ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2977/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A.N., B.M.R., C.B., C.D.F., C.C., C.D., D.M., F.G., M.M.C., M.M.I., M.A., N.M., N.S.M., N.C., P.E.R., Ș.I.S., S.C., S.O.L., S.D.D., T.R.S., T.R. și U.R.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, suspendarea executării următoarelor acte administrative: a) Normele metodologice 3 alin. (7 1 ) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 57112003 privind Codul fiscal; b) Caseta E "Date privind vectorul fiscal" rândul 1 "Taxa pe valoarea adăugată" din "Declarație de înregistrare fiscală/Declarație de mențiuni pentru persoane fizice române (020), cod M,F,P.

14.13 ianuarie 10.11/2", din Anexa 1 la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor împreună cu lit. E ,,Date privind vectorul fiscal" rândul 1 "Taxa pe valoarea adăugată" din Instrucțiunile de completare a formularului (020) din Declarație de înregistrare fiscală/Declarație de mențiuni pentru persoane fizice române din Anexa 2 la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor; c) Ordinul nr. 17861/2010 al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală pentru aprobarea Procedurii de modificare, din oficiu, a vectorului fiscal cu privire la TVA, precum și a modelului și conținutului unor formulare, sub aspectul incidentei acestuia asupra persoanelor care obțin venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală din desfășurarea de activități în mod dependent sau fără a avea calitatea de prestatori de servicii.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat ca sunt persoane care obțin venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală și cărora le sunt încălcate drepturile de a nu deveni persoane impozabile și de a nu fi supuși obligației de înregistrare în scopuri de TVA, iar demersul Agenției Naționale de Administrare Fiscală de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA a persoanelor care obțin venituri din drepturi de proprietate intelectuală este ilegal, întrucât contravine dreptului comunitar european și jurisprudenței C.E.D.O., potrivit cărora acordarea dreptului de exploatare a unui drept de proprietate intelectuală de către autor angajatorului său nu este un contract de prestări de servicii, ci un contract de realizare a operei.

Totodată, au susținut că interpretarea eronată a unor texte legale ambigue afectează sute de scriitori, artiști, arhitecți, jurnaliști, precum și reprezentanți ai altor categorii profesionale care au obținut venituri in schimbul activității lor de creație. Cesiunea de drepturi de autor, concept fundamental pentru soluționarea prezentei cereri, nu reprezintă nici o vânzarea de mărfuri, nici o prestare de servicii, ci o operațiune juridică distinctă de oricare dintre acestea. În concluzie, reclamanții au arătat că sunt îndeplinite condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În privința cazului bine justificat, au susținut că există împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor contestate în cauză și a căror suspendare a executării o solicită.

În esență, s-a susținut că potrivit Normelor metodologice 3 alin. (7 1 ) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, o activitate din care se obțin venituri din drepturi de autor este întotdeauna o activitate desfășurată în mod independent din perspectiva aplicabilității TVA, ceea ce contravine dispozițiilor Codului fiscal și ale legislației europene în materie. S-a arătat că Normele metodologice ale Codului fiscal nu respectă rolul stabilit de Constituție și de Legea nr. 90/2001, aducând atingere Legii nr. 571/2003, la fel fiind și cazul Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 262/2007.

S-a menționat că textul Codului fiscal care asimilează cesiunea de drepturi de autor cu prestările de servicii nu este aplicabil, iar comportamentul fiscului român care a decis după 6 ani de la aplicarea Codului fiscal să considere cesiunea de drepturi de autor drept operațiune purtătoare de TVA și să aplice retroactiv TVA încalcă principiul securității raporturilor juridice.

Referitor la paguba iminentă, reclamanți au susținut că se impune suspendarea executării actelor administrative contestate, în caz contrar administrația financiară dispune de instrumente juridice foarte eficiente pentru a duce la îndeplinire titlurile de creanță emise și pentru a executa silit sumele impuse în baza unor texte de lege vădit ilegale, iar reclamanții și celelalte persoane care obțin venituri din desfășurarea unei activități de creație intelectuală vor fi înregistrate din oficiu ca plătitori de TVA, le vor fi calculate sume restante de plată și penalități, fiind executați silit pentru achitarea acestora.

Un alt aspect învederat de reclamanți este acela că în cazul executării sumei de bani trecută eronat în Deciziile de impunere, acele sume de bani de recuperat vor fi blocate în conturile statului probabil ani de zile, iar pierderile suferite prin indisponibilizarea acestor sume uriașe, nu vor afecta afacerile, cum este cazul unei societăți comerciale, ci, în mod direct, viața de zi cu zi a persoanelor fizice ce au făcut obiectul controlului. Prin întâmpinările formulate în cauză pârâții au solicitat respingerea cererii de suspendare a actelor administrative menționate, arătând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea acestora. Guvernul României și A.N.A.F.

au invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la suspendarea actelor administrative care au fost emise de ceilalți pârâți, iar A.N.A.F. a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii. La data de 1 septembrie 2011, s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către intervenientul C.V.G., invocând aceleași pretenții ca reclamanții. Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 5783 din 11 octombrie 2011, a admis cererea principală formulată de reclamanții, a admis cererea de intervenție formulată de intervenientul C.V.G. și a dispus suspendarea executării următoarelor acte administrative, până la pronunțarea instanței de fond: Normele metodologice 3 alin. (7 1 ) la art. 127 din Codul fiscal, aprobat prin H.G.

nr. 44/2004; Ordinul nr. 1786/2010 al președintelui A.N.A.F.; Caseta E „Date privind vectorul fiscal” rândul 1 „TVA” din „Declarația de înregistrare fiscală/Declarație de mențiuni pentru persoane fizice române (020), Lit. E „date privind vectorul fiscal „ rândul 1 „TVA” din Instrucțiunile de completare a formularului (020). Prin aceeași sentință a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată în solidar, astfel: 2110,98 către A.N.V.; 2113,46 lei către B.M.; 2110,98 lei către C.B.; 2094,91 lei către C.D.; 2111,32 lei către F.G.; 2111,32 către P.E.R.; 2110,98 lei către S.O.L.; 2110,98 lei către R.T.; 2110,98 lei către U.R.A. și 2107,40 lei către intervenientul C.V.G.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții au făcut dovada îndeplinirii condițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și anume sesizarea prealabilă a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente. În privința cazului bine justificat, prima instanță a reținut că, în speță, există împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative, răsturnând prezumția de legalitate de care se bucură acestea, astfel: 1. Normele metodologice 3 alin. (7 1 ) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin H.G.

nr. 44/2004 încalcă Codul fiscal și Directiva 2006/112/CE, care prevăd faptul că nu acționează de o manieră independentă două categorii de persoane: persoanele care desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, respectiv cele care desfășoară activitatea în temeiul unui alt contract, care însă creează raporturi juridice similare celor derivând dintr-un contract de muncă. Dispozițiile Codului fiscal, interpretat și aplicat în lumina Directivei 2006/112/CE, nu exclud din sfera lor de aplicare nici o activitate economică. Astfel, desfășurarea oricărei activități economice are vocația de a fi realizată de o manieră dependentă sau independentă, după cum raporturile juridice create între cel ce desfășoară activitatea și cel care beneficiază de ea sunt sau nu similare celor derivând dintr-un contract de muncă.

Normele metodologice ale art. 127 din Codul fiscal reglementează însă faptul că activitățile care generează venituri din drepturi de autor nu pot fi niciodată calificate ca fiind activități dependente din perspectiva aplicabilității TVA. 2. Normele metodologice 3 alin. (7 1 ) la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 fac trimitere, pentru a configura sfera persoanelor care desfășoară activități în mod dependent din perspectiva TVA, la dispozițiile art. 7 din Codul fiscal, ceea ce contravine art. 7 din Codul fiscal . În acest context, din perspectiva Codului fiscal, noțiunile "desfășurare de activități economice în mod dependent", respectiv "desfășurare de activități economice în mod independent" sunt configurate ca instituții autonome.

Pe de o parte, acestea au semnificația din art. 7 al Codului fiscal. Aceasta se aplică în întregul C. fisc., mai puțin in materie de TVA. În acest caz, într-adevăr, legislația fiscală nu permite ca activitățile prin care se obțin venituri din valorificarea drepturilor de autor să fie considerate ca activități desfășurate în mod dependent, iar, pe de altă parte, art. 127 din Codul fiscal stabilește semnificația "desfășurării de activități economice în mod dependent/ independent" incidente în materia titlului VI, referitor la TVA. În această situație însă, legislația fiscală, în măsura în care ar fi interpretată și aplicată într-un mod conform dreptului U.E., ar permite ca activitățile prin care se obțin venituri din valorificarea drepturilor de autor să fie considerate ca activități desfășurate în mod dependent și, astfel, să fie excluse de la aplicarea regimului juridic al TVA.

Prin Codul fiscal, cum este redactat în prezent, nu se respectă autonomia celor două instituții, iar activitățile din care se obțin venituri din valorificarea drepturilor de autor ajung să fie considerate drept activități desfășurate în mod independent, indiferent de situație. 3. Noua concepție fiscală încalcă principiul securității raporturilor juridice. În speță, controalele fiscale și rezultatele acestora, în aplicarea retroactivă a unor norme juridice încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica C.E.D.O., precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securității juridice.

S-a reținut și faptul că reclamanții au respectat legea fiscală în vigoare la momentul realizării cesiunii de drepturi de autor. S-a statuat că celelalte aspecte invocate de reclamanți pentru a susține nelegalitatea actelor administrative nu pot fi examinate în cadrul acestei cereri de suspendare, deoarece nu sunt aspecte ce denotă o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative a căror suspendare se solicită. În privința pagubei iminente, prima instanță a reținut că este previzibil că reclamanții și intervenientul vor suferi un prejudiciu material viitor dacă nu se va dispune suspendarea executării actelor atacate.

Astfel, este previzibil că reclamanții vor fi în situația de a pierde sume de bani fie din scăderea numărului de persoane interesate să încheie contracte de cesiune de drepturi de autor cu aceștia, fie din necesitatea de a reduce prețul cesiunii pentru că, adăugând TVA-ul impus de lege, să se ajungă la păstrarea contravalorii pe care cocontractanții lor ar trebui să le plătească pentru a putea să exploateze drepturile de autor. Pe de altă parte, neînregistrarea în scopuri de TVA a reclamanților are drept consecință și suportarea, din veniturile acestora a TVA-ului pe care ar fi trebuit să îl colecteze, ca urmare a faptului că nefiind înregistrați în scopuri de TVA, nu au perceput cota de TVA de la persoanele cu care au încheiat contracte de cesiune de drepturi de autor.

De asemenea, aceste sume sunt purtătoare de dobânzi și penalități. În plus, dacă s-ar plăti aceste sume de bani statului și reclamanții vor obține anularea actelor administrative, statul va trebui să restituie sumele încasate, iar pierderile suferite prin indisponibilizarea acestor sume mari vor afecta, în mod direct, mijloacele de subzistență ale reclamanților și intervenientului. Prima instanță a reținut că există și posibilitatea ca statul să restituie cu întârziere sumele încasate datorită perioadei economice dificile, cu atât mai mult cu cât este de notorietate existența unor ordonanțe prin care restituirile la plată se amână sau se eșalonează pe ani de zile. Prin Încheierea din 20 septembrie 2011 au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și A.N.A.F., precum și excepția inadmisibilității invocată de A.N.A.F., ca neîntemeiate.

S-a reținut că cele trei acte normative a căror suspendare se solicită prezintă o strânsă legătură între ele, fiind fundamentate pe dispozițiile Codului fiscal, motiv pentru care se justifică calitatea procesuală a pârâților chemați în judecată. Pe de altă parte, s-a constatat ca fiind neîntemeiată excepția invocată de A.N.A.F. privind inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 urmare a lipsei plângerii prealabile, apreciindu-se că reclamanții au formulat plângere prealabilă împotriva celorlalte acte a căror suspendare se solicită, fapt care complinește lipsa derulării acestei proceduri și cu privire la ordinul menționat, care este în strânsă legătură cu celelalte acte normative a căror suspendare se solicită.

1. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 5783 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București – secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs Guvernul României, Ministerul Finanțelor Publice și A.N.A.F., aceasta din urmă declarând recurs și împotriva Încheierii din data de 20 septembrie 2011 a aceleiași instanțe. Prin considerente comune, în ceea ce privește soluția asupra cererii de suspendare, recurentele au susținut, în esență, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, astfel cum aceste noțiuni sunt definite în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din aceeași lege.

Recurenta A.N.A.F. aduce critici și soluției asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că nu are o astfel de calitate cu privire la capetele de cerere prin care s-a solicitat suspendarea unui act administrativ normativ emis de Guvernul României și cel care viza actul administrativ emis de M.F.P. De asemenea, aceeași recurentă susține că în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat suspendarea O.P.A.N.A.F. nr. 1786/2010, întrucât nu s-a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/ 2004 cu privire la acest act, situație care trebuia să conducă la respingerea cererii de suspendare în ceea ce privește acest ordin ca inadmisibilă.

Aceeași recurentă aduce critici sentinței atacate în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând că nu se justifică cuantumul acestora în raport de valoarea pricinii și volumul muncii prestate. De asemenea, arată că acordarea cheltuielilor de judecată a avut loc în situația în care partea nu a câștigat în mod irevocabil procesul, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ. Recurentul Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice au invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea nu respectă cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că a nesocotit apărările sale, lipsind astfel din hotărâre motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat aceste apărări și nici motivele pe care se sprijină.

Intimații-reclamanți și intimatul-intervenient au formulat întâmpinare la recursurile formulate, solicitând respingerea acestora, apreciind ca legală și temeinică atât sentința cât și încheierea atacată, combătând criticile aduse de recurenți hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, susținând că nu sunt fondate motivele de recurs invocate de recurenți. De asemenea, se menționează că recurenta A.N.A.F. are calitate procesuală pasivă, întrucât cele trei acte normative sunt în strânsă corelație, produc consecințe pe plan procesual, astfel că între cele trei autorități emitente există coparticipare procesuală pasivă. Cu privire la condiția formulării plângerii prealabile se arată că deși nu a parcurs procedura prealabilă cu privire la O.P.A.N.A.F.

nr. 1786/2010, în absența legalității Normelor metodologice ale Codului fiscal care se răsfrânge și asupra acestui ordin, având în vedere și rațiunea plângerii prealabile cât și faptul că a fost parcursă plângerea prealabilă cu privire la H.G. nr. 44/2004, excepția inadmisibilității invocată în cauză este neîntemeiată, iar prevederile art. 14 trebuie aplicate în sensul de a nu îngrădi liberul acces la justiție. În ceea ce privește soluția pe fondul cauzei, în esență, se menționează că s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor cumulative impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică. S-a invocat de către intimații-reclamanți și intimatul-intervenient, excepția lipsei calității de reprezentant a persoanelor care au semnat recursurile declarate și, pe cale de consecință, anularea celor trei recursuri, iar în subsidiar respingerea acestora ca nefondate.

S-au susținut aceste excepții și prin notele scrise, menționându-se că în baza art. 161 alin. (2) C. proc. civ., se impune anularea celor trei recursuri, întrucât recurentele A.N.A.F., Guvernul României și M.F.P., nu au făcut dovada calității de reprezentant a persoanei care a semnat recursul, deși s-a acordat termen în acest sens, înscrisurile depuse nefiind edificatoare și doveditoare ale calității de reprezentant. De asemenea, prin notele scrise s-a menționat că a fost pronunțată sentința și pe fondul cauzei, fiind depus la dosar certificatul din cauza ce formează dosarul nr. 9092/2/2011 al Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A.N.A.F. a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, menționând că în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) și (4) și art. 12 din H.G.

nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F., Ordinului nr. 3834/2011, precum și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că recursul formulat de către A.N.A.F. a fost semnat de persoana care avea calitatea de reprezentant al A.N.A.F. în fața instanțelor de judecată, fiind neîntemeiată excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului recursului. 2. Soluția instanței de recurs Înalta Curte analizând excepțiile invocate de intimați, apreciază că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Referitor la excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat recursul declarat de Guvernul României,instanța de recurs reține că, într-adevăr, cererea de recurs a fost semnată, pentru Secretarul General al Guvernului, de T.N., director al Direcției Contencios și Resurse Umane.

Prin Ordinul nr. 60 din 15 ianuarie 2010 emis de Secretarul General al Guvernului, în temeiul art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 405/2007 privind funcționarea Secretariatului General al Guvernului, cu modificările și completările ulterioare, a fost delegată atribuția de a semna pentru Secretarul General al Guvernului cererile adresate instanțelor judecătorești, corespondența în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, actele procedurale, etc., domnului T.N., director al Direcției Contencios și Resurse Umane. Faptul că la dosar nu a fost depus originalul acestui înscris, iar data semnării acestuia este scrisă de mână, nu conduc la reținerea ca întemeiate a susținerilor în favoarea admiterii excepției invocate întrucât nu s-a dovedit că a fost invocat/constatat vreun fals în privința acestuia.

De asemenea, obiectul cauzei nu vizează anularea acestui ordin, astfel că aspectele referitoare la legalitatea acestuia nu pot fi analizate de instanța de recurs. În consecință, existând un ordin legal de delegare în acest sens, la momentul declarării căii de atac, nu sunt justificate argumentele în susținerea excepției, astfel că aceasta va fi respinsă. Referitor la excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat recursul declarat de M.F.P.,instanța de recurs în raport de înscrisurile depuse la dosar reține situația potrivit căreia cererea de recurs a fost semnată Directorul General C.B., care deținea această funcție și avea această competență în temeiul art. 1 din Regulamentului de organizare și funcționare a aparatului propriu al M.F.P.

aprobat prin Ordinul nr. 667/2009 al ministrului finanțelor publice, cu modificările ulterioare. Prin urmare, excepția invocată este neîntemeiată și va fi respinsă. Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat recursul declarat de A.N.A.F., instanța de recurs în raport de înscrisurile depuse la dosar reține situația potrivit căreia cererea de recurs a fost semnată pentru Directorul General I.T. de directorul general adjunct al Direcției Generale Juridice a A.N.A.F, situație necontestată. Conform art. 107 din Ordinul Președintelui A.N.A.F nr. 3834/2011, persoana semnatară a recursului avea calitatea de reprezentant al A.N.A.F în fața instanțelor de judecată, astfel că excepția invocată urmează a fi respinsă, susținerile în favoarea admiterii excepției invocate fiind neîntemeiate, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit că a fost invocat/ constatat vreun fals sau a intervenit revocarea/ modificarea/ anularea în privința acestuia.

Înalta Curte, analizând recursul A.N.A.F în raport de criticile formulate, de înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este fondat, însă pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Așa cum rezultă din expunerea rezumativă prevăzută la pct. 1 al acestei decizii, prin Încheierea din 20 septembrie 2011 atacată în cauză, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și A.N.A.F., precum și excepția inadmisibilității invocată de A.N.A.F., ca neîntemeiate. S-a reținut că cele trei acte normative a căror suspendare se solicită prezintă o strânsă legătură între ele, fiind fundamentate pe dispozițiile Codului fiscal, motiv pentru care se justifică calitatea procesuală a pârâților chemați în judecată.

Pe de altă parte, s-a constatat ca fiind neîntemeiată excepția invocată de A.N.A.F. privind inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 urmare a lipsei plângerii prealabile, apreciindu-se că reclamanții au formulat plângere prealabilă împotriva celorlalte acte a căror suspendare se solicită, fapt care complinește lipsa derulării acestei proceduri și cu privire la ordinul menționat, care este în strânsă legătură cu celelalte acte normative a căror suspendare se solicită. Recurenta – pârâtă A.N.A.F. are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât obiectul cererii de suspendare îl constituie și Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010, astfel că există identitate între persoana acesteia și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Astfel, este justificată calitate procesuală pasivă în raport de cererea de suspendare care vizează acest ordin, fiind nefondate criticile referitoare la soluția privind această excepție. Însă, sunt fondate criticile referitoare la soluția privind excepția neîndeplinirii procedurii prealabile și implicit a inadmisibilității cererii de suspendare a Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010. Este evident că s-a solicitat suspendarea unor acte emise de autorități publice distincte, care produc efecte juridice distincte, astfel că se impunea îndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de legiuitor prin dispozițiile art. 7 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca o condiție de admisibilitate a unei asemenea cereri, pentru Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1786/2010.

S-a recunoscut că în cauză nu a fost îndeplinită procedura prealabilă cu privire la Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 a cărui suspendare s-a solicitat în mod distinct. Prin urmare, neîndeplinirii procedurii prealabile conduce la concluzia că excepția invocată de această recurentă este întemeiată, având drept consecință respingerea ca inadmisibilă a cererii de suspendare a Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010. În consecință, față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul A.N.A.F. împotriva sentinței și încheierii recurate, le va modifica și va admite excepția inadmisibilității cererii de suspendare a Ordinului președintelui A.N.A.F.

nr. 1786/2010 și va respinge ca inadmisibilă cererea de suspendare a acestui ordin. Astfel, urmare a acestei soluții și conform dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu se mai impune obligarea aceleiași recurente-pârâte la cheltuieli de judecată, fiind de prisos și analiza celorlalte motive de recurs. În ceea ce privește celelalte recursuri, declarate de Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice, instanța de recurs, examinându-le prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., reține că acestea sunt fondate, însă, pentru considerentele ce vor fi expuse. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este fondat Într-adevăr, sentința recurată nu respectă cerințele prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., care dispun că: hotărârea trebuie să cuprindă ”motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților”. După cum se constată, în considerentele sentinței recurate nu sunt analizate susținerile tuturor părților implicate în cauză deși au fost expuse în întâmpinările formulate, însă nerespectarea dispozițiilor menționate, respectiv motivarea insuficientă, nu atrag nulitatea hotărârii în lipsa dovedirii unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată în acest fel. Față de aceste considerente în temeiul art. 312 alin. (1) și (3), art. 314 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, instanța de recurs apreciază că se impune admiterea recursurilor și casarea sentinței cu reținere.

Instanța de recurs apreciază că soluția de admitere a cererii de suspendare formulată de reclamanți și a cererii intervenientului precum și suspendarea actelor emise de acești recurenți cât și cu privire la cheltuielile de judecată la care au fost obligați aceștia este corectă, urmând a fi menținută, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează. Astfel cum rezulta din expunerea rezumativă prezentată la punctul 1 al prezentei decizii, prin sentința recurată, prima instanță a admis cererea principală formulată de reclamanți, a admis cererea de intervenție formulată de intervenientul C.V.G. și a dispus suspendarea executării următoarelor acte administrative, până la pronunțarea instanței de fond: Normele metodologice 3 alin. (7 1 ) la art. 127 din Codul fiscal, aprobat prin H.G.

nr. 44/2004; Ordinul nr. 1786/2010 al președintelui A.N.A.F.; Caseta E „Date privind vectorul fiscal” rândul 1 „TVA” din „Declarația de înregistrare fiscală/Declarație de mențiuni pentru persoane fizice române (020); Lit. E „date privind vectorul fiscal „ rândul 1 „TVA” din Instrucțiunile de completare a formularului (020), dispunându-se și obligarea recurenților pârâți printre care și Guvernul României și Ministerul Finanțelor publice în solidar la plata cheltuielilor de judecata către reclamanți și intervenient. Din înscrisul depus la dosarul cauzei de intimați, rezultă că prin hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. 9092/2/2011 al Curții de Apel București – secția contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea reclamanților și a intervenientului, au fost anulate Normele metodologice 3 alin. (7 1 ) la art. 127 C. fisc., aprobate prin H.G.

nr. 44/ 2004. Necontestat este faptul că între dispozițiile din Normele metodologice menționate și cele prevăzute în: Caseta E „Date privind vectorul fiscal” rândul 1 „TVA” din „Declarația de înregistrare fiscală/Declarație de mențiuni pentru persoane fizice române (020); Lit. E „date privind vectorul fiscal „ rândul 1 „TVA” din Instrucțiunile de completare a formularului (020), există o strânsă legătură, astfel că suspendarea vizează atât efectele dispozițiilor normelor metodologice cât și ale celorlalte acte menționate în cererea de suspendare.

În acest context, al anulării de către Curtea de Apel București, a dispozițiilor din Normele Metodologice menționate, a căror suspendare a executării s-a solicitat în cauza dedusă judecății, și ținându-se seama de legătura care există între acest act normativ și celelalte acte menționate în cererea dedusă judecății, rezultă că este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru a se dispune suspendarea acestora, întrucât actul normativ menționat nu se mai bucură de prezumția de legalitate. Din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu. În cauză, este necontestat că prin măsurile dispuse de autoritățile pârâte în ceea ce-i privește pe reclamanți și intervenient, veniturile acestora suferă o diminuare.

Or, în situația în care acest lucru are la bază un act administrativ în privința căruia a fost răsturnată prezumția de legalitate, prin anularea sa, diminuarea respectivă nu mai are caracter prezumat legal, astfel că este îndeplinită condiția pagubei iminente. Astfel, față de toate cele reținute, instanța de recurs apreciază că toate apărările recurenților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea cererilor formulate în cauză cu privire la suspendarea actelor administrative sunt neîntemeiate.

Mai mult, urmare a soluției pronunțată în dosarul nr. 9092/2/2011 al Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, devin incidente și dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „În ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1)”. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va menține dispozițiile sentinței recurate referitoare la admiterea cererii principale formulată de reclamanți și suspendarea executării actelor administrative ce au făcut obiectul acestei cereri, cu excepția Ordinului nr. 1786/2010 al Președintelui A.N.A.F.

în privința căruia instanța de recurs a dispus respingerea cererii de suspendare pentru considerentele arătate anterior. Întrucât cererea de intervenție în interes propriu îndeplinește condițiile de admisibilitate impuse cererii reclamanților, situație necontestată, vor fi menținute și dispozițiile cu privire la admiterea acesteia. Avându-se în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. vor fi menținute și dispozițiile sentinței recurate cu privire la cheltuielile de judecată care incumbă recurenților pârâți Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile invocate de intimați. Admite recursurile declarate de Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 5783 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Admite recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 5783 din 11 octombrie 2011 și a încheierii din 20 septembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată și încheierea atacată. Admite excepția inadmisibilității cererii de suspendare a O.P A.N.A.F. nr. 1786/2010 și respinge ca inadmisibilă cererea de suspendare a acestui ordin.

Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2012.