ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4349/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4349/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4367 din 8 noiembrie

2010 pronunțată în Dosarul nr. 6383/2/2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul N.M.,

în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București

și a suspendat executarea deciziei de impunere din 18 iunie 2010 și a Raportului

de inspecție fiscală din 18 iunie 2010, până la pronunțarea instanței de fond asupra

acțiunii, având ca obiect anularea actelor administrative contestate.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, SCAF la data de 15 iulie 2010 reclamantul N.M.

a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională

de Administrare Fiscală - Direcția Generală Coordonare Inspecție Fiscală solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în temeiul în temeiul art. 14 Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ să se dispună:

- suspendarea executării

deciziei de impunere privind taxa pe valoare adăugată și alte obligații fiscale

stabilite de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile

din activități economice nedeclarate organelor fiscale din 18 iunie 2010 și a Raportului

de inspecție fiscală din 18 iunie 2010 până la pronunțarea instanței de fond în

cadrul acțiunii în anulare având ca obiect actele administrative menționate anterior.

Din analiza prevederilor

art. 14 Legea nr. 554/2004, rezultă că suspendarea executării actelor administrative

este posibilă dacă sunt întrunite următoarele condiții cumulative: dacă se dovedește

existența cazului bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului

administrativ; dacă există iminența producerii unei pagube, astfel cum este definită

in art. 2 lit. s) din același act normativ; precum și dacă actele administrative

a căror suspendare se solicită au fost contestate potrivit art. 7 Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu

art. 215 alin. (2) O.G. nr. 92/2003, în cauzele fiscale, este necesară achitarea

unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate.

În speță, reclamantul

a făcut dovada achitării unei cauțiuni de 5%, conform dispoziției instanței de judecată,

precum și dovada formulării plângerii prealabile, în baza art. 7 Legea nr. 554/2004.

În lumina considerațiilor

de ordin teoretic și procedural care rezultă din analiza prevederilor art. 14 Legea

nr. 554/2004 curtea reține , prin raportare la motivele de fapt și de drept expuse

în cuprinsul cererii introductive că reclamantul a produs dovezi din care rezultă

îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14 Legea nr. 554/2004 necesare

pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ.

Astfel, în analiza aparenței

de nelegalitate a deciziei de impunere privind taxa pe valoare adăugată și alte

obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează

venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale din 18

iunie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală din 18 iunie 2010 curtea a reținut

că până la data de 01 ianuarie 2010, C. fisc. român nu a reglementat expres obligativitatea

persoanelor fizice care înstrăinează imobile proprietate personală de a plăti TVA-ul

aferent acestor operațiuni.

Abia dispozițiile

art. 127

1

C. fisc. intrat in vigoare la 1 ianuarie 2010 a adus expres

o asemenea obligație.

În perioada 1 ianuarie

2005 - 1 ianuarie 2010 C. fisc. și Normele metodologice referitoare la tranzacțiile

purtătoare de TVA in materia tranzacțiilor imobiliare au mai suferit doua modificări

legislative, respectiv la 1 ianuarie 2007 și 1 ianuarie 2010.

Normele de aplicare ale

art. 127 C. fisc. in vigoare până la data de 1 ianuarie 2007 precizau expres faptul

că nu are caracter de continuitate obținerea de venituri de către persoanele fizice

din vânzarea locuințelor proprietate personală.

În data de 23

ianuarie 2008, prin adresa oficială, Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția generală legislație și proceduri fiscale a comunicat Uniunii Naționale

a Notarilor Publici din România faptul ca „începând cu data de 1 ianuarie 2008,

persoanele fizice care acționând de o manieră independentă, înstrăinează construcții

noi, părți ale acestora sau terenuri construibile, în scopul obținerii de venituri

cu caracter de continuitate ce depășesc plafonul anual de 35.000 euro (...) sunt

obligate să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent

și să achite taxa pe valoarea adăugată pentru aceste înstrăinări". Per a contrario,

anterior acestei date, nu exista obligația persoanelor fizice de înregistrare în

scopuri de TVA.

În cursul inspecției fiscale,

Direcția de legislație în domeniu TVA a emis două adrese în atenția Direcției Generale

de Coordonare a Inspecției fiscale prin care a arătat, într-o manieră incerta, modul

de determinare a bazei impozabile pentru tranzacțiile imobiliare derulate de persoane

fizice. Astfel, prin adresa din 31 martie 2010, s-a arătat că baza de impozitare

a TVA-ul se determină, în cazul tranzacțiilor imobiliare efectuate de persoane fizice

prin aplicarea procedeului sutei mărite în situația în care beneficiarii sunt persoane

fizice care, în acord cu vânzătorii convin să achite prețul tranzacției, iar acesta

este final.

Prin adresa din 03 mai

2010, Direcția de legislație în domeniu TVA a învederat că potrivit modificărilor

aduse C. fisc. începând cu data de 01 octombrie 2010, persoanele fizice care au

fost deja supuse controlului inițiat de autoritățile fiscale pot emite facturi de

corecție (în privința TVA) către beneficiari.

O astfel de abordare demonstrează

fără echivoc, ca dispozițiile legale erau cel puțin susceptibile de doua interpretări,

încălcând astfel principiul certitudinii impunerii, conform căruia legiuitorului

- atunci când elaborează norma fiscală și autoritatea - atunci când aplică norma

pentru determinarea sarcinii fiscale le revine sarcina să nu ajungă la interpretări

arbitrare și să stabilească în mod precis termenele, modalitatea și sumele de plată

pentru fiecare plătitor pentru ca aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală

ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management

financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Or, în situația în care

autoritățile stabilesc impozite și aplică sancțiuni în mod arbitrar sub unicul pretext

că acesta ar fi ordinul la nivel național, în mod cert nu există concordanță cu

principiul anterior menționat, coroborat cu principiul statului de drept și al egalității

în fața legii.

Din faptul că însăși autoritatea

competentă are o viziune incoerentă și inconsecventă asupra acestor aspecte de ordin

fiscal, rezultă fără echivoc aparența de nelegalitate a deciziilor de impunere emise

de aceasta în sarcina persoanelor fizice care au efectuat astfel de operațiuni anterior

anului 2008.

Or, în dreptul fiscal

funcționează principiul de interpretare in dubio contra fiscum, conform căruia prevederile

legale incerte se interpretează în contra autorităților fiscale Inspecțiile fiscale

inițiate de Agenția Națională de Administrare Fiscală la persoane fizice în cursul

anilor 2009-2010 sunt rezultatul unei acțiuni concertate a autorității, la nivel

național, dispusă de organul central - Direcția Generală de Coordonare Inspecție

fiscală în baza Notei privind organizarea și desfășurarea acțiunii de impunere a

persoanelor fizice care au efectuat tranzacții imobiliare.

Dacă persoanele fizice

ar fi datorat TVA pentru acest gen de tranzacții anterior anului 2t)08, astfel de

acțiuni de verificare ar fi trebuit sa existe și anterior anului 2009. Autoritatea

fiscala recunoaște ca anterior anului 2008 nici o persoana fizica din România nu

s-a înregistrat ca plătitor TVA pentru tranzacții imobiliare.

Condiția sesizării autorității

publice care a emis decizia de impunere și Raportul de inspecție fiscală este îndeplinită

în speța dedusă judecății.

Astfel, reclamantul a

formulat la data de 15 iulie 2010 contestație administrativă împotrivă Deciziei

de impunere și a Raportului de inspecție fiscală emise de Ministerul Finanțelor

Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Coordonare

Inspecție Fiscală.

Condiția cazului bine

justificat este îndeplinită prin raportare in primul rând la cadrul legal aplicabil

în materia Taxei pe Valoare Adăugată care încalcă principiul certitudinii impunerii.

Aparența de nelegalitatea

a deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală Procesului-verbal din

data de 11 decembrie 2009 transpare prin prisma obligării reclamantului la plata

TVA aferent tranzacțiilor imobiliare desfășurate în perioada 01 ianuarie 2006 -

31 decembrie 2008, iar prin aceste acte administrative autoritatea administrativă

a reținut că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare de către reclamant reprezintă

activitate economică. Vânzarea de bunuri imobile ar putea fi interpretată ca faptă

de comerț și deci ar putea intra în sfera de înțeles a noțiunii de activitate economică

numai în situația în care aceasta ar fi efectuată de către comercianți iar bunul

imobil ar face parte din patrimoniul comercial de afectațiune, deci nu și în situația

în care vânzarea poartă asupra locuințelor proprietate personală și este efectuată

de persoane fizice.

Or, reclamantul a efectuat

tranzacțiile supuse controlului în calitate de persoană fizică și nu de comerciant/persoană

impozabilă, acesta neîndeplinind acte de comerț dintre cele reglementate de

art. 3 Cod Comercial pentru care există obligația de plată a TVA-ului.

Totodată , având în vedere

perioada supusă inspecției fiscale, succesiunea modificărilor art. 127 C. fisc.

prin introducerea alin. (2

1

) doar începând cu 01 ianuarie 2010, divergențele

cu privire la momentul în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri

imobile devin persoane impozabile, instanța, examinând sumar actele dosarului, fără

a fi posibilă antamarea fondului în această etapă a procedurii instanța a apreciat

că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, din împrejurările cauzei rezultând

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului fiscal.

Aparența de nelegalitate

a Raportului fiscal și a Deciziei de impunere rezultă nelegale și dintr-o alta perspectiva.

Acceptând că ar fi existat

o obligație de inregistrare și de colectare e TVA, în privința Raportul de inspecție

fiscală și Decizia de impunere transpare o aparență de nelegalitate și prin prisma

faptului că autoritatea administrativă nu a avut in ore la calculul sumei datorate

adăugarea TVA a prețul înscris in tranzacție.

În măsura in care, chiar

autoritatea recunoaște ca interpretarea s-ar putea face și prin calcularea TVA din

prețul efectiv încasat, cu consecința diminuării semnificative a datoriei fiscale,

este evident ca actul administrativ se impune a fi suspendat pana la verificarea

legalității lui de către instanța de judecata.

În plus, autoritatea nu

a acordat reclamantului dreptul de a de a deduce TVA-ul aferentă achizițiilor efectuate

în perioada supusă controlului, ceea ce a făcut ca penalitățile și majorările de

întârziere sa se aplice la o baza impozabila mărita artificial.

Prin Certificatul de atestare

fiscală eliberat de Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 București în

data de 20 septembrie 2010, se arată că reclamantul. a înregistrat pentru deducere

un decont in valoare de 3.049.178 RON, care ar fi .determinat o reducere a bazei

impozabile la jumătate.

Autoritatea a stabilit

în sarcina reclamantului , prin Raportul de inspecție fiscală și prin decizia de

impunere obligația de plată a sumei de 5.912.217 RON cu titlu de majorări de întârziere.

Majorările de întârziere,

ce constituie o sancțiune pentru neexecutarea la termen a unei obligații legale,

pot fi aplicate numai în măsura în care obligația legală clară nu a fost îndeplinită

sau a fost îndeplinită cu întârziere. Or, creanța fiscală pretinsă de către autorități

rezultă dintr-o obligație legală neclară, ce încalcă principiul certitudinii impunerii

recunoscut de art. 3 C. fisc., împrejurare față de care nu se poate reține în sarcina

contribuabilului o culpă de natură a justifica aplicarea majorărilor de întârziere.

În analiza cazului bine

justificat curtea a avut în vedere și faptul că procedura administrativă nu a fost

finalizată, iar executarea înainte de definitivarea acestei proceduri și mai înainte

ca justiția să se pronunțe asupra legalității creanței constatate prin actul fiscal

reprezintă un motiv întemeiat de suspendare a executării acestui act administrativ.

În acest sens sunt și

prevederile Recomandării Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei anterior

amintită, recomandare prin care se solicită autorității jurisdicționale competente

ca, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace

daune grave, dificil de reparat, persoanelor particulare cointeresate de această

decizie, să ia măsuri de protecție provizorii corespunzătoare. în limitele competenței

sale și fără ca, astfel, să influențeze în vreun fel soluția asupra fondului, cu

atât mai mult cu cât există un argument juridic aparent valabil în raport cu elementele

de legalitate ale actului administrativ contestat.

În prezenta cauză, îndeplinirea

condiției prevăzute de dispozițiile art. 14 Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea

executării actului administrativ, condiție referitoare la prejudiciu și la iminența

producerii acestuia, rezultă din posibilitatea punerii în executare a deciziei de

impunere - titlu executoriu de către Autoritate, în orice moment după împlinirea

datei scadente.

Prin valoarea semnificativa

a datoriei fiscale pretins datorate, și prin specificul executării silite - ce vizează

patrimoniul personal - este indubitabil ca exista o paguba iminenta.

Obligarea reclamantului

la plata sumei de 11.800.221 RON reprezentând TVA pentru perioada 01 ianuarie 2006

- 31 decembrie 2008, în valoare de 5.888.004 RON și majorări pentru perioada 25

aprilie 2006 - 10 iunie 2010, în valoare de 5.912.217 RON este de natură să ducă

la afectarea gravă a situației economice a reclamantului.

Prin opoziție, suspendarea

actului administrativ nu produce nici o paguba autorității, având in vedere că în

data de 15 ianuarie 2010, autoritatea a emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii

constând în înființarea sechestrului asigurător asupra imobilului situat în, sector

1, București și poprire asiguratorie asupra disponibilităților bănești din conturile

reclamantului, imobilul sechestrat acoperind creanța pretinsa de autoritate.

Înscrisurile dosarului

și ansamblul circumstanțelor speței atestă, totodată, și îndeplinirea condiției

privind iminența pagubei, raportat la cuantumul sumei în discuție și efectele începerii

executării silite asupra patrimoniului reclamantului pentru a se evita desfășurarea

unor proceduri judiciare ulterioare pentru a se obține eventual, în caz de admitere

a acțiunii de fond, întoarcerea executării silite.

Pentru aceste motive instanța

a admis cererea și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere privind

taxa pe valoare adăugată și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală

la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice

nedeclarate organelor fiscale din 18 iunie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală

din 18 iunie 2010 până la pronunțarea instanței de fond în cadrul acțiunii în anulare

având ca obiect actele administrative menționate anterior.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală arătând, în esență,

următoarele:

Hotărârea primei instanțe

s-a dat cu aplicarea greșită a legii, în cauză fiind incidente prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.. Astfel, în ceea ce privește cauțiunea prevăzută de

art. 215 alin. (2) O.G. nr. 92/2003, greșit s-a reținut că această condiție este

îndeplinită, având în vedere că intimatul nu a achitat 5% din valoarea contestată,

așa cum a stabilit inițial completul de judecată. Suma achitată cu acest titlu,

de intimat, a fost de 437.552 RON, în loc de 590.011,05 RON, în raport de 11.800.221

RON, suma contestată prin acțiune.

Referitor la cazul bine

justificat, instanța a reținut că până la data de 01 ianuarie 2010, în C. fisc.

nu era reglementată obligația persoanelor fizice de a plăti TVA, ceea ce echivalează

cu pronunțarea asupra fondului cauzei, tranșând în mod evident cauza, în sensul

că intimatul nu datorează TVA. Totodată, având în vedere motivarea instanței, în

raport de prevederile art. 127 alin. (2) C. fisc., exploatarea bunurilor corporale

sau necorporale se referă la orice tip de tranzacții, indiferent de forma lor juridică,

astfel că este cât se poate de evident că textul de lege menționat reglementează

în mod clar situațiile în care o persoană fizică intră sau nu sub incidența acestui

articol. Se consideră că nu realizează o activitate economică în sfera de aplicare

TVA, persoanele fizice care obțin venituri din vânzarea locuințelor proprietate

personal sau a altor bunuri care au fost folosite de acestea pentru scopurile personale.

În această categorie intră construcțiile și terenul aferent care au fost utilizate

cu scopul de locuință a proprietarului, precum și bunurile moștenite legal sau dobândite

ca urmare a unei măsuri reparatorii de reconstituire a dreptului de proprietate.

Este evident că intimatul nu se încadrează în nici una dintre situațiile de mai

sus, având în vedere că imobilele vândute au fost construite de la bun început cu

scopul de a fi vândute, astfel că nu este nici o îndoială că acesta a realizat o

activitate economică din exploatarea de bunuri corporale sau necorporale, activitatea

fiind desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

În ceea ce privește afirmația

instanței de fond cu privire la incoerența organelor fiscale, aceasta este greșită

și se datorează interpretării eronate a prevederilor art. 127 C. fisc..

De asemenea, s-a reținut

eronat că baza de impozitare ar fi fost mai mică în condițiile în care organele

fiscale ar fi ținut cont de dreptul de deducere TVA, în primul rând pentru că acest

aspect al deducerii nu putea fi avut în vedere la momentul efectuării controlului

fiscal.

Aspectele reținute de

către instanța de fond potrivit cărora majorările de întârziere nu sunt datorate

întrucât nu este culpa intimatului pentru neplata în termenul legal al TVA pentru

fiecare tranzacție în parte, se datorează unei greșite aplicări a textelor legale

incidente.

Intimatul nu a făcut dovada

existenței unor motive bine justificate care să creeze o îndoială puternică asupra

legalității actului administrativ. Existența cazului bine justificat nu se prezumă,

ci trebuie dovedită de persoana vătămată, care este obligată să propună și să administreze

dovezi concludente din care să rezulte existența cumulativă a condițiilor prevăzute

de lege pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrative.

Deși instanța a reținut

că este îndeplinită condiția privitoare la prevenirea unei pagube iminente, aceasta

nu arată care este paguba iminentă care se pretinde că i s-ar produce intimatului,

nefiind făcută nici o dovadă în acest sens.

Hotărârea primei instanțe

nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii, fiind

incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Astfel, hotărârea este nemotivată

în ceea ce privește paguba iminentă, pe de o parte, iar pe de altă parte, hotărârea

conține motive contradictorii, în condițiile în care se reține că impozitarea persoanelor

fizice se poate face numai după 01 ianuarie 2010, respectiv că impozitarea era posibilă

încă din anul 2008.

Examinând sentința prin

prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru

argumentele ce vor fi expuse în continuare:

În ceea ce privește susținerea

recurentei că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate referitoare la plata

cauțiunii în condițiile prescrise de art. 215 alin. (2) O.G. nr. 92/2003, Înalta

Curte reține că aceasta este nefondată. Reclamantul și-a precizat acțiunea arătând

că suma contestată est 8.751.043 RON, astfel că 5% din această sumă este 437.522.15

RON, cât a achitat cu titlu de cauțiune.

Este eronată susținerea

recurentei că prima instanță s-a pronunțat asupra fondului cauzei, în sensul că

s-a pronunțat că intimatul nu datorează TVA întrucât obligația plății acestei taxe

de către persoanele fizice a fost introdusă abia la 01 ianuarie 2010. De fapt, judecătorul

cauzei a reținut cu totul altceva, respectiv că în C. fisc. nu a fost reglementată

expres obligația la care se referă recurenta, până la adoptarea art. 127

1

C. fisc., ceea ce nici pe departe nu înseamnă pronunțarea pe fond.

Prima instanță a examinat

legalitatea actelor fiscale contestate, însă, în limitele impuse de art. 14 Legea

nr. 554/2004, ceea ce a presupus o examinare sumară a conformității actelor infralegislative

cu dispozițiile legale din C. fisc. incidente în speță. Astfel, instanța s-a referit

la dispozițiile art. 127 C. fisc. și la normele de aplicare ale acestui text legal,

observând că anterior modificării legislative mai sus amintite, aceste norme precizau

în mod expres că obținerea de venituri din vânzarea locuințelor nu avea caracter

de continuitate, că dispozițiile legale amintite erau cel puțin susceptibile de

două interpretări, cu atât mai mult cu cât, observa instanța, autoritățile fiscale

recunoșteau că anterior anului 2008 acțiuni de tipul controlului efectuat în privința

reclamantului nu au avut loc și că nici o persoană fizică nu a plătit TVA din tranzacții

imobiliare. Prima instanță a mai observat că, în succesiunea modificărilor art.

127 C. fisc., se poate vorbi de o obligație legală neclară în sarcina persoanelor

fizice de a plăti taxa pe valoare adăugată, obligație neclară inclusiv cu privire

la modul de calcul al TVA, care, în ipoteza care taxa s-ar calcula din prețul efectiv

încasat, ar influența cuantumul taxei datorate la bugetul de stat.

Toate acestea au format

convingerea primei instanțe, în raport de prevederile art. 2 lit. t) Legea nr. 554/2004,

că în speță se poate vorbi de un caz bine justificat - condiție de admisibilitate

a suspendării judiciare a actelor administrative - în sensul că reprezintă acele

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Înalta Curte apreciază

că prima instanță, în mod corect, a reținut îndeplinirea condiției prevăzute în

art. 2 lit. t) Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind furnizate

argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actelor administrativ

fiscale contestate.

Cât privește argumentele

invocate de pârâtă în recurs cu privire la modul de interpretare a prevederilor

art. 127 C. fisc., Înalta Curte constată că analiza propusă de recurentă excede

limitelor impuse judecătorului învestit cu cererea de suspendare a actelor administrative,

care trebuie să se limiteze doar la o „pipăire a fondului”, un astfel de examen

a prevederii legale mai sus citate, așa cum îl face recurenta, fiind atributul exclusiv

al judecătorului care are în competență cererea de anulare a actelor infralegislative.

Eronată este și critica

recurentei în sensul că judecătorul fondului ar fi reținut că majorările de întârziere

nu ar fi datorate de către intimat. Sub acest aspect, prima instanță a arătat că

suspendarea executării actelor administrative se justifică și pentru că în caz de

executare a acestora se plătesc majorări de întârziere pentru o obligație legală

neclară, iar nu că majorările nu ar fi datorate.

Apoi, prima instanță nu

a omis să se pronunțe asupra condiției iminenței producerii unei pagube, cum susține

recurenta. Dimpotrivă, prima instanță, raportându-se la art. 2 lit. ș) Legea

nr. 554/2004, care conține definiția legală a sus amintitei condiții, a reținut

că și această exigență legală este satisfăcută în condițiile în care, în speță,

este vorba de o valoare semnificativă a creanței fiscale, a cărei executare silită

ar afecta negativ patrimoniul personal al intimatului. Or, și în această privință,

constată Înalta Curte, soluția judecătorului fondului este corectă.

Așa fiind, rezultă că,

în mod legal, Curtea de Apel București, a admis cererea de suspendare a actelor

administrativ fiscale, constatând îndeplinirea condițiilor cumulative din art. 14

alin. (1) Legea nr. 554/2004, astfel că Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională

de Administrare Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția Națională

de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Coordonare Inspecție Fiscală împotriva

sentinței civile nr. 4367 din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie

2011.