ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5048/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5048/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea depusă la Judecătoria

Călărași în data de 12 februarie 1999 și înregistrată sub nr. 805/1999,

reclamanții B.T.C., T.A. și T.R.C. au chemat în judecată Statul român prin

Ministerul Finanțelor și Consiliul Local al Municipiului Călărași solicitând

instanței să constate preluarea fără titlu sau fără titlu valabil a imobilelor

din municipiul Călărași, str. Sf. Nicolae, (actualmente str. 6 Martie), jud.

Călărași și a imobilului din str. Grivița și acordarea de despăgubiri,

respectiv 238.000 RON pentru imobilul din str. Grivița și 1.000.000 RON pentru

cel din str. Sf. Nicolae.

Prin

cererea precizatoare, reclamanții au solicitat tribunalului, la termenul din 6

septembrie 2010, să fie aplicate în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În motivarea

cererii s-a menționat că pentru ambele imobile reclamanții au adresat

notificării în baza Legii 10/2001.

Pentru

imobilul din str. Sf. Nicolae s-a emis inițial dispoziția nr. 4447 din 07

decembrie 2005 depusă de către reclamanți (fila 277, vol. II), apoi și

dispoziția nr. 460 din 30 ianuarie 2006 depusă de pârâții Consiliul Local

Călărași și Municipiul Călărași, ambele emise în baza aceleiași notificări nr.

389/2001, fiind propuse despăgubiri pentru acest imobil.

Pentru

imobilul din str. Grivița reclamanții au notificat sub nr. 7635 din 21

noiembrie 2010 Prefectura Călărași, care a înaintat cererea spre competență

soluționare Primăriei municipiului Călărași deoarece se solicitase restituirea

în natură a imobilului. Tot cu privire la același imobil a fost notificată și

SC E.G. SA Călărași, fostă SC P. SA Călărași (societate cu capital majoritar de

stat) prin biroul executorului judecătoresc la data de 07 septembrie 2001 și

apoi la 28 mai 2002, notificări rămase fără răspuns după cum se reține în

aceeași sentință și în prezentul dosar în xerocopie (pag.342, vol. I).

Prin

sentința civilă nr. 3262 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Călărași

a respins excepțiile lipsei calității

procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii invocate de către Direcția

Generală a Finanțelor Publice Călărași, în calitate de reprezentant al Ministerului

Finanțelor și acesta în calitate de reprezentant al Statului Român; a respins

excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii precizatoare a

reclamanților la solicitarea tribunalului prin încheierea din 17 iunie 2010,

excepții ridicate de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților; a admis în parte acțiunea reclamanților; a respins, ca

neîntemeiat, capătul de cerere al acțiunii reclamanților B.C., A.T. și R.C.T.

formulată împotriva pârâților statul român, prin Ministerul Finanțelor,

Municipiul Călărași, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Călărași,

prin primar, Primarul Municipiului Călărași și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, privitor la constatarea preluării fără titlu/ fără

titlu valabil a imobilului din Municipiul Călărași, str. Sf. Nicolae,

(actualmente str. 6 Martie), jud. Călărași; a admis excepția inadmisibilității

acțiunii reclamanților, ridicată din oficiu, împotriva acelorași pârâți și a

respins, ca inadmisibilă, solicitarea reclamanților privind acordarea de

despăgubiri pentru același imobil în cuantum de 1.000.000 RON; a admis acțiunea

reclamanților formulată împotriva acelorași pârâți și a constatat preluat fără

titlu imobilul din Municipiul Călărași, str. Grivița, jud. Călărași; a

constatat ca rămas fără obiect capătul de cerere privind constatarea preluării

fără titlu valabil a aceluiași imobil; a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a tuturor pârâților cu privire la capătul de cerere privind

restituirea contravalorii aceluiași imobil, în sumă de 238.000 RON și, ca

atare, a respins acțiunea reclamanților, ca îndreptată împotriva unor persoane

fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea reclamanților privind plata

cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost

suspendată succesiv în temeiul art. 47 al Legii nr. 10/2001 și al art.244 pct. l

C. proc. civ., până a soluționarea Dosarului nr. 3100/2003 al Tribunalului

Călărași și Dosarului nr. 2609/2004 al Judecătoriei Călărași, de la 9 aprilie

2001 până la 28 mai 2010.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut, cu privire la excepțiile

invocate, următoarele:

Statul

român are calitate procesuală pasivă în cauză și în raport de acțiunea inițială

și de precizarea finală a acțiunii deoarece acesta este garantul respectării

drepturilor recunoscute persoanelor fizice și juridice. Or, în cauză, cel puțin

cu privire la imobilul din str. Grivița nr.167, nici până la data soluționării

prezentului dosar reclamanții nu au primit un răspuns în demersurile lor

efectuate în baza Legii nr. 10/2001.

Excepția

inadmisibilității acțiunii a fost fundamentată pe faptul că pentru imobilele în

cauză reclamanții au deschisă calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, ca

atare, trebuie parcursă procedura precizată de această lege, reclamanții

neputând fructifica drepturile lor pe calea dreptului comun. Nici această

excepție nu este întemeiată întrucât precizările la acțiune ale reclamanților

(pag.226, vol. I) la data ridicării excepției aveau ca temei Legea nr. 10/2001

or, în cauză s-a făcut dovada că reclamanții începuseră procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 pentru toate imobilele solicitate a fi restituite, însă nu

primeau răspuns la acestea. Prin urmare, acțiunea nu viza dreptul comun, așa

cum și-a fundamentat pârâta excepția.

Pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a ridicat excepțiile

tardivității modificării acțiunii și a inadmisibilității acesteia (pag.287, vol.

II) excepții care au fost respinse ca nefondate pentru următoarele

considerente:

Instanța a solicitat

reclamanților să-și precizeze obiectul acțiunii având în vedere că o parte din

imobile primise o soluționare pe parcursul soluționării dosarului. Ca atare,

reclamanții nu și-au modificat acțiunea chiar dacă au solicitat ca pârâta să

fie introdusă în cauză, extinzându-și și pretențiile și asupra sa, fapt care

însă nu o prejudicia cu nimic și nici procesul în sine. Pe aceleași

considerente, în esență, s-a fundamentat și inadmisibilitatea. Dispozițiile

art.60 și 64 C. proc. civ. nu reprezintă un cadru procedural limitat pentru a

fi invocate. Excepția urmează a fi respinsă pe aceleași considerente reținute

și la excepția tardivității.

Cu privire la

acțiunea reclamanților, Tribunalul a admis-o în parte.

A respins

acțiunea reclamanților privind imobilul din Călărași, str. Sf. Nicolae, jud.

Călărași (actualmente str. 6 Martie) pentru capătul de cerere privind preluarea

imobilului fără titlu/ fără titlu valabil, deoarece preluarea de către stat s-a

realizat prin procesul verbal din 02 noiembrie 1948 (pag. 302, vol. II) și apoi

a fost expropriat prin Decretul de expropriere nr. 98/1980 și nu s-a dovedit că

acest decret de expropriere nu constituie un titlu valabil. Câtă vreme imobilul

în litigiu nu a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, de care reclamanții

fac vorbire, s-a apreciat că titlul statului este valabil.

În ceea ce

privește cererea reclamanților cu privire la același imobil din str. Sf. Nicolae

de a li se acorda despăgubiri, rezultă din actele dosarului că Primarul

Municipiului Călărași, prin dispoziția nr. 460/2006, le-a acordat despăgubiri,

iar acestea sunt în procedura de cuantificare.

întrucât

pentru acest imobil există în derulare o procedură de acordare a despăgubirilor

în baza Legii nr. 10/2001, ca lege specială, reclamanții nu pot veni și pe cale

separată pentru stabilirea și plata acestor despăgubiri. într-o atare situație,

tribunalul a ridicat din oficiu și a admis excepția inadmisibilității capătului

de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul din str. Sf. Nicolae.

Privitor la

imobilul din str. Grivița din municipiul Călărași, jud. Călărași, nu s-a făcut

dovada modului de preluare de către stat, cu titlu sau fără titlu, astfel încât

s-a apreciat că imobilul a fost preluat fără titlu. Pe cale de consecință, a

fost respins, ca rămas tară obiect, capătul de cerere privind constatarea

preluării fără titlu valabil. Acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității

procesual pasive a pârâților în contradictoriu cu care a fost solicitată

acordarea de despăgubiri, deoarece nici unul dintre pârâți nu este instituția

implicată în privatizare. Imobilul, fiind în patrimoniul unei societăți

comerciale cu capital majoritar de stat, supusă privatizării, face obiectul

art. 29 din Legea nr. 10/2001 care precizează că măsurile reparatorii se propun

de instituția publică care efectuează sau a efectuat privatizarea.

Prin

decizia civilă nr. 340/ A din 29 martie 2011, Curtea de Apel București, secția

a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins, ca nefondat, apelul

reclamanților; a admis apelul declarat de statul român; a schimbat în parte

sentința, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins cererea

de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, îndreptată

împotriva acestui pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive; a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a apreciat că pentru imobilul din str. Grivița

se aplică art. 29 al Legii nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă având

unitatea care a realizat privatizarea, iar pentru imobilul din str. Sfântul

Nicolae s-a stabilit că imobilul a fost preluat cu titlu, deci nu intră sub

incidența art. 28 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, singurul articol care acordă

statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, calitatea procesuală pasivă

pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Oricum, preluarea

cu titlu sau tară titlu e nerelevantă, odată cu modificarea art. 2 care

permitea acordarea de măsuri reparatorii, indiferent de această distincție

fiind suficient ca preluarea să fie abuzivă.

Curtea a

considerat îndreptățite criticile apelantului pârât statul român privitoare la

lipsa calității sale procesuale pasive în cauza de față. Legea nr. 10/2001,

republicată, aplicabilă cazului dedus judecății, conferă legitimare procesuală

pasivă statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, într-un singur caz,

cel al art.28 alin. (3), neincidente în speță.

În privința

imobilului din str. Grivița nr. 167, se reține că a devenit proprietatea SC

E.G. SA fostă SC P. SA, societate a cărei obligare la soluționarea notificării

lor trimisă pentru acest imobil în baza Legii nr. 10/2001 reclamanții au

obținut-o în temeiul sentinței civile nr. 125 din 13 februarie 2004 pronunțată

de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. 3100/2003, rămasă definitivă și

irevocabilă. Această societate a fost privatizată, iar bunul în discuție a fost

înstrăinat de SC E.G. SA către SC F.R. SRL, astfel că, în raport de aceste

date, imobilul vizat de reclamanți prin cererea lor intră în sfera de

reglementare a art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, iar nu a art. 28

alin. (3).

Instanța de

apel a apreciat că legitimarea procesuală pasivă a statului român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, nu se justifică în prezenta cauză nici prin

conținutul raportului de drept material dedus judecății și nici prin

dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Referitor

la criticile reclamanților formulate în raport de soluția dată de prima

instanță pretențiilor lor vizând imobilul, fost cinematograf Modern, situat la

adresa din Călărași, str. Sf. Nicolae, se reține că prima instanță a stabilit

caracterul preluării realizată de stat ca fiind cu titlu, deși imobilul a fost preluat

inițial de stat la 2 noiembrie 1948 pe bază de proces-verbal de predare - primire,

el a făcut ulterior obiectul Decretului de expropriere nr. 98 din 24 martie 1980,

poziția 5 din tabelul anexă 10. Este adevărat că imobilul a fost înscris în

anexa 10 a decretului, privitoare la fondurile fixe - proprietate de stat ce se

scot din funcțiune și se demolează, iar nu în anexa 9 a decretului, în care

sunt menționate imobilele ce au fost preluate de stat prin expropriere și, de

asemenea, demolate, însă nu se poate considera că Decretul nr. 98/1980 ar putea

constitui un titlu nevalabil de preluare al statului asupra bunului în

discuție.

De altfel,

această distincție a preluării cu titlu sau fără titlu de către stat a

bunurilor imobile notificate, în actuala formă a Legii nr. 10/2001, dată în

urma republicării sale, nu mai prezintă nici o relevanță asupra întinderii

drepturilor ori formelor de despăgubire a foștilor proprietari sau succesorilor

lor în drepturi, art. 2 din lege nemaimenținând această distincție, ci

calificând orice formă de preluare realizată de către stat ca având caracter

abuziv, atribuit valabil și în cazul imobilului situat în str. Sf. Nicolae.

Cât privește

nesoluționarea pe fond a cererii reclamanților de acordare a despăgubirilor

bănești în considerarea faptului că cererea de față a fost formulată anterior

Legii nr. 247/2005 (ea datând din anul 1999), instanța de apel a constatat că

aceste critici nu pot fi primite, dat fiind că obiectul pretenției dedusă

judecății relative la acest imobil a constat în recunoașterea dreptului

reclamanților la a primi una din formele de reparație reglementate de Legea nr.

10/2001, în raport cu situația actuală a bunului. Or, probatoriul administrat a

relevat că, mai înainte de soluționarea prezentei cauze, acest drept a fost

recunoscut reclamanților, soluția corectă ce s-ar fi impus a fi adoptată față

de această situație fiind cea a respingerii cererii reclamanților, ca rămasă

fără obiect în privința imobilului din str. Sf. Nicolae, soluție care ar fi

atras tot consecința nesoluționării pe fond a acestei pretenții. Prezenta

acțiune nu constituie o contestație la aceste dispoziții, referitoare la

cuantumul valoric concret al despăgubirii, fie la ineficienta Legii nr. 247/2005.

Este fără

relevanță, sub acest aspect, data anterioară a cererii de față, care datează

din anul 1999, față de procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 inițiată de

reclamanți la momentul intrării în vigoare a acesteia, neexistând nici un temei

de a considera că această anterioritate ar fi trebuit să confere și prioritate

soluționării cererii aflată în procedura judiciară, după cum au pretins

apelanții reclamanți.

Forma în

vigoare a Legii nr. 10/2001, atât la momentul emiterii celor două dispoziții

administrative, cât și la momentul judecării cauzei în primă instanță nu

recunoștea, ca formă de dezdăunare a foștilor proprietari sau succesori ai

acestora, despăgubirile bănești. La ineficacitatea acestor proceduri ori a

Fondului Proprietatea au concurat chiar reclamanții, contestând cele două dispoziții

și apoi solicitând suspendarea acelor judecăți.

Prezenta

acțiune, astfel cum a fost modificată la 6 septembrie 2010, se întemeiată pe

prevederile Legii nr. 10/2001 și a fost declarată inadmisibilă de judecătorul

fondului doar în partea sa privitoare la acordarea daunelor de 1.000.000 RON

pentru imobilul din str. Sf. Nicolae, numai ca urmare a constatării că

reclamanților li se recunoscuse deja dreptul la a primi despăgubiri pentru

același imobil în condițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, prin două

dispoziții anterioare ale Primarului municipiului Călărași.

Cât

privește imobilul din Călărași, str. Grivița, în mod corect prima instanță a

apreciat că acesta intră sub regimul art. 29 din Legea nr. 10/2001 în raport de

care, în mod corect prima instanță a apreciat că nici unul dintre pârâții

chemați în judecată nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, în

raport de pretențiile reclamanților relative la acest bun.

În considerarea

faptului că aspectul tardivității modificării cererii inițiale a reclamanților

și al neregularității atragerii sale în proces ca pârât au fost dezlegate prin

dispozitivul sentinței primei instanțe, că pârâta A.N.R.P. nu a promovat calea

de atac a apelului împotriva acesteia pentru a critica dezlegarea dată lor de

prima instanță, dar și datorită caracterului de drept privat a normei art. 132

C. proc. civ., care a permis reclamanților modificarea cererii lor inițiale

atât sub aspectul obiectului, temeiului juridic, dar și al părților chemate în

judecată, nu s-a putut lua în discuție în cadrul judecății de apel elementele

criticate nici măcar ca motive de ordine publică, neputându-se deci pronunța

asupra lor în lipsa unei căi de atac a apelului provenit de la această parte.

împotriva

menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal,

apelanții-reclamanți B.C., T.A., T.R.C., pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Referitor la

imobilul din Călărași str. Grivița, se arată că, deși se recunoaște preluarea

tară titlu, nu se admite acordarea nici unor măsuri reparatorii în bani, deși

în acest caz este incidență decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale care

impune restitutio in integrum, fiind vorba despre o preluare tară titlu câtă

vreme imobilul nu a fost niciodată proprietatea statului.

Statul s-a

îmbogățit repetat, prin naționalizarea iară titlu, dar și tară acordarea de

despăgubiri, însă, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive

a statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, nici o parte nu are calitate

procesuală pasivă, astfel că nu se dispune nicio compensare, fiind ignorate

prevederile care garantează actul de justiție precum art. 21 din Constituția

din 2003 și art. 6 CEDO tocmai pentru că nu se mai poate vorbi de un proces

echitabil, fiind încălcate atât prevederile art. 481 C. civ., cât și ale art.44

alin. (3) și alin. (8) Constituția din 2003 pentru că, deși se recunoaște

preluarea rară titlu, nu se asigură efectiv nici o despăgubire, deși bunul a

fost vândut repetat și terțe persoane s-au îmbogățit.

Referitor

la imobilul din Călărași str. Sf. Nicolae, s-a invocat art. 304 pct. 6 și 9 C.

proc. civ.

S-a

arătat că sunt împlinite condițiile instituite prin art. 304 pct.6 C. proc.

civ., deoarece nu s-a acordat ce s-a cerut adică verificarea preluării cu titlu

sau fără titlu a acestui imobil.

Un imobil

preluat fără titlu/ fără titlu valabil nu permite juridic decât soluția restitutio

in integrum, astfel încât greșit instanța de apel a susținut ideea că nu se

impune judecarea capătului de cerere privind preluarea fără titlu/ fără titlu

valabil pentru că aceasta nu mai produce practic efecte juridice în pofida

celor prevăzute de lege și reafirmate prin practica judiciară.

În ceea ce

privește art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se ignoră obligația ce revine entității

administrative de a asigura compensare echitabilă și efectivă pentru

prejudiciul provocat, ceea ce încalcă art. 481 C. civ., art. 44 alin. (3) și

alin. (8) din Constituția din 2003 și art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la

CEDO.

Faptul că au

fost emise două dispoziții pentru acordarea unor măsuri reparatorii în

condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005 nu îndreptățește instanța de a nu

judeca capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea la măsuri

reparatorii prin plata sumei de bani care acoperă prejudiciul pentru că nu se

poate susține incidența în cauză a Legii nr.247/2005, dată fiind preluarea fără

titlu a imobilului, care impune regula restitutio in integrum, iar, în caz de

imposibilitate, cum se întâmplă în situația unui imobil demolat, trebuie

acordate măsuri reparatorii în bani, la prețul de circulație, ca o dreaptă

despăgubire, efectivă și într-un termen rezonabil.

Prin decizia

nr. 830/2008, Curtea Constituțională a stabilit că Legea nr.247/2005 nu se

aplică unor raporturi juridice născute anterior intrării sale în vigoare.

În absența

acordării efective a unei compensații într-un interval de 12 ani, a

cuantificării despăgubirilor recunoscute prin cele două dispoziții emise în temeiul

Legii nr. 10/2001, în anii 2005 și 2006, care sunt lipsite de eficiență și nu

au fost comunicate niciodată, este evidentă încălcarea obligației de realizare

efectivă a reparației, deci a art. 481 C. civ. și a art. 44 alin. (3) din

Constituția României, practica CEDO care impune ca măsurile reparatorii să fie

efective și într-un termen rezonabil de timp acordate.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că

acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce

privește imobilul din str. Grivița, soluția este legală, fiind în mod corect

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la acest imobil,

câtă vreme, potrivit art. 29 al Legii nr. 10/2001, în situația imobilelor

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât

cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), inclusiv atunci când acestea au

fost înstrăinate, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către

instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.

Conform

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, SC P. SA Călărași a fost

proprietara inițială a imobilului și avea capital de stat. Ulterior, SC P. SA

Călărași s-a transformat în SC G. SA care s-a privatizat, iar imobilul a fost

vândut către SC F.R. SRL, ceea ce atrage incidența în cauză a art. 29 al Legii

nr. 10/2001.

Instanța de

apel a constatat că acest imobil a fost preluat tară titlu și a respins cererea

de acordare a despăgubirilor în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză

deoarece, conform legii, aceștia nu aveau obligația legală de a acorda astfel

de despăgubiri, nefiind, nici unul dintre aceștia, instituția publică prin care

s-a efectuat privatizarea.

Constatarea

preluării tară titlu a imobilului nu afectează soluția dată asupra calității

procesuale pasive, aceasta fiind corectă cât timp, conform art. 29 alin. (3) al

Legii nr. 10/2001, despăgubirile se puteau acorda doar de către instituția

publică implicată în privatizare, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, care nu a fost introdusă în cauză de către reclamanți.

Deoarece

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului deținea capacitate de

exercițiu proprie și a fost desemnată prin Legea nr. 10/2001 să acorde despăgubiri

pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), statul

român nu putea fi chemat în judecată în locul acestei instituții publice.

Greșita

îndreptare a acțiunii împotriva altor persoane decât cea care justifică în

cauză calitate procesuală pasivă nu îi îndreptățește pe reclamanți să critice

soluția sub aspectul încălcării dreptului lor de proprietate.

Nemulțumirile

recurenților din această ultimă perspectivă privesc aspecte de fond, respectiv

necesitatea acordării de despăgubiri bănești în considerarea deciziei nr. 73/1995

a Curții Constituționale, exced soluției pronunțate de instanța de apel care

vizează exclusiv excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel încât nu

pot fi dezlegate în faza procesuală a recursului deoarece depășesc motivarea

instanței de apel. O asemenea analiză ar încălca art. 316 coroborat cu art. 295

alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care instanța de recurs va verifica, în

limitele cererii de recurs, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către instanța de apel.

Nu este

fondată nici critica recurenților privind încălcarea dreptului lor de

proprietate prin admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a

statului român, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece

prin această soluție nimeni nu ar fi obligat la reparație.

Aceasta

deoarece, astfel cum s-a motivat anterior, Legea nr. 10/2001 stabilește că

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitate procesuală

pasivă cu privire la imobilul din str. Griviței, iar recurenții s-au îndreptat

greșit împotriva altor persoane juridice. Prin urmare, recurenții nu își pot

invoca propria turpitudine pentru a obține protecția drepturilor lor în afara

cadrului legal reprezentat de art. 29 alin. (3) al Legii nr. 10/2001,

întemeindu-se pe o pretinsă îmbogățire fără justă cauză a statului român.

Analizând

criticile recurenților privind modul de soluționare a cauzei în ceea ce

privește imobilul din str. Sfântul Nicolae, Înalta Curte constată motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct.6 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în

cauză.

Astfel,

criticile care susțin art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se întemeiază pe faptul că

s-ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, prin aceea

că s-ar fi realizat o greșită apreciere asupra distincției între preluarea cu

titlu și fără titlu valabil a imobilului, aspect care ar avea relevanță asupra

posibilității restituirii în natură a imobilului.

Înalta Curte

apreciază că această critică vizează de fapt modul de aplicare a legii,

recurenții fiind nemulțumiți de modul de interpretare a noțiunilor de preluarea

cu titlu și tară titlu valabil și o încadrează în motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De altfel, în

susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

invocă tocmai inaplicabilitatea Legii nr. 247/2005 ca urmare a faptului că

preluarea imobilului s-a realizat fără titlu.

Asupra modului

de preluare de către stat a imobilului, fost cinematograf, situat în municipiul

Călărași, str. Sfântul Nicolae, Înalta Curte constată că acesta se regăsește în

anexa nr. 10 a Decretului de expropriere nr. 98/1980 și a fost demolat,

anterior fiind trecut în proprietatea statului în fapt, astfel cum rezultă din

proces-verbal din 2 noiembrie 1980 aflat la fila 302 vol. II al dosarului

primei instanțe, fără a se menționa actul normativ de preluare.

Pentru acest

imobil au fost acordate, reținându-se că imobilul a fost preluat abuziv, prin

dispozițiile nr. 4447 din 7 decembrie 2005 și nr. 460 din 30 ianuarie 2006,

despăgubiri care urmează a fi stabilite și cuantificate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Nefuncționalitatea

procedurii de executare reglementată de această lege nu poate îndreptăți pe

reclamanți la eludarea prevederilor din Titlul VII al acestei legi, privind

stabilirea și cuantificarea modalităților de despăgubire recunoscute în temeiul

Legii nr. 10/2001, prin solicitarea acordării de către instanță a măsurilor reparatorii

și a stabilirii cuantumului lor, deoarece s-ar încălca principiul electa una

via non datur recursus ad alteram.

S-a reținut în

cuprinsul acestor dispoziții că imobilul a fost preluat abuziv și că a fost

solicitată numai restituirea prin echivalent a imobilului. Instanța de apel a

considerat că distincția între preluare cu titlu, fără titlu sau fără titlu

valabil nu mai prezintă relevanță.

Această

concluzie este corectă în raport de situația imobilului în discuție, deoarece

imobilul în litigiu a fost expropriat și intră sub incidența art. 11 al Legii

nr. 10/2001, care, în scopul restituirii în natură, nu impune condiția ca

preluarea de către stat să se fi realizat cu titlu valabil, fără titlu valabil

sau fără titlu.

Pentru toate

celelalte imobile care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, această

distincție devine lipsită de importanță juridică, restituirea în natură fiind

condiționată numai de existenta unui teren liber, în accepțiunea legii, fiind

suficient ca preluarea de către stat a imobilului să fie abuzivă, astfel cum

noțiunea de preluare abuzivă este definită în art. 2 al Legii nr. 10/2001 (în

care se includ preluările cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, fără titlu valabil sau

fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și

cele preluate fără temei legal).

De

asemenea, se va avea în vedere că respingerea cererii de restituire în natură a

imobilului nu s-a datorat greșitei aprecieri asupra unei astfel de distincții,

ci faptului că reclamanții au solicitat doar măsuri reparatorii în echivalent,

iar nu restituirea în natură, iar aceste despăgubiri au fost deja recunoscute

în procedura administrativă, astfel încât nu mai pot fi acordate și pe această

cale.

Tocmai

de aceea, deși acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, din motivare rezultă

că s-a avut în vedere lipsa de obiect a prezentei cauze datorită recunoașterii

dreptului pretins într-o altă procedură, făcându-se în mod corect aplicarea

principiului electa una via non datur recursus ad alteram.

Faptul

că prezenta acțiune a fost introdusă în 1999, anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și a modificării aduse acesteia prin Legea nr. 247/2005, nu

îi îndreptățește pe reclamanți să eludeze procedura Legii nr. 10/2001 pentru a

îndrepta, pe calea dreptului comun, soluțiile pe care le-au primit în procedura

administrativă, deoarece reclamanții au renunțat la procedura dreptului comun

prin precizarea acțiunii din data de 6 septembrie 2010 în sensul că și-au

modificat temeiul juridic al acțiunii, arătând că înțeleg să se prevaleze de

dispozițiile Legii nr. 10/2001 (după ce, în prealabil, au cerut și obținut

suspendarea prezentei cauze în temeiul art. 47 al Legii nr. 10/2001, în

perioada 9 aprilie 2001 - 28 mai 2010). Apare astfel ca evidentă voința

reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Pe de altă

parte, înalta Curte observă, în aplicarea principiului electa una via non datur

recursus ad alteram, că nu este permis reclamanților să uzeze de două căi

pentru valorificarea drepturilor lor, cât timp au renunțat la procedura

dreptului comun în favoarea legii speciale.

Nici criticile

privind greșita respingere a cererii de acordare de despăgubiri bănești în

cuantumul solicitat nu sunt fondate, deoarece, pe de o parte, astfel cum s-a

motivat anterior, chiar reclamanții au ales aplicarea legii speciale, iar, pe

de altă parte, această lege nu mai prevedea, în momentul la care pricina se

judeca pe fond, acordarea de despăgubiri bănești.

Odată cu

modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a fost înlăturată din

art. 1 alin. (2) posibilitatea acordării acestui tip de despăgubire.

Dispozițiile prin care s-a recunoscut dreptul reclamanților au fost emise la

data de 7 decembrie 2005 și 30 ianuarie 2006, deci ulterior intrării în vigoare

a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005.

Astfel

fiind, dreptul pretins de reclamanți era recunoscut prin dispozițiile

menționate la momentul apariției Legii nr. 247/2005, însă exercițiul dreptului

astfel născut urma a fi realizat în cadrul procesului. Prin urmare, modalitatea

de realizare a reparației nu reprezenta un fapt consumat la data apariției noii

legi, ci un fapt juridic în curs, care intră sub incidența legii noi, în

considerarea principiului aplicării imediate a legii civile noi.

În consecință,

modalitățile prin care este valorificat dreptul la despăgubiri sunt cele la

care se face referire în art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, republicată,

conform modificărilor legislative care erau în vigoare la momentul soluționării

cauzei pe fond, iar la acel moment textul menționat nu prevedea posibilitatea

acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri

bănești, astfel că instanța nu putea dispune obligarea pârâtei la acordarea

acestui tip de măsuri reparatorii.

Recurenții

aveau posibilitatea contestării modalității de acordare a măsurilor reparatorii

și a cuantumului acestora, dispuse prin dispozițiile emise în procedura

administrativă, pe calea contestației, însă ei au ales o altă cale în raport de

care nu își pot valorifica drepturile, pentru motivele învederate anterior.

În acest

context, înalta Curte apreciază că nu prevederile Legii nr. 10/2001 au dus la

lipsirea reclamanților timp îndelungat de obținerea unor despăgubiri echitabile

și efective, ci atitudinea lor, aceștia fiind nemulțumiți de măsurile

reparatorii propuse, motiv pentru care au determinat întoarcerea de la evaluare

a dosarului creat în temeiul dispozițiilor nr. 4447/2005 și nr. 460/2006, ca

urmare a continuării acțiunii inițiate în anul 1999, în scopul obținerii

restituirii în natură a imobilului.

Recurenții

consideră că trebuia aplicată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului menționată în cauza Păduraru contra României, fără a dezvolta această

susținere. însă Înalta Curte observă că, pentru ca judecătorul național să

poată face aplicarea directă a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie să se

dovedească faptul că prevederile legii interne incidente în cauză, iar nu cele

care țin de executarea hotărârii judecătorești, vin în contradicție cu

Convenția, aspect care nu a fost probat în cauză.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art.312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.C., T.A., T.R.C. împotriva

deciziei nr. 340/ A din 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 29 iunie 2012.