ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6179/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 București la 23 aprilie 2007, reclamanții N.S.P. și N.S.K. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, O.E.G., O.R.A., O.E., L.S.M., B.M. și O.E., solicitând să se constate că Statul Român nu are și nu a avut vreun drept de proprietate asupra imobilului situat în str. J.M., preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 și să fie obligați pârâții persoane fizice să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat la parterul imobilului. În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. și pe art. 6 din C.E.D.O., reclamanții au arătat că imobilul situat la adresa menționată a fost dobândit de autorii lor, Dr.

P.N. și Dr. M.N. prin contractele de vânzare – cumpărare autentificate la Tribunalul Ilfov, secția Notariat, fiind preluat abuziv, fără titlu valabil, prin decretul nr. 92/1950, cu încălcarea prevederilor acestui act normativ, proprietarii fiind exceptați de la naționalizare. Pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București și cerere reconvențională, solicitând ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligați reclamanții la plata sumei de 330.000 RON, reprezentând cheltuielile efectuate cu reparațiile și îmbunătățirile aduse apartamentului din Str. J.M.

Prin cererea de chemare în garanție s-a solicitat obligarea chematei în garanție la restituirea prețului cu care au dobândit apartamentul prin contract de vânzare – cumpărare din 6 decembrie 2006. S-au invocat totodată excepțiile inadmisibilității capetelor de cerere vizând constatarea lipsei titlului statului asupra imobilului și revendicarea pe calea dreptului comun, având în vedere că reclamanții au formulat notificare în baza legii speciale, aflată în curs de soluționare. Prin sentința civilă nr. 3230 din 10 martie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București unde aceasta a fost înregistrată la secția a IV – a sub nr. 15035/3/2008.

Prin sentința civilă nr. 1269 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV – a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și acțiunea principală ca neîntemeiată. Prin aceeași hotărâre s-au respins cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție formulate de pârâții – reclamanți ca fiind rămase fără obiect. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au dovedit calitatea de proprietari a autorilor lor, N.P. și N.M., asupra imobilului situat în București, str. J.M., compus din teren în suprafață de 427 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, cu actele de vânzare – cumpărare autentificate din 6 iulie 1925 și la Tribunalul Ilfov, secția Notariat.

S-a reținut că reclamanții au probat și calitatea lor de moștenitori ai foștilor proprietari, astfel că s-a considerat ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active. Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, în speță, atât reclamanții cât și pârâții au titluri de proprietate, în procesul comparării titlurilor considerându-se că este mai caracterizat titlul pârâților, constituit cu bună – credință în condițiile Legii nr. 112/1995 și consolidat ca efect al aplicării dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea. Tribunalul a dat eficiență în pronunțarea hotărârii deciziei secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din 9 iunie 2008, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. și a avut în vedere și jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Păduraru împotriva României și Pincova și Pinc împotriva Cehiei). Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții criticând-o ca nelegală pentru greșita respingere a acțiunii în revendicare prin aplicarea, în operațiunea de compărare a titlurilor, a unui criteriu nou, reglementat de Legea nr. 10/2001, respectiv buna – credință a cumpărătorilor, deși bunul a fost dobândit de la un neproprietar – Statul Român. În acord cu jurisprudența C.E.D.O.

(cauzele Păduraru contra României, Stoian, Porțeanu și Penescu contra României), reclamanții – apelanți au susținut prin criticile aduse sentinței Tribunalului, că buna – credință a cumpărătorilor – chiriași nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă față de titlul dobânditorului de bună credință, în condițiile în care o despăgubire efectivă a foștilor proprietari nu este posibilă în actuala reglementare internă. Curtea de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 557 A din 11 octombrie 2010, în majoritate, a respins apelul reclamanților ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel, a reținut că titlul pârâților asupra apartamentului în litigiu, contractul de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 s-a consolidat în timp ca titlu valabil, având în vedere că nu a fost constatat nul în termenul legal de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, de 18 luni potrivit prorogărilor succesive dispuse prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. Pe cale de consecință, s-a constatat că pârâții au un „bun” actual, efectiv, având și posesia imobilului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., ei fiind cumpărători de bună – credință, aspect necontestat de reclamanți.

S-a considerat că reclamanții nu dețin la rândul lor un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului lor de proprietate, respectiv o decizie administrativă de retrocedare a imobilului, spre a fi opus, cu succes, intimaților – pârâți cumpărători într-o comparare de titluri. S-a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în condițiile și procedura stabilite de prevederile acestei legi speciale, derogatorie de la dreptul comun.

Soluția primei instanțe a fost apreciată de Curtea de Apel ca legală și temeinică conform statuărilor deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, în scopul unificării practicii judiciare, prin reafirmarea principiilor stabilității raporturilor juridice civile și securității circuitului civil, recunoscute în jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Pinc și Pincova contra Republicii Cehe și cauza Raicu împotriva României) cât și a principiului ocrotirii bunei credințe a cumpărătorilor care au dobândit de la stat, proprietar aparent, conform prevederilor Legii nr. 112/1995. S-a considerat că însuși legiuitorul a clarificat, ulterior, o astfel de soluție, prin modificările aduse art. 7 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009.

S-a apreciat, totodată, că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde noi criterii în compararea de titluri specifică acțiunii în revendicare, ci reglementează situația cumpărătorilor chiriași, de bună – credință la data constituirii titlului lor – contractul de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a constatat că sunt neîntemeiate și criticile apelanților referitoare la neconstituționalitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reținându-se, totodată, că C.E.D.O. a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună – credință. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții N.S.P.

și N.S.K., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au susținut că, în mod eronat, instanța de apel a considerat că nu dețin un „bun” în sensul C.E.D.O., spre deosebire de chiriașii - cumpărători. De asemenea, s-a arătat că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă în dreptul intern, iar în condițiile în care s-a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului, li s-a reconfirmat dreptul de proprietate, astfel că dețin o hotărâre patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției. Recurenții au învederat că preluarea abuzivă a fost constatată prin sentința primei instanțe, definitivă prin respingerea apelului și că, în aceste condiții, dețin un „bun” aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției, independent de faptul că nu există o hotărâre judecătorească anterioară care să le confirme dreptul.

Cea de a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat greșita soluționare a problemei revendicării în condițiile Legii nr. 10/2001, a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a C.E.D.O. și jurisprudenței C.E.D.O. În cadrul acestei critici, recurenții – reclamanți au precizat că împărtășesc argumentele din opinia separată din hotărârea instanței de apel, redând această opinie. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile invocate de reclamanți, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile referitoare la greșita aplicare a legii și a jurisprudenței C.E.D.O. în procesul comparării titlurilor de proprietate ale părților sunt nefondate.

Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 329 coroborate cu dispozițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., instanța de apel a procedat corect la analiza măsurii în care legea internă intră în conflict cu C.E.D.O., pentru a verifica dacă admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. C.E.D.O. garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, solicitarea restituirii unui bun preluat anterior de stat, la un moment la care Statul Român nu era semnatar al Convenției, neintrând sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Noțiunea de „bun” se circumscrie, așa cum a reținut instanța de apel, domeniului de aplicare alin. art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., presupunând ca reclamanții să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

În acest context, instanța de apel a reținut corect că intimații dobânditori ai imobilului, au un „bun” protejat de orice ingerință, în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci dimpotrivă s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001. Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehia). C.E.D.O. a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate (cauza Raicu contra României), persoanele care au dobândit cu bună – credință bunurile fiind puse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Prin decizia nr. 33/2008, pronunțându-se asupra recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, a tranșat problema raportului dintre legea internă și C.E.D.O., statuând, de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., arătând, totodată, că analiza neconcordanței între legea internă și art. 1 din C.E.D.O. trebuie verificată în fiecare caz în parte, în situația în care ambele părți dețin titluri. În mod corect, instanța de apel a dat eficiență dezlegărilor date prin decizia de recurs în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. Se va constata că soluția instanței de apel se circumscrie pe deplin scopului enunțat prin hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, respectiv protejarea drepturilor concrete și efective în detrimentul celor teoretice și iluzorii. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, Curtea va constata că acesta nu se constituie ca o critică de nelegalitate împotriva deciziei recurate, reprezentând doar o precizare în sensul că este împărtășită opinia separată. Ca atare, se va constata că nu sunt întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de N.S.P. și N.S.K. împotriva deciziei nr. 557/A din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a - III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenți la 8.000 RON cheltuieli de judecată către intimații O.E.G., O.E., L.S.M., B.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2011.