ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6179/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Judecătoria Sectorului 1 București la 23 aprilie 2007, reclamanții N.S.P. și

N.S.K. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, O.E.G., O.R.A., O.E.,

L.S.M., B.M. și O.E., solicitând să se constate că Statul Român nu are și nu a avut

vreun drept de proprietate asupra imobilului situat în str. J.M., preluat abuziv

în baza Decretului nr. 92/1950 și să fie obligați pârâții persoane fizice să le

lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat la parterul

imobilului.

În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispozițiile

art. 480 și urm. C. civ. și pe art. 6 din C.E.D.O., reclamanții au arătat că imobilul

situat la adresa menționată a fost dobândit de autorii lor, Dr. P.N. și Dr. M.N.

prin contractele de vânzare – cumpărare autentificate la Tribunalul Ilfov, secția

Notariat, fiind preluat abuziv, fără titlu valabil, prin decretul nr. 92/1950, cu

încălcarea prevederilor acestui act normativ, proprietarii fiind exceptați de la

naționalizare.

Pârâții au formulat cerere

de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și Consiliul

General al Municipiului București și cerere reconvențională, solicitând ca, în ipoteza

admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligați reclamanții la plata sumei

de 330.000 RON, reprezentând cheltuielile efectuate cu reparațiile și îmbunătățirile

aduse apartamentului din Str. J.M.

Prin cererea de chemare

în garanție s-a solicitat obligarea chematei în garanție la restituirea prețului

cu care au dobândit apartamentul prin contract de vânzare – cumpărare din 6 decembrie

2006.

S-au invocat totodată

excepțiile inadmisibilității capetelor de cerere vizând constatarea lipsei titlului

statului asupra imobilului și revendicarea pe calea dreptului comun, având în vedere

că reclamanții au formulat notificare în baza legii speciale, aflată în curs de

soluționare.

Prin sentința civilă

nr. 3230 din 10 martie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București, a admis excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat cauza în favoarea Tribunalului

București unde aceasta a fost înregistrată la secția a IV – a sub nr. 15035/3/2008.

Prin sentința civilă

nr. 1269 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV – a civilă a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și acțiunea principală

ca neîntemeiată.

Prin aceeași hotărâre

s-au respins cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție formulate

de pârâții – reclamanți ca fiind rămase fără obiect.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamanții au dovedit calitatea de proprietari a autorilor

lor, N.P. și N.M., asupra imobilului situat în București, str. J.M., compus din

teren în suprafață de 427 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, cu actele de

vânzare – cumpărare autentificate din 6 iulie 1925 și la Tribunalul Ilfov, secția

Notariat.

S-a reținut că reclamanții

au probat și calitatea lor de moștenitori ai foștilor proprietari, astfel că s-a

considerat ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active.

Pe fondul cauzei, Tribunalul

a constatat că, în speță, atât reclamanții cât și pârâții au titluri de proprietate,

în procesul comparării titlurilor considerându-se că este mai caracterizat titlul

pârâților, constituit cu bună – credință în condițiile Legii nr. 112/1995 și consolidat

ca efect al aplicării dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin

împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea.

Tribunalul a dat eficiență

în pronunțarea hotărârii deciziei secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție din 9 iunie 2008, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

și a avut în vedere și jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Păduraru împotriva României

și Pincova și Pinc împotriva Cehiei).

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel reclamanții criticând-o ca nelegală pentru greșita respingere a

acțiunii în revendicare prin aplicarea, în operațiunea de compărare a titlurilor,

a unui criteriu nou, reglementat de Legea nr. 10/2001, respectiv buna – credință

a cumpărătorilor, deși bunul a fost dobândit de la un neproprietar – Statul Român.

În acord cu jurisprudența

C.E.D.O. (cauzele Păduraru contra României, Stoian, Porțeanu și Penescu contra României),

reclamanții – apelanți au susținut prin criticile aduse sentinței Tribunalului,

că buna – credință a cumpărătorilor – chiriași nu are nicio relevanță în aprecierea

privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., cu consecința că se impune a se constata

preferabilitatea titlului acestuia din urmă față de titlul dobânditorului de bună

credință, în condițiile în care o despăgubire efectivă a foștilor proprietari nu

este posibilă în actuala reglementare internă.

Curtea de Apel București,

secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

nr. 557 A din 11 octombrie 2010, în majoritate, a respins apelul reclamanților ca

nefondat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel, a reținut că titlul pârâților asupra apartamentului

în litigiu, contractul de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

s-a consolidat în timp ca titlu valabil, având în vedere că nu a fost constatat

nul în termenul legal de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 republicată, de 18 luni potrivit prorogărilor succesive dispuse prin

O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Pe cale de consecință,

s-a constatat că pârâții au un „bun” actual, efectiv, având și posesia imobilului,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., ei fiind cumpărători

de bună – credință, aspect necontestat de reclamanți.

S-a considerat că reclamanții

nu dețin la rândul lor un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului lor de proprietate,

respectiv o decizie administrativă de retrocedare a imobilului, spre a fi opus,

cu succes, intimaților – pârâți cumpărători într-o comparare de titluri.

S-a reținut că, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au deschisă calea obținerii de măsuri

reparatorii în echivalent potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în condițiile

și procedura stabilite de prevederile acestei legi speciale, derogatorie de la dreptul

comun.

Soluția primei instanțe

a fost apreciată de Curtea de Apel ca legală și temeinică conform statuărilor deciziei

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii, în scopul unificării practicii judiciare, prin reafirmarea principiilor

stabilității raporturilor juridice civile și securității circuitului civil, recunoscute

în jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Pinc și Pincova contra Republicii Cehe și cauza

Raicu împotriva României) cât și a principiului ocrotirii bunei credințe a cumpărătorilor

care au dobândit de la stat, proprietar aparent, conform prevederilor Legii nr.

112/1995.

S-a considerat că însuși

legiuitorul a clarificat, ulterior, o astfel de soluție, prin modificările aduse

art. 7 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009.

S-a apreciat, totodată,

că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde noi criterii în compararea de titluri specifică

acțiunii în revendicare, ci reglementează situația cumpărătorilor chiriași, de bună

– credință la data constituirii titlului lor – contractul de vânzare – cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a constatat că sunt

neîntemeiate și criticile apelanților referitoare la neconstituționalitatea

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reținându-se, totodată, că C.E.D.O. a stabilit

că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor

juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună – credință.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții N.S.P. și N.S.K., criticând-o

ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, reclamanții au susținut că, în mod eronat, instanța de apel a considerat

că nu dețin un „bun” în sensul C.E.D.O., spre deosebire de chiriașii - cumpărători.

De asemenea, s-a arătat

că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă în dreptul intern, iar

în condițiile în care s-a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului, li

s-a reconfirmat dreptul de proprietate, astfel că dețin o hotărâre patrimonială

ocrotită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției.

Recurenții au învederat

că preluarea abuzivă a fost constatată prin sentința primei instanțe, definitivă

prin respingerea apelului și că, în aceste condiții, dețin un „bun” aflat sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției, independent de faptul că nu există

o hotărâre judecătorească anterioară care să le confirme dreptul.

Cea de a doua critică

formulată prin motivele de recurs a vizat greșita soluționare a problemei revendicării

în condițiile Legii nr. 10/2001, a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție și a C.E.D.O. și jurisprudenței C.E.D.O.

În cadrul acestei critici,

recurenții – reclamanți au precizat că împărtășesc argumentele din opinia separată

din hotărârea instanței de apel, redând această opinie.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile invocate

de reclamanți, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Criticile referitoare

la greșita aplicare a legii și a jurisprudenței C.E.D.O. în procesul comparării

titlurilor de proprietate ale părților sunt nefondate.

Astfel, în aplicarea dispozițiilor

art. 329 coroborate cu dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ., instanța de apel a procedat corect la analiza măsurii în care legea internă

intră în conflict cu C.E.D.O., pentru a verifica dacă admiterea acțiunii în revendicare

ar aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

C.E.D.O. garantează protecția

unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, solicitarea restituirii

unui bun preluat anterior de stat, la un moment la care Statul Român nu era semnatar

al Convenției, neintrând sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Noțiunea de „bun” se circumscrie,

așa cum a reținut instanța de apel, domeniului de aplicare alin. art. 1 din Protocolul

nr. 1 la C.E.D.O., presupunând ca reclamanții să aibă cel puțin o speranță legitimă

cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

În acest context, instanța

de apel a reținut corect că intimații dobânditori ai imobilului, au un „bun” protejat

de orice ingerință, în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat,

ci dimpotrivă s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca

nulitatea, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Instituirea unor termene

pentru apărarea dreptului de proprietate și ocrotirea drepturilor concrete și efective

ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri

comuniste nu este contrară jurisprudenței C.E.D.O. (cauza Pincova și Pinc contra

Republicii Cehia).

C.E.D.O. a statuat că

diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate

(cauza Raicu contra României), persoanele care au dobândit cu bună – credință bunurile

fiind puse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a

confiscat în trecut aceste bunuri.

Prin decizia nr. 33/2008,

pronunțându-se asupra recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și

Justiție, a tranșat problema raportului dintre legea internă și C.E.D.O., statuând,

de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.

civ., arătând, totodată, că analiza neconcordanței între legea internă și art. 1

din C.E.D.O. trebuie verificată în fiecare caz în parte, în situația în care ambele

părți dețin titluri.

În mod corect, instanța

de apel a dat eficiență dezlegărilor date prin decizia de recurs în interesul Legii

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta

fiind obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Se va constata că soluția

instanței de apel se circumscrie pe deplin scopului enunțat prin hotărârea pilot

din 12 octombrie 2010 pronunțată de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, respectiv protejarea drepturilor concrete și efective în detrimentul celor

teoretice și iluzorii.

În ceea ce privește al

doilea motiv de recurs, Curtea va constata că acesta nu se constituie ca o critică

de nelegalitate împotriva deciziei recurate, reprezentând doar o precizare în sensul

că este împărtășită opinia separată.

Ca atare, se va constata

că nu sunt întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul

reclamanților ca nefondat.

Văzând și dispozițiile

art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de N.S.P. și N.S.K. împotriva deciziei nr. 557/A din 11 octombrie 2010

a Curții de Apel București, secția a - III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Obligă pe recurenți la

8.000 RON cheltuieli de judecată către intimații O.E.G., O.E., L.S.M., B.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2011.