ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5502/2009

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios, administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2021 din 7 aprilie 2009, a

respins recursul declarat de Statul Român reprezentat de C.C.S.D. împotriva sentinței

civile nr. 1112 din 8 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat, reținând, în esență următoarele:

Prin decizia nr. 721

din 27 aprilie 2006, C.C.S.D. a dispus emiterea titlului de despăgubire în favoarea

reclamantului P.T. în cuantum de 2.844.928 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor

stabilite anterior în decizia din 19 aprilie 2006, emisă de A.V.A.S.

Pornind de la constatările

unei expertize extrajudiciare privind stabilirea valorii unei acțiuni la SC A.

SA, reclamantul a contestat incertitudinea modului de calcul al despăgubirilor,

utilizat de pârâtă, solicitând anularea deciziei nr. 721/2006 și obligarea pârâtei

să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent în valoare

de 7.059.014,5 RON.

Prin sentința recurată

a fost admisă în parte acțiunea dispunându-se anularea actului administrativ supus

controlului jurisdicțional și obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre pentru

suma de 6.559.269 RON, stabilită prin expertiza de specialitate efectuată în cauză,

în baza normelor legale aplicabile până la naționalizarea din 1948, respectiv cele

cuprinse în Legea nr. 303/1947.

Această concluzie a fost

criticată de recurenta C.C.S.D. care a apreciat că la efectuarea expertizei au fost

încălcate prevederile H.G. nr. 250/2007 invocându-se prevederi conținute în acte

normative fără incidență în cauză, fiind vorba de o societate comercială ce a făcut

obiectul Legii nr. 119/1948.

În legătură cu modalitatea

de calcul a despăgubirilor, recurenta a susținut că sunt incidente dispozițiile

art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precizând totodată că, potrivit art. 31

alin. (3) din aceeași lege, măsurile reparatorii prin echivalent se vor propune

după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor prin decizia motivată a instituției

publice implicate în privatizarea societății care a preluat patrimoniul persoanei

juridice.

Față de aceste critici,

instanța de control judiciar a reținut că existau elemente suficiente pe baza cărora

instanța de fond să constate că reclamantul a dovedit temeinicia acțiunii sale cu

concluziile amplu motivate ale expertului contabil T.G., care au avut în vedere

faptul că ține seama de sintagma utilizată de legiuitor în art. 31 alin. (4) al

Legii nr. 10/2001 republicată, aceea de „activul net din ultimul bilanț contabil”,

nu se poate raporta decât la H.G. nr. 498/2003, adică la noțiunea de activ net din

art. 153

4

alin. (1) al Legii nr. 441/2006.

Incidența în cauză a prevederilor

H.G. nr. 250/2007 este exclusă, întrucât nici un subiect de drept nu își poate orienta

conduita după acte normative în vigoare.

Au fost avute în vedere

și statuările deciziei din 14 martie 2006, prin care secția civilă și de proprietate

intelectuală a Înaltei Curți a statuat, cu valoare de principiu, că dacă în varianta

anterioară republicării Legii nr. 10/2001 textul art. 31 alin. (4) impunea depunerea

ultimului bilanț contabil fără a face o trimitere expresă la anul financiar 1947,

în redactarea actuală dispoziția legală este chiar mai permisivă sub aspectul referirii

la bilanțurile contabile anterioare Legii nr. 303/1947, precum și împrejurarea că

după pronunțarea hotărârii recurate pârâta a emis titlul de plată din 8

octombrie 2008 pentru prima tranșă din cuantumul despăgubirilor stabilite de instanță.

Împotriva acestei hotărâri,

Statul Român, prin C.C.S.D., a exercitat calea extraordinară de atac a contestației

în anulare, invocând în drept, generic, prevederile art. 317 și următoarele din

C. proc. civ.

În motivarea acestei contestații

s-a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de

recurs invocate, susțineri ce pot fi circumscrise numai motivului prevăzut de

art. 318 teza II C. proc. civ.

În concret s-a apreciat

că nu au fost examinate următoarele aspecte indicate în cererea de recurs:

abilitată de lege să se pronunțe asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului

este A.V.A.S., Comisia Centrală nefăcând altceva decât să aplice prevederile legale

în vigoare la data emiterii deciziei contestate, respectiv art. 16 alin. (9) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, emițând titlul de despăgubire pentru cuantumul

indicat în decizia A.V.A.S., necontestată de reclamant.

În acest sens s-a făcut

referire și la decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de instanța supremă

într-o cauză similară, ulterior fiind depusă la dosar ca precedent judiciar și decizia

nr. 208 din 22 ianuarie 2008 a aceleiași instanțe.

a statuărilor deciziei nr. 2740/2006, în întregul lor, respectiv și a părții finale

potrivit căreia recalcularea se face în modalitatea reținută, având în vedere și

prevederile Legii nr. 303/1947, numai în cazul în care ultimul bilanț contabil a

fost depus anterior intrării în vigoare a acesteia, situație care nu se regăsește

în cauză.

nr. 1363/2008 a fost emis în temeiul cererii de opțiune formulată de reclamant și

nu ca urmare a pronunțării sentinței recurate, așa cum s-a arătat în notele scrise

depuse la termenul din 26 februarie 2009;

S-a susținut, totodată,

că au fost consemnate greșit susținerile orale ale consilierului juridic în sensul

obligării Comisiei la emiterea unei hotărâri completatoare, acestea vizând doar

ipoteza în care motivele de recurs ar fi fost apreciate ca nefondate, fiind subsidiare

solicitării principale de admitere a recursului și de respingere a acțiunii reclamantului

ca fiind neîntemeiată.

Examinând actele dosarului,

Înalta Curte a constatat că se impune adoptarea soluției de respingere a prezentei

contestații în anulare, pentru considerentele în continuare arătate.

Contestația în anulare

este o cale de atac extraordinară de retractare, comună și nesuspensivă de executare,

îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor

norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal. Ea se

poate exercita numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de art. 317 –

321 C. proc. civ.

Reglementând contestația

în anulare specială, art. 318 teza a II-a C. proc. civ. precizează in terminus că

pot constitui obiect al acesteia numai hotărârile instanțelor de recurs, atunci

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală

să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Omisiunea la care se referă

teza a II-a textului există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a

cercetat, din greșeală, unul din motivele de casare sau de modificare depuse în

termenul legal, nu și argumentele aduse în sprijinul lui, care, oricât de larg ar

fi dezvoltate, îi sunt subsumate.

Instanța de recurs nu

este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin un

motiv de recurs, ci poate să le analizeze global, printr-un argument juridic de

sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial în soluționarea recursului,

astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a recurentului

nu deschide calea contestației în anulare.

În cauză, făcându-se referire

în mod generic la prevederile art. 299 și următoarele din C. proc. civ., prin cererea

de recurs a fost invocată netemeinicia și nelegalitatea hotărârii atacate, motivat

de faptul că s-a bazat pe o expertiză efectuată cu încălcarea prevederilor H.G.

nr. 250/2007, fiind utilizate de expertul contabil acte normative care nu își găsesc

incidența în speța dedusă judecății, respectiv Legea nr. 303/1947 care putea fi

aplicată numai pentru situațiile în care ultimul bilanț contabil ar fi fost întocmit

anterior adoptării acesteia, precum și pentru nesocotirea de către judecătorul fondului

a prevederilor art. 16 alin. (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și ale

pct. 16.8 din Normele de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005,

aspecte ce nu puteau fi circumscrise decât unui singur motiv de recurs, cel prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și care au fost examinate de instanța de recurs,

în mod global, fiind indicate în hotărâre argumentele de sinteză care s-a bazat

soluția adoptată.

S-a reținut, totodată,

inexistența unor motive de casare, de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu,

în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atestă examinarea cauzei sub

toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ.

Or, art. 318 C. proc.

civ. nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor

și modul în care instanța a înțeles să interpreteze un text de lege, situații în

care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la

judecarea încă o dată a recursului ceea ce nu este admisibil.

Așa fiind, având în vedere

și faptul că divergențele de jurisprudență nu pot fi înlăturate în această cale

extraordinară de atac, în condițiile în care nu poate fi reținută în prealabil incidența

vreunuia dintre cazurile expres prevăzute de lege în care poate fi exercitată, Înalta

Curte va respinge prezenta contestație în anulare ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de Statul Român - C.C.S.D. împotriva deciziei civile nr. 2021

din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios,

administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2009.