ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4448/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Încheierea din data de 23 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul C.C.M. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Administrația Finanțelor Publice Sector 2, A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Finanțelor Publice Sector 2 și pe cale de consecință a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 714939 din 28 septembrie 2010, emisă de A.F.P.

Sector 2, până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ-fiscal contestat. În ceea ce privește cazul bine justificat, având în vedere motivele de nelegalitate invocate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a constatat că acestea sunt de natură a conduce la concluzia că aparența de legalitate a actului administrativ-fiscal a fost răsturnată.

În acest sens se consideră că argumentele invocate de reclamant sunt de natură a crea un dubiu serios asupra legalității actului administrativ atacat, mai cu seamă în condițiile în care reclamantul afirmă ca, încă din anul 2005, pentru o singură tranzacție efectuată, este persoană impozabilă, adică desfășoară activități economice, cu caracter de continuitate, conform art. 127 alin. (2) C. fisc. Pe de alta parte, judecătorul fondului a avut în vedere și faptul că reclamantul mai indică lipsa desfășurării activității prevăzute de art. 127 alin. (2) C. fisc. și că nu există nicio normă legală care să califice vânzarea unei locuințe personale sau a unui teren personal ca și activitate economică.

Se mai reține totodată ca și argument faptul că reclamantul indică și perceperea nelegală, cu caracter retroactiv, a sumelor pretinse prin raportul de inspecție fiscală. În acest context, apreciază instanța de fond că este îndeplinită și condiția prejudiciului în sensul art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că executarea ce s-ar produce anterior finalizării judecății ar produce o pagubă iminentă reclamantului și familiei sale, având în vedere cuantumul ridicat al sumei cu titlu de T.V.A. (1.634.078 RON), precum și a majorărilor și dobânzilor aferente (223.9294 RON). 2. Cererile de recurs Împotriva Încheierii din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 C. proc.

civ. 2.1 Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurenta Agenția Națională a Finanțelor Publice că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004. Astfel, în ceea ce privește îndeplinirea primei condiții, cea a cazului bine justificat, arată recurenta că instanța de fond a reținut că actul administrativ este de natură să creeze un dubiu cu privire la modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale în materie, această reținere fiind în bună măsură bazată pe argumentul că reclamantul afirmă că, încă din anul 2005, pentru o singură tranzacție efectuată, este persoană impozabilă, în condițiile în care tocmai această afirmație ar trebui să formeze convingerea contrară instanței.

Mai susține recurenta că nu poate fi de acord nici cu argumentarea instanței de fond conform căreia un indiciu al nelegalității este perceperea nelegală, cu caracter retroactiv al sumelor pretinse prin actul de control, față de dispozițiile art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003. În ceea ce privește paguba iminentă, susține recurenta că stabilirea unor obligații suplimentare de plată în cuantum ridicat nu poate constitui temei pentru reținerea îndeplinirii acestei condiții, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond. 2.2 Printr-un set de critici formulate recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea greșită a legii în condițiile în care a dispus admiterea cererii de suspendare deși în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, consideră recurenta că instanța de fond în mod nejustificat a apreciat asupra îndeplinirii condiției cazului bine justificat față de împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada aspectelor de nelegalitate invocate în acțiunea formulată, iar motivarea instanței de fond este eronată, întrucât se tinde la înfățișarea cazului bine justificat, iar prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalității actului administrativ-fiscal. Mai susține recurenta că motivele invocate de reclamant în susținerea cererii de suspendare nu sunt de natură să facă dovada îndeplinirii nici a condiției prevenirii pagubei iminente, motivarea instanței de fond fiind și sub acest aspect lipsită de orice suport probator.

Astfel, în opinia recurentei, susținerea financiară a reclamantului nu poate constitui un argument pentru admiterea cererii de suspendare atâta vreme cât achitarea la scadență a obligațiilor bugetare reprezintă o obligație legală a acestuia, în temeiul art. 22 din O.G. nr. 92/2003. În opinia recurentei simplele afirmații neurmate de dovedirea unei situații care să probeze cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube nu sunt de natură să conducă la suspendarea executării actului administrativ contestat, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond prin hotărârea recurată. 3. Hotărârea instanței de recurs Examinând hotărârea primei instanțe prin prisma criticilor înfățișate de cele două recurente, față de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304 1 C. proc.

civ. și raportat la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate. Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că dată fiind similitudinea criticilor înfățișate prin cele două cereri de recurs, le va examina grupat, urmând a le răspunde prin argumente comune, prin prisma motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în contextul criticilor formulate de recurentele-pârâte, Înalta Curte consideră oportun a sublinia faptul că potrivit jurisprudenței sale constante, condiția referitoare la fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de reclamant în susținerea acțiunii în anulare pare la prima vedere relevant și, în orice caz, că este întemeiat sau atunci când argumentele pe care le susține nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată, ceea ce revine instanței competente a analiza în fond legalitatea actului administrativ-fiscal contestat.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul administrativ-fiscal a cărei suspendare se solicită în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură respectivul act administrativ-fiscal contestat și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, așa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurente pe fondul cererii de suspendare.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care din analiza sumară a Deciziei de impunere nr. 724939 din 28 septembrie 2010, a contestației formulate de intimatul-reclamant, a Deciziei nr. 273 din 11 iulie 2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, se pot observa aparente indicii de nelegalitate cu privire la calificarea, prin prisma art. 127 alin. (2) C. fisc., a operațiunilor ce constituie faptul generator al obligației impusă de recurente, la modul în care au fost interpretate și aplicate în timp o serie de dispoziții legale în materie fiscală cu privire la T.V.A.

datorat de persoanele fizice, și implicit au fost stabilite obligații suplimentare de plată în sarcina intimatului-reclamant, la calculul și întinderea debitului fiscal reținut prin actul administrativ-fiscal contestat. De asemenea, se impune a fi subliniat și faptul că iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți.

Astfel, aprecierea instanței de fond, în sensul că executarea patrimoniului reclamantului cu o sumă însemnată, precum este cea în cauză, nu poate să nu producă serioase blocaje în activitatea acesteia de natură a avea repercusiuni și asupra familiei acestuia reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ așa încât vor fi înlăturate și criticile referitoare la neîndeplinirea condiției existenței pagubei iminente, în sensul art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ. În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de intimatul-reclamant.

Toate considerentele expuse converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursurile declarate în cauză vot fi respinse ca nefondate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Administrația Finanțelor Publice Sector 2 prin D.G.F.P. București și Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva Încheierii din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2012. Procesat de GGC - AZ