cauză, susținând că nu sunt fondate motivele de

recurs invocate de recurenți.

De asemenea, se

menționează că recurenta A.N.A.F. are calitate procesuală pasivă, întrucât cele

trei acte normative sunt în strânsă corelație, produc consecințe pe plan

procesual, astfel că între cele trei autorități emitente există coparticipare

procesuală pasivă.

Cu privire la

condiția formulării plângerii prealabile se arată că deși nu a parcurs

procedura prealabilă cu privire la O.P.A.N.A.F. nr. 1786/2010, în absența

legalității Normelor metodologice ale Codului fiscal care se răsfrânge și

asupra acestui ordin, având în vedere și rațiunea plângerii prealabile cât și

faptul că a fost parcursă plângerea prealabilă cu privire la H.G. nr. 44/2004, excepția inadmisibilității invocată în cauză este neîntemeiată, iar

prevederile art. 14 trebuie aplicate în sensul de a nu îngrădi liberul acces la

justiție.

În ceea ce privește

soluția pe fondul cauzei, în esență, se menționează că s-a făcut dovada

îndeplinirii condițiilor cumulative impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

S-a invocat de către

intimații-reclamanți și intimatul-intervenient, excepția lipsei calității de

reprezentant a persoanelor care au semnat recursurile declarate și, pe cale de

consecință, anularea celor trei recursuri, iar în subsidiar respingerea

acestora ca nefondate.

S-au susținut aceste

excepții și prin notele scrise, menționându-se că în baza art. 161 alin. (2) C.

proc. civ., se impune anularea celor trei recursuri, întrucât recurentele

A.N.A.F., Guvernul României și M.F.P., nu au făcut dovada calității de

reprezentant a persoanei care a semnat recursul, deși s-a acordat termen în

acest sens, înscrisurile depuse nefiind edificatoare și doveditoare ale

calității de reprezentant.

De asemenea, prin

notele scrise s-a menționat că a fost pronunțată sentința și pe fondul cauzei,

fiind depus la dosar certificatul din cauza ce formează dosarul nr. 9092/2/2011

al Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

A.N.A.F. a depus la

dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepției nulității

recursului, menționând că în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) și (4) și art.

12 din H.G. nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F.,

Ordinului nr. 3834/2011, precum și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei,

rezultă că recursul formulat de către A.N.A.F. a fost semnat de persoana care

avea calitatea de reprezentant al A.N.A.F. în fața instanțelor de judecată,

fiind neîntemeiată excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului

recursului.

de recurs

Înalta Curte

analizând excepțiile invocate de intimați, apreciază că acestea sunt

neîntemeiate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Referitor la excepția

lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat recursul declarat de

Guvernul României,instanța de recurs reține că, într-adevăr, cererea de recurs

a fost semnată, pentru Secretarul General al Guvernului, de T.N., director al

Direcției Contencios și Resurse Umane.

Prin Ordinul nr. 60

din 15 ianuarie 2010 emis de Secretarul General al Guvernului, în temeiul art. 5

alin. (4) din H.G. nr. 405/2007 privind funcționarea Secretariatului General al

Guvernului, cu modificările și completările ulterioare, a fost delegată

atribuția de a semna pentru Secretarul General al Guvernului cererile adresate

instanțelor judecătorești, corespondența în cauzele aflate pe rolul instanțelor

judecătorești, actele procedurale, etc., domnului T.N., director al Direcției Contencios

și Resurse Umane.

Faptul că la dosar nu

a fost depus originalul acestui înscris, iar data semnării acestuia este scrisă

de mână, nu conduc la reținerea ca întemeiate a susținerilor în favoarea

admiterii excepției invocate întrucât nu s-a dovedit că a fost invocat/constatat

vreun fals în privința acestuia.

De asemenea, obiectul

cauzei nu vizează anularea acestui ordin, astfel că aspectele referitoare la

legalitatea acestuia nu pot fi analizate de instanța de recurs.

În consecință,

existând un ordin legal de delegare în acest sens, la momentul declarării căii

de atac, nu sunt justificate argumentele în susținerea excepției, astfel că

aceasta va fi respinsă.

Referitor la excepția

lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat recursul declarat de

M.F.P.,instanța de recurs în raport de înscrisurile depuse la dosar reține

situația potrivit căreia cererea de recurs a fost semnată Directorul General C.B.,

care deținea această funcție și avea această competență în temeiul art. 1 din

Regulamentului de organizare și funcționare a aparatului propriu al M.F.P. aprobat

prin Ordinul nr. 667/2009 al ministrului finanțelor publice, cu modificările

ulterioare.

Prin urmare, excepția

invocată este neîntemeiată și va fi respinsă.

Cu privire la

excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat recursul

declarat de A.N.A.F., instanța de recurs în raport de înscrisurile depuse la

dosar reține situația potrivit căreia cererea de recurs a fost semnată pentru

Directorul General I.T. de directorul general adjunct al Direcției Generale

Juridice a A.N.A.F, situație necontestată.

Conform art. 107 din Ordinul

Președintelui A.N.A.F nr. 3834/2011, persoana semnatară a recursului avea

calitatea de reprezentant al A.N.A.F în fața instanțelor de judecată, astfel că

excepția invocată urmează a fi respinsă, susținerile în favoarea admiterii

excepției invocate fiind neîntemeiate, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit

că a fost invocat/ constatat vreun fals sau a intervenit revocarea/

modificarea/ anularea în privința acestuia.

Înalta Curte,

analizând recursul A.N.A.F în raport de criticile formulate, de înscrisurile ce

se află la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că

acesta este fondat, însă pentru considerentele ce vor fi prezentate în

continuare.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă prevăzută la pct. 1 al acestei decizii, prin Încheierea

din 20 septembrie 2011 atacată în cauză, au fost respinse excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și A.N.A.F., precum

și excepția inadmisibilității invocată de A.N.A.F., ca neîntemeiate.

S-a reținut că cele

trei acte normative a căror suspendare se solicită prezintă o strânsă legătură

între ele, fiind fundamentate pe dispozițiile Codului fiscal, motiv pentru care

se justifică calitatea procesuală a pârâților chemați în judecată.

Pe de altă parte, s-a

constatat ca fiind neîntemeiată excepția invocată de A.N.A.F. privind

inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea Ordinului

președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 urmare a lipsei plângerii prealabile,

apreciindu-se că reclamanții au formulat plângere prealabilă împotriva

celorlalte acte a căror suspendare se solicită, fapt care complinește lipsa

derulării acestei proceduri și cu privire la ordinul menționat, care este în

strânsă legătură cu celelalte acte normative a căror suspendare se solicită.

Recurenta – pârâtă

A.N.A.F. are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât obiectul cererii de

suspendare îl constituie și Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010,

astfel că există identitate între persoana acesteia și cel despre care se

pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Astfel, este justificată

calitate procesuală pasivă în raport de cererea de suspendare care vizează

acest ordin, fiind nefondate criticile referitoare la soluția privind această

excepție.

Însă, sunt fondate

criticile referitoare la soluția privind excepția neîndeplinirii procedurii

prealabile și implicit a inadmisibilității cererii de suspendare a Ordinului

președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010.

Este evident că s-a

solicitat suspendarea unor acte emise de autorități publice distincte, care

produc efecte juridice distincte, astfel că se impunea îndeplinirea procedurii

prealabile, prevăzută de legiuitor prin dispozițiile art. 7 alin. (1)

coroborate cu cele ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca o condiție

de admisibilitate a unei asemenea cereri, pentru Ordinul Președintelui Agenției

Naționale de Administrare Fiscală nr. 1786/2010.

S-a recunoscut că în

cauză nu a fost îndeplinită procedura prealabilă cu privire la Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 a cărui suspendare s-a solicitat în mod

distinct.

Prin urmare,

neîndeplinirii procedurii prealabile conduce la concluzia că excepția invocată

de această recurentă este întemeiată, având drept consecință respingerea ca

inadmisibilă a cererii de suspendare a Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010.

În consecință, față

de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a I C. proc.

civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, va admite recursul A.N.A.F. împotriva sentinței și încheierii

recurate, le va modifica și va admite excepția inadmisibilității cererii de

suspendare a Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 și va respinge ca

inadmisibilă cererea de suspendare a acestui ordin.

Astfel, urmare a

acestei soluții și conform dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu se

mai impune obligarea aceleiași recurente-pârâte la cheltuieli de judecată,

fiind de prisos și analiza celorlalte motive de recurs.

În ceea ce privește

celelalte recursuri, declarate de Guvernul României și Ministerul Finanțelor

Publice, instanța de recurs, examinându-le prin prisma motivelor de recurs

invocate, cât și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., reține că acestea

sunt fondate, însă, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este fondat

Într-adevăr, sentința

recurată nu respectă cerințele prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care

dispun că: hotărârea trebuie să cuprindă ”motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

susținerile părților”.

După cum se constată,

în considerentele sentinței recurate nu sunt analizate susținerile tuturor

părților implicate în cauză deși au fost expuse în întâmpinările formulate,

însă nerespectarea dispozițiilor menționate, respectiv motivarea insuficientă,

nu atrag nulitatea hotărârii în lipsa dovedirii unei vătămări care nu ar putea

fi înlăturată în acest fel.

Față de aceste

considerente în temeiul art. 312 alin. (1) și (3), art. 314 C. proc. civ., art.

20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, instanța de recurs

apreciază că se impune admiterea recursurilor și casarea sentinței cu reținere.

Instanța de recurs

apreciază că soluția de admitere a cererii de suspendare formulată de

reclamanți și a cererii intervenientului precum și suspendarea actelor emise de

acești recurenți cât și cu privire la cheltuielile de judecată la care au fost

obligați aceștia este corectă, urmând a fi menținută, pentru considerentele ce

vor fi expuse în cele ce urmează.

Astfel

cum rezulta din expunerea rezumativă prezentată la punctul 1 al prezentei

decizii, prin sentința recurată, prima instanță a admis cererea principală

formulată de reclamanți, a admis cererea de intervenție formulată de

intervenientul C.V.G. și a dispus suspendarea executării următoarelor acte

administrative, până la pronunțarea instanței de fond:

Normele metodologice

3 alin. (7

1

) la art. 127 din Codul fiscal, aprobat prin H.G. nr. 44/2004;

Ordinul nr. 1786/2010 al președintelui A.N.A.F.; Caseta E „Date privind

vectorul fiscal” rândul 1 „TVA” din „Declarația de înregistrare

fiscală/Declarație de mențiuni pentru persoane fizice române (020); Lit. E

„date privind vectorul fiscal „ rândul 1 „TVA” din Instrucțiunile de completare

a formularului (020),

dispunându-se

și obligarea recurenților pârâți printre care și Guvernul României și

Ministerul Finanțelor publice în solidar la plata cheltuielilor de judecata

către reclamanți și intervenient.

Din înscrisul depus

la dosarul cauzei de intimați, rezultă că prin hotărârea judecătorească

pronunțată în dosarul nr. 9092/2/2011 al Curții de Apel București – secția

contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea reclamanților și

a intervenientului, au fost anulate Normele metodologice 3 alin. (7

1

)

la art. 127 C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/ 2004.

Necontestat este

faptul că între dispozițiile din Normele metodologice menționate și cele prevăzute

în: Caseta E „Date privind vectorul fiscal” rândul 1 „TVA” din „Declarația de

înregistrare fiscală/Declarație de mențiuni pentru persoane fizice române

(020); Lit. E „date privind vectorul fiscal „ rândul 1 „TVA” din Instrucțiunile

de completare a formularului (020), există o strânsă legătură, astfel că

suspendarea vizează atât efectele dispozițiilor normelor metodologice cât și

ale celorlalte acte menționate în cererea de suspendare.

În acest context, al

anulării de către Curtea de Apel București, a dispozițiilor din Normele

Metodologice menționate, a căror suspendare a executării s-a solicitat în cauza

dedusă judecății, și ținându-se seama de legătura care există între acest act

normativ și celelalte acte menționate în cererea dedusă judecății, rezultă că

este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru a se dispune

suspendarea acestora, întrucât actul normativ menționat nu se mai bucură de

prezumția de legalitate.

Din dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noțiunea de pagubă

iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, este

necontestat că prin măsurile dispuse de autoritățile pârâte în ceea ce-i

privește pe reclamanți și intervenient, veniturile acestora suferă o diminuare.

Or, în situația în

care acest lucru are la bază un act administrativ în privința căruia a fost

răsturnată prezumția de legalitate, prin anularea sa, diminuarea respectivă nu

mai are caracter prezumat legal, astfel că este îndeplinită condiția pagubei

iminente.

Astfel, față de toate

cele reținute, instanța de recurs apreciază că toate apărările recurenților

referitoare la netemeinicia și nelegalitatea cererilor formulate în cauză cu

privire la suspendarea actelor administrative sunt neîntemeiate.

Mai mult, urmare a

soluției pronunțată în dosarul nr. 9092/2/2011 al Curții de Apel București – secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, devin incidente și dispozițiile art.

15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora „În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura

suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a

solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)”.

Față de toate

considerentele expuse, Înalta Curte va menține dispozițiile sentinței recurate

referitoare la admiterea cererii principale formulată de reclamanți și

suspendarea executării actelor administrative ce au făcut obiectul acestei

cereri, cu excepția Ordinului nr. 1786/2010 al Președintelui A.N.A.F. în

privința căruia instanța de recurs a dispus respingerea cererii de suspendare

pentru considerentele arătate anterior.

Întrucât cererea de

intervenție în interes propriu îndeplinește condițiile de admisibilitate impuse

cererii reclamanților, situație necontestată, vor fi menținute și dispozițiile

cu privire la admiterea acesteia.

Avându-se în vedere

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. vor fi menținute și dispozițiile

sentinței recurate cu privire la cheltuielile de judecată care incumbă

recurenților pârâți Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile

invocate de intimați.

Admite recursurile

declarate de Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

nr. 5783 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București - secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 5783

din 11 octombrie 2011 și a încheierii din 20 septembrie 2011 pronunțate de

Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată și încheierea atacată.

Admite excepția inadmisibilității

cererii de suspendare a O.P A.N.A.F. nr. 1786/2010 și respinge ca inadmisibilă

cererea de suspendare a acestui ordin.

Menține restul

dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.