ÎCCJ, decizie (scj.ro #86223)

Problemele de drept ce au generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul acțiunii în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui bun imobil și stabilirea competenței teritoriale în judecarea acestei acțiuni.

Examenul jurisprudențial În urma verificării jurisprudenței la nivelul întregii țări s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul acțiunii în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui bun imobil și stabilirea competenței teritoriale în judecarea acestei acțiuni.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă opinie s-a considerat că acțiunile analizate sunt acțiuni personale imobiliare, întrucât reclamanții urmăresc valorificarea unui drept de creanță, corelativ obligației asumate de partea adversă, de a încheia contractul în forma autentică cerută de lege ad validitatem. Consecutiv, competența teritorială a fost stabilită după regulile prevăzute în art. 5, art. 10 pct. 1 și art. 12 din Codul de procedură civilă (în vigoare la data începerii procesului), fie în favoarea instanței de la domiciliul ori sediul pârâtului, fie în favoarea instanței de la locul stabilit prin convenție pentru executarea obligației. În această situație, competența teritorială fiind alternativă, iar nu exclusivă, reclamantului i s-a recunoscut posibilitatea de a alege între aceste două instanțe, deopotrivă competente, iar, în măsura în care convenția încheiată nu a prevăzut locul executării obligației de încheiere a contractului în formă autentică, s-a considerat că este competentă instanța de la domiciliul ori sediul pârâtului. 3.2. Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că aceste acțiuni sunt reale imobiliare sau mixte, pentru că vizează valorificarea atât a unui drept real, respectiv încheierea contractului translativ de proprietate, cât și a unui drept de creanță ce are, ca obligație corelativă, o obligație de a face. Ca atare, judecarea acestor cereri aparține competenței exclusive a instanței de la locul situării imobilului, potrivit dispozițiilor art. 13 din Codul de procedură civilă.

Opinia procurorului general Procurorul general a învederat că pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil este necesar ca acordul de voință al părților să îmbrace forma autentică ad validitatem, iar în regimul de publicitate imobiliară de carte funciară este necesară și înscrierea dreptului în cartea funciară. Părțile pot conveni, chiar și în formă autentică, să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare, stabilind obiectul contractului și prețul vânzării, promisiunea de vânzare-cumpărare putând fi nu doar unilaterală, ci și bilaterală. În toate aceste situații, vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, ci ambii s-au obligat numai să încheie contractul și, cu toate că s-au înțeles asupra lucrului și asupra prețului, vânzarea-cumpărarea nu poate fi considerată încheiată. Operațiunea juridică nu poate fi considerată nici vânzare sub condiție. Actul juridic astfel încheiat dă naștere unei singure obligații, aceea de a încheia contractul în viitor, cu respectarea condițiilor speciale de validitate. Așadar, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare constituie, neîndoielnic, un contract sinalagmatic care dă naștere exclusiv unui drept de creanță, corelativ obligației de a face, adică de a încheia, în viitor, contractul de vânzare-cumpărare. Actul juridic încheiat nu este translativ de proprietate, ci conține doar consimțământul promitentului de a transmite dreptul de proprietate la data convenită și/sau în forma ad validitatem. Pe calea acțiunii pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare se urmărește valorificarea unui drept de creanță, iar nu a unui drept real care, de altfel, nici nu a fost transferat în patrimoniul promitentului - cumpărător, acest efect producându-se doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată. În consecință, acțiunea nu poate fi decât personală imobiliară, de vreme ce dreptul de creanță ale cărui realizare și protecție pe cale judiciară sunt urmărite are ca obiect un imobil. Competența teritorială, fiind alternativă, iar nu exclusivă, în cazul cererilor de chemare în judecată formulate anterior datei de 15 februarie 2013, aceasta se va stabili după regulile prevăzute de art. 5, art. 10 pct. 1 și art. 12 din Codul de procedură civilă, pentru acțiunile personale, iar nu după regulile prevăzute de art. 13 din Codul de procedură civilă, prin stabilirea competenței teritoriale exclusive în favoarea instanței de la locul situării bunului imobil. Ca atare, la alegerea reclamantului vor fi deopotrivă competente instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului ori instanța de la locul prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar și în parte a obligației, atunci când părțile au prevăzut în actul juridic încheiat locul executării obligației. În consecință, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.073 și art. 1.077 din fostul Cod civil, art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și art. 1.279, art. 1.669 alin. (1) din Noul Cod civil, raportat la art. 5, art. 10 pct. 1, art. 12 și 19 din fostul Cod de procedură civilă, acțiunile prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil sunt acțiuni personale imobiliare, iar competența aparține, la alegerea reclamantului, fie instanței de la domiciliul ori sediul pârâtului, fie instanței de la locul stabilit prin convenție pentru executarea, chiar în parte, a obligației.

Raportul asupra recursului în interesul legii Raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați din cadrul Secției I civile și Secției a II-a civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, conform art. 516 alin. (6) din noul Cod de procedură civilă, a concluzionat că acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, în materia obligațiilor de a face izvorâte din antecontract, are caracterul unei acțiuni personale imobiliare, iar competența teritorială de soluționare a unei astfel de acțiuni, înregistrată înainte de data de 15 februarie 2013, se determină în condițiile art. 5 și art. 10 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data înregistrării cererii.

Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerințele impuse de dispozițiile art. 515 din noul Cod de procedură civilă, cu referire la autorul sesizării și existența unei jurisprudențe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată. Divergența a vizat calificarea diferită a acțiunilor ca fiind acțiuni personale imobiliare, reale imobiliare sau mixte și, pe cale de consecință, stabilirea competenței teritoriale după regulile prevăzute de art. 5, art. 10 pct. 1, art. 12, art. 13 alin. 1 și art. 19 din Codul de procedură civilă (în vigoare la data începerii proceselor). Antecontractele de vânzare-cumpărare pe care s-au întemeiat acțiunile intentate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă dau naștere unui raport juridic obligațional, în conținutul căruia intră un drept de creanță - jus ad personam - căruia îi corespunde o obligație de a face - aut facere. Acțiunea civilă prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, în materia obligațiilor de a face izvorâte din antecontract, are caracter personal, deoarece prin ea reclamantul își valorifică un drept de creanță, respectiv dreptul de a cere încheierea contractului, corelativ obligației pârâtului de a efectua demersurile necesare în vederea încheierii acestuia. Atunci când dreptul de creanță are ca obiect un imobil, acțiunea este imobiliară, fără însă ca, prin aceasta, să se schimbe felul acțiunii, dedus din natura dreptului care se valorifică. În aceste condiții, în acțiunile având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare a unui imobil, înregistrate înainte de data de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă - față de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, conform cu care dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, competența teritorială se determină în raport cu dispozițiile art. 10 pct. 1 din Codul de procedură civilă ce a fost abrogat prin art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012. Conform acestui text, în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai sunt competente, în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii. Competența teritorială este alternativă, între instanța domiciliului pârâtului și instanța locului executării obligației, numai dacă în actul juridic încheiat de părți a fost prevăzut locul executării, fie chiar în parte, a obligației. În acest caz, față de dispozițiile art. 12 din Codul de procedură civilă, alegerea între instanțele deopotrivă competente aparține reclamantului. În situația în care părțile nu au predeterminat în actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligației, competența teritorială nu mai este alternativă, ci se determină în temeiul art. 5 din Codul de procedură civilă, conform căruia cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanța reședinței sale din țară, iar dacă nu are nici reședința cunoscută, la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului. Totodată, având în vedere că titular al acțiunii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare poate fi și o persoană juridică, în cauză vor fi incidente și dispozițiile art. 10 pct. 1 din Codul de procedură civilă în vigoare la data introducerii acțiunii. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din noul Cod de procedură civilă,