ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4448/2012

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din data de 23 aprilie 2012,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis cererea formulată de reclamantul C.C.M. în contradictoriu cu pârâtele

Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București - Administrația Finanțelor Publice Sector 2,

A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația

Finanțelor Publice Sector 2 și pe cale de consecință a dispus suspendarea

executării Deciziei de impunere nr. 714939 din 28 septembrie 2010, emisă de

A.F.P. Sector 2, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a se pronunța

astfel, curtea de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite cerințele

prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune

suspendarea executării actului administrativ-fiscal contestat.

În ceea ce privește

cazul bine justificat, având în vedere motivele de nelegalitate invocate de

reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a

constatat că acestea sunt de natură a conduce la concluzia că aparența de

legalitate a actului administrativ-fiscal a fost răsturnată. În acest sens se

consideră că argumentele invocate de reclamant sunt de natură a crea un dubiu

serios asupra legalității actului administrativ atacat, mai cu seamă în

condițiile în care reclamantul afirmă ca, încă din anul 2005, pentru o singură

tranzacție efectuată, este persoană impozabilă, adică desfășoară activități

economice, cu caracter de continuitate, conform art. 127 alin. (2) C. fisc. Pe

de alta parte, judecătorul fondului a avut în vedere și faptul că reclamantul

mai indică lipsa desfășurării activității prevăzute de art. 127 alin. (2) C.

fisc. și că nu există nicio normă legală care să califice vânzarea unei

locuințe personale sau a unui teren personal ca și activitate economică. Se mai

reține totodată ca și argument faptul că reclamantul indică și perceperea

nelegală, cu caracter retroactiv, a sumelor pretinse prin raportul de inspecție

fiscală.

În acest context,

apreciază instanța de fond că este îndeplinită și condiția prejudiciului în

sensul art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că executarea ce

s-ar produce anterior finalizării judecății ar produce o pagubă iminentă

reclamantului și familiei sale, având în vedere cuantumul ridicat al sumei cu

titlu de T.V.A. (1.634.078 RON), precum și a majorărilor și dobânzilor aferente

(223.9294 RON).

Împotriva Încheierii

din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art.

304 C. proc. civ.

2.1 Printr-un set de

critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susține recurenta Agenția Națională a Finanțelor Publice că instanța de

fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în art.

14 alin. (1) coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în ceea ce

privește îndeplinirea primei condiții, cea a cazului bine justificat, arată

recurenta că instanța de fond a reținut că actul administrativ este de natură

să creeze un dubiu cu privire la modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale

în materie, această reținere fiind în bună măsură bazată pe argumentul că

reclamantul afirmă că, încă din anul 2005, pentru o singură tranzacție

efectuată, este persoană impozabilă, în condițiile în care tocmai această

afirmație ar trebui să formeze convingerea contrară instanței.

Mai susține recurenta

că nu poate fi de acord nici cu argumentarea instanței de fond conform căreia

un indiciu al nelegalității este perceperea nelegală, cu caracter retroactiv al

sumelor pretinse prin actul de control, față de dispozițiile art. 91 alin. (1)

din O.G. nr. 92/2003.

În ceea ce privește

paguba iminentă, susține recurenta că stabilirea unor obligații suplimentare de

plată în cuantum ridicat nu poate constitui temei pentru reținerea îndeplinirii

acestei condiții, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.

2.2 Printr-un set de

critici formulate recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea

recurată cu aplicarea greșită a legii în condițiile în care a dispus admiterea

cererii de suspendare deși în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, consideră

recurenta că instanța de fond în mod nejustificat a apreciat asupra

îndeplinirii condiției cazului bine justificat față de împrejurarea că

reclamantul nu a făcut dovada aspectelor de nelegalitate invocate în acțiunea

formulată, iar motivarea instanței de fond este eronată, întrucât se tinde la

înfățișarea cazului bine justificat, iar prezenta cauză nu are ca obiect

stabilirea legalității actului administrativ-fiscal.

Mai susține recurenta

că motivele invocate de reclamant în susținerea cererii de suspendare nu sunt

de natură să facă dovada îndeplinirii nici a condiției prevenirii pagubei

iminente, motivarea instanței de fond fiind și sub acest aspect lipsită de

orice suport probator. Astfel, în opinia recurentei, susținerea financiară a

reclamantului nu poate constitui un argument pentru admiterea cererii de

suspendare atâta vreme cât achitarea la scadență a obligațiilor bugetare

reprezintă o obligație legală a acestuia, în temeiul art. 22 din O.G. nr.

92/2003.

În opinia recurentei

simplele afirmații neurmate de dovedirea unei situații care să probeze cazul

bine justificat și iminența producerii unei pagube nu sunt de natură să conducă

la suspendarea executării actului administrativ contestat, cum în mod greșit a

apreciat instanța de fond prin hotărârea recurată.

instanței de recurs

Examinând hotărârea

primei instanțe prin prisma criticilor înfățișate de cele două recurente, față

de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art.

304

1

C. proc. civ. și raportat la actele și lucrările dosarului,

Înalta Curte reține că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, în

considerarea celor în continuare arătate.

Cu titlu prealabil,

Înalta Curte arată că dată fiind similitudinea criticilor înfățișate prin cele

două cereri de recurs, le va examina grupat, urmând a le răspunde prin

argumente comune, prin prisma motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Astfel, în contextul

criticilor formulate de recurentele-pârâte, Înalta Curte consideră oportun a

sublinia faptul că potrivit jurisprudenței sale constante, condiția referitoare

la fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele

invocate de reclamant în susținerea acțiunii în anulare pare la prima vedere

relevant și, în orice caz, că este întemeiat sau atunci când argumentele pe

care le susține nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată, ceea ce

revine instanței competente a analiza în fond legalitatea actului

administrativ-fiscal contestat.

Analizând hotărârea atacată,

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că analiza sumară a

motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul administrativ-fiscal a

cărei suspendare se solicită în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a

prezumției de legalitate de care se bucură respectivul act administrativ-fiscal

contestat și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de

reparat, în cazul particular supus evaluării, așa încât consideră ca fiind

neîntemeiate toate criticile formulate de recurente pe fondul cererii de

suspendare.

Astfel, Înalta Curte

constată că în mod justificat instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinită

condiția existenței unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea

contenciosului administrativ, în condițiile în care din analiza sumară a

Deciziei de impunere nr. 724939 din 28 septembrie 2010, a contestației

formulate de intimatul-reclamant, a Deciziei nr. 273 din 11 iulie 2011 emisă de

Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor, se pot observa aparente indicii de nelegalitate cu privire la

calificarea, prin prisma art. 127 alin. (2) C. fisc., a operațiunilor ce

constituie faptul generator al obligației impusă de recurente, la modul în care

au fost interpretate și aplicate în timp o serie de dispoziții legale în

materie fiscală cu privire la T.V.A. datorat de persoanele fizice, și implicit

au fost stabilite obligații suplimentare de plată în sarcina

intimatului-reclamant, la calculul și întinderea debitului fiscal reținut prin

actul administrativ-fiscal contestat.

De asemenea, se

impune a fi subliniat și faptul că iminența prejudiciului nu trebuie dovedită

cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea

prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să

poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul

și în situația dedusă prezentei judecăți.

Astfel, aprecierea

instanței de fond, în sensul că executarea patrimoniului reclamantului cu o

sumă însemnată, precum este cea în cauză, nu poate să nu producă serioase

blocaje în activitatea acesteia de natură a avea repercusiuni și asupra

familiei acestuia reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura

prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ așa încât vor fi

înlăturate și criticile referitoare la neîndeplinirea condiției existenței

pagubei iminente, în sensul art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului

administrativ.

În consecință, Înalta

Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind

îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr.

544/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de intimatul-reclamant.

Toate considerentele

expuse converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este

temeinică și legală, motiv pentru care recursurile declarate în cauză vot fi

respinse ca nefondate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Administrația Finanțelor Publice Sector 2 prin D.G.F.P. București

și Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva Încheierii din 27

aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ