ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6180/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6180/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14

octombrie 2004 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta D.S.V.E.A. a chemat în judecată

pe pârâții Primarul Comunei Poiana Mare și Primăria Comunei Poiana Mare și

a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

anularea dispozițiilor din 07 septembrie 2004 emise de Primarul Comunei Poiana Mare

și restituirea în natură a celor două imobile care au făcut obiectul notificărilor

formulate.

Prin sentința civilă

nr. 994 din 04 iulie 2005, Tribunalul Dolj a respins contestația formulată de reclamantă

D.S.V.E.A., reținând că aceasta nu are calitate procesual activă.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta D.S.V.E.A.

Apelanta-reclamantă a

decedat la data de 23 septembrie 2005, în cauză fiind introduși moștenitorii acesteia,

D.S.I. și D.S.N.

Curtea de Apel Craiova,

secția civilă, prin decizia nr. 274 din 14 martie 2007, a admis apelul declarat

de reclamanta D.S.V.E.A. și continuat de moștenitorii acesteia, D.S.I. și D.S.N.,

a desființat sentința primei și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal.

Hotărârea instanței

de apel a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 963 din 14 februarie 2008, prin

care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții Primăria Poiana Mare - Comisia pentru aplicarea Legii

nr. 10/2001 și Primarul Comunei Poiana Mare.

Înalta Curte a reținut

că imobilele în litigiu, a căror restituire în natură a fost respinsă prin cele

două dispoziții contestate, au fost proprietatea distinctă a două surori, G.E. și

M.M., ultima fiind bunica reclamantei D.S.V.E.A.

Cele două surori au dobândit

imobilele în litigiu în baza unui act de partaj voluntar autentificat în 17

aprilie 1924 de către Tribunalul Dolj, secția a III-a, și transcris la grefa aceleiași

instanțe în aceeași zi.

Imobilele au fost preluate

în mod abuziv de stat în baza Legii nr. 187/1945 și a Decretului nr. 83/1949.

Numita G.E. a decedat

la 25 aprilie 1960, iar M.M. la data de 02 martie 1963.

Potrivit certificatului

de moștenitor din 30 mai 1963 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului Craiova,

Regiunea Oltenia, la decesul autoarei M.M. a rămas o cotă de 1/2 dintr-un imobil

situat în Craiova, ce a fost moștenită de fiica defunctei, S.V., cealaltă cotă de

1/2, fiind proprietatea acesteia din urmă, dobândită prin moștenire de la tatăl

său, M.N., decedat în anul 1942.

Numita S.V. a decedat

la data de 17 iunie 1996, moștenitoarea sa fiind reclamanta D.S.V.E.A., în calitate

de fiică, potrivit certificatului de moștenitor din 11 octombrie 2002 eliberat de

BNP T.C.D.

Având în vedere că autoarei

S.V. și fiicei sale, D.S.V.E.A. li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra

mai multor terenuri agricole care au fost proprietatea M.M., este de necontestat

că D.S.V.E.A. este moștenitoarea bunicii sale, M.M., situație în care reclamanților

li se cuvin măsuri reparatorii pentru imobilul trecut în mod abuziv în proprietatea

statului, aceștia având calitatea de persoane îndreptățite conform art. 3 alin.

(1) lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, reclamanta D.S.V.E.A.

a făcut dovada calității de moștenitoare a defuncei G.E., fosta proprietară a celui

de-al doilea imobil, cu certificatul de calitate de moștenitor din 22 octombrie

2002 eliberat de BNP T.C.D. și cu sentința civilă nr. 6441 din 16 septembrie 2004

a Judecătoriei Sectorului 2 București rămasă definitivă și irevocabilă.

M.M., bunica autoarei

reclamanților, fiind în viață la data deschiderii moștenirii G.E., a cules moștenirea

acesteia și apoi a retransmis cota moștenită către proprii moștenitori,

respectiv fiica sa, S.V., și mai apoi nepoata sa, D.S.V.E.A. (moștenire prin retransmitere).

Ca atare, autoarea reclamanților,

fiind în viață la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cele două notificări

transmise de aceasta Primăriei Comunei Poiana Mare au valoare de acceptare a succesiunii

G.E. pentru imobilul în litigiu a cărui restituire în natură se solicită.

Prin urmare, reclamanți

beneficiază de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat ce a fost

proprietatea G.E., natura și întinderea acestor măsuri reparatorii urmând să fie

stabilită de Tribunalul Dolj, care va soluționa fondul pricinii.

În rejudecare, prin sentința

nr. 425 din 16 decembrie 2009, Tribunalul Dolj a admis contestația formulată contestatorii

D.S.I. și D.S.N. împotriva dispozițiilor din 07 septembrie 2004 emise de Primăria

Comunei Poiana Mare.

A dispus anularea celor

două dispoziții și restituirea în natură către reclamanții a următoarelor

imobile, situate în comuna Poiana Mare, jud. Dolj: conacul „G.E.” (teren în suprafață

de 1,6210 ha și construcțiile individualizate conform raportului de expertiză) și

conacul „M.M.” (teren în suprafață de 3,6631 ha și construcția individualizată în

raportul de expertiză tehnică judiciară).

A stabilit dreptul reclamanților

la acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru următoarele

imobile - construcții care nu mai există în prezent: conacul „G.E.” - împrejmuirea

din zidărie - 4.661 RON și magazia din cărămidă (44.006 RON), conacul „M.M.” - magazie

de zid (4.252 RON), pătul porumb (1.956 RON), clădire mică cu 2 camere (7.109 RON)

și împrejmuire cu zidărie și fier forjat (29.804 RON).

A obligat intimații la

plata sumei de 2.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanții

.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a avut în vedere raportul de expertiză tehnică judiciară

topografică, întocmit de expert ing. C.V., și raportul de expertiză tehnică judiciară

construcții civile, întocmit de expert P.I., precum și dispozițiile art. 1

alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele

restituite în natură.

De asemenea, instanța,

în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 10 alin. (1) și art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/200, a stabilit dreptul reclamanților la acordarea de despăgubiri

în condițiile legii speciale pentru imobilele - construcții care nu mai există în

prezent, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea

construcții civile, întocmit de expert ing. P.I.

Prin sentința nr. 210

din 26 mai 2010, pronunțată în același dosar, Tribunalul Dolj a respins cererea

de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 425 din 16 decembrie 2009, formulată

de petenții D.S.I. și D.S.N., apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile

nr. 425 din 16 decembrie 2009 a Tribunalului Dolj au declarat apel contestatorii

D.S.N. și D.S.I., precum și intimații Primăria Poiana Mare și Primarul Comunei Poiana

Mare.

Prin decizia nr. 283

din 30 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelurile declarate și a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că:

A respins cererea de restituire

în natură pentru terenul în suprafață de 2.400 m.p. și construcțiile existente

pe acest teren, a exclus de la restituirea în natură terenul aferent și necesar

blocului de locuințe, în suprafață de 974,39 m.p., terenul aferent și

necesar căminului cultural, în suprafață de 3.801 m.p. și, în parte, terenul

cu destinația parc, respectiv din suprafața totală de 30.054 m.p., a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 1.054 m.p., rămânând exclusă de la restituirea

în natură suprafața de 29.000 m.p.

A stabilit dreptul contestatorilor

la despăgubiri, în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață

de 37.079,39 m.p. la valoarea estimată de 1.141.674,418 RON, și pentru construcțiile

demolate la valoarea estimată de 44.200 RON.

A menținut afectațiunea

imobilelor cu destinația de clădire administrativă și dispensar medical

pe o perioadă de 3 ani, pentru clădirea administrativă cu destinația actuală

de jandarmerie și de 5 ani pentru clădirea cu destinația de dispensar.

A obligat intimații

la 3.542,3 RON cheltuieli de judecată către contestatori și a menținut

restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Față de constatările și

concluziile rapoartelor de expertiză, necontestate de apelanții contestatori, suprafața

de teren de 2.400 m.p., inclusă în proprietatea conacului „G.E.” și restituită contestatorilor

prin sentința apelată, nu a aparținut niciodată autorilor de la care s-au preluat

imobilele, ci L.d.c. Maior S., motiv pentru care s-a și reconstituit dreptul de

proprietate, pentru acest teren, numitului S.P., în baza Legilor fondului funciar.

Prin urmare, această suprafață

de teren, astfel cum a fost individualizată prin raportul de expertiză efectuat

în apel, precum și construcțiile existente pe teren, nu pot face obiectul restituirii

către contestatori, neîncadrându-se în prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță, deși

a constatat existența pe terenul - conacul „G.E.”, a unei construcții noi, ce nu

a aparținut autorilor contestatorilor, respectiv blocul de locuințe, și, în mod

legal, nu a dispus restituirea acestuia, totuși, în mod nejustificat, nu a lăsat

teren necesar pentru normala folosință a acestui bloc și pentru accesul mijloacelor

utilitare.

Terenul din jurul clădirilor,

necesar pentru normala folosință a acestora, nu constituie teren „liber” în sensul

prevăzut de art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 pentru a putea fi restituit

în natură, astfel încât terenul aferent și necesar blocului de locuințe, în suprafață

de 974,39 m.p. (161,39 m.p. suprafață construită, la care se adaugă 813 m.p. suprafață

necesară), individualizat prin expertiza efectuată în apel, se impune a fi exclus

de la restituirea în natură.

De asemenea, în ceea ce

privește căminul cultural, deși în mod corect prin sentința apelată, acest obiectiv

nu a făcut obiectul restituirii, în mod nelegal, instanța nu a lăsat terenul necesar

pentru o normală folosință a imobilului, așa încât, se impune a fi exclus de la

restituirea în natură și terenul aferent și necesar căminului cultural, situat

pe proprietatea conacul „M.M.”, teren în suprafață de 3.801 m.p. (991 m.p. suprafață

construită, la care se adaugă 2.810 m.p. suprafață necesară), individualizat prin

raportul de expertiză.

În ceea ce privește terenul

cu destinația de „parc” în suprafață de 30.621 m.p., situat pe proprietatea conacul

„M.M.”, Curtea de apel a constatat că, din această suprafață, 566 m.p. constituie

suprafața construită, respectiv clădirea cu destinație de dispensar, situată în

partea de N-E a parcului.

Conform actelor dosarului,

terenul în suprafață de 30.621 m.p. a fost preluat ca parc de la autorii reclamanților,

chiar dacă, ulterior, au fost necesare și s-au efectuat anumite lucrări de întreținere

și amenajări.

Prin urmare, destinația

de parc a terenului nu este dată de amenajări de utilitate publică, efectuate după

preluarea imobilului, însă, conform raportului de expertiză – răspuns la obiecțiuni,

întocmit de expert C.V. la prima instanță și necontestat de reclamanți, pe

terenul în suprafață de 3,6631 ha, s-au identificat conducte de alimentare cu apă,

canalizare și agent termic, toate subterane.

Prin urmare, date fiind

aceste amenajări subterane de utilitate publică, ce împiedică, conform dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenului afectat

și având în vedere destinația de parc a terenului, ce deservește nevoile comunității,

soluția de restituire în natură a acestui teren este nelegală.

Ca atare, se impune excluderea

de la restituirea în natură a terenului cu destinația de parc, însă, pentru folosința

de către contestatori a construcției cu destinația de dispensar, care este situată

în parc, se va restitui acestora, în natură, ca suprafață necesară, 1.054 m.p. teren,

în continuarea suprafeței construite, de 566 m.p., situată între partea amenajată,

cu alei, din vecinătatea ștrandului, spre S, și partea de N-E a parcului, identificat

prin schița Anexa 1 la raportul de expertiză, urmând a rămâne exclusă de la restituirea

în natură, suprafața de 29.000 m.p. teren, cu destinația de parc.

Pentru suprafețele

de teren excluse de la restituirea în natură, - suprafețele de teren aferente și

necesare blocului de locuințe (974,39 m.p.) căminului cultural (3.801 m.p.) și parcului

(29.000 m.p.) - se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, urmând

a se stabili dreptul la despăgubiri, în condițiile Legii nr. 247/2005, la valoarea

estimată de expert, de 30,79 RON/m.p.

De asemenea, la aceste

suprafețe de teren, față de actele de preluare și harta din 1948, se adaugă suprafața

de 3.304 m.p. (3.412 m.p. în minus pe proprietatea conacul „M.M.”, 108 m.p. în plus

pe proprietatea conacul „G.E.”), care nu poate fi restituită în natură, neregăsindu-se

în teren.

Prin urmare, contestatorii

sunt îndreptățiți la despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru teren în

suprafață de 37.079,39 m.p., la valoarea estimată de 1.141.674,418 RON.

Referitor la cererea contestatorilor,

privind restituirea construcțiilor ce intră în componența celor două proprietăți,

instanța de apel a constatat că pot face obiectul restituirii în natură toate

construcțiile existente pe terenurile supuse restituirii în natură, indiferent dacă,

față de construcțiile preluate, au fost efectuate și alte lucrări, construcții și

amenajări, acestea având rolul asigurării accesului și folosinței clădirilor vechi,

preluate de la autorii reclamanților.

Instanța de apel

a stabilit că, pentru construcțiile demolate, respectiv pătul, două magazii și

două garduri, contestatorii sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent,

la valoarea estimată de 44.100 RON.

Față de afectațiunea actuală

a clădirii cu destinația de dispensar, unde sunt cabinete medicale, situată pe terenul

cu destinația de parc, și a clădirii administrative, situată pe terenul de 1,3810

ha, cu destinația actuală de sediu Jandarmerie, Curtea de apel a apreciat ca fiind

incidente dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, care prevăd menținerea afectațiunii

unor astfel de imobile pe o perioadă de 5 ani pentru unitățile sanitare și de 3

ani pentru autorități ale administrației, între care și Jandarmeria, conform Anexei

2 lit. a) pct. 2 și 3 la Legea nr. 10/2001.

Critica apelanților contestatori

ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată a fost apreciată ca fiind întemeiată,

cuantumul corect fiind de 3.542,3 RON, în loc de 2.950 RON, cât a acordat Tribunalul.

Curtea de apel nu a primit

susținerea apelanților intimați, în sensul că ambele terenuri sunt subtraversate

de conducte de utilități publice, ceea ce face imposibilă restituirea în natură,

întrucât, prin raportul de expertiză s-a dovedit că numai terenul cu destinația

de parc este afectat de astfel de lucrări.

S-a apreciat că eventualele

îmbunătățiri aduse imobilelor nu împiedică restituirea în natură, din rapoartele

de expertiză efectuate în cauză, rezultând că nu este vorba de lucrări de natură

a transforma clădirile respective în construcții noi.

În ceea ce privește suprafața

de teren cu destinația de ștrand, instanța de apel a reținut că lucrările

pentru ștrand s-au efectuat după anul 2002, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 și după formularea notificării în vederea restituirii terenului, așa

încât, terenul fiind liber la data apariției legii, este supus restituirii în natură.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții D.S.I. și D.S.N.

Prin motivele, reclamanții

formulează următoarele critici:

A. Referitor la imobilul

conacul „G.E.”:

de la restituirea în natură suprafața de 974,39 m.p., arătând că suprafața

de 161,39 m.p. reprezintă suprafața blocului, iar 813 m.p. reprezintă suprafața

necesară folosirii imobilului, deși din cuprinsul raportului de expertiză rezultă

că suprafața de 813 m.p. include și suprafața clădirii.

la dosar rezultă faptul că sediul Jandarmeriei a fost stabilit ca fiind în clădirea

în litigiu în anul 2004, ulterior formulării notificării. În prezent, această clădire

este o ruină, nu constituie sediul Jandarmeriei, iar instanța era obligată, în baza

rolului activ, să facă cercetări în acest sens.

instituită prin Legea nr. 10/2001 în sarcina Primăriei de a menține starea

de funcționare a imobilelor și de a preveni degradarea acestora, apare

ca nelegală respingerea cererii reclamanților de a le fi acordate despăgubiri

sau de instituire a obligației intimatei de a readuce imobilele în stare de

funcționare.

că astăzi puțul de apă se află pe o suprafață de 2.400 m.p. ce au fost restituiți

altei persoane, dar această împrejurare a fost determinată de faptul că în curtea

casei G. s-a construit o alee ce ducea spre magaziile folosite de C.A.P.

B. Referitor Ia imobilul

M.M.:

a identificat o suprafață totală de 3,6631 ha Totuși, suprafața preluată a fost

de 4,0043 ha, lipsind astfel o suprafață de 3.412 m.p., aspect confirmat de instanța

de apel.

o suprafață de 2.810 m.p. necesară căminului cultural, dar instanța ignoră faptul

că cei 2.810 m.p. includ și clădirea căminului cultural și adăugă încă

odată 991 m.p. reprezentând suprafața clădirii, ajungând astfel, la o suprafață

totală de 3.801 m.p.

că, abia în anul 1997, parcul a fost luminat, după cum este neadevărat că acest

parc a fost realizat în anul 1997, ceea ce s-a realizat atunci fiind o modernizare

a parcului deja existent.

surse de apă, acestea nu au fost edificate de primărie.

Din interogatoriului luat

primarului, cât și din hotărârile consiliului local rezultă că termoficarea

este inexistentă, centrala fiind abandonată.

Canalizarea a fost realizată

cu ocazia edificării ștrandului, comuna Poiana Mare neavând anterior canalizare.

la primărie a terenului în suprafață de 29.000 m.p., teren ce cuprinde și

aleea principală, reclamanții nu au acces la suprafețele restituite lor,

de 566 m.p. și de 2.639 m.p. În plus, în cazul acestor suprafețe, instanța

nu a mai dispus, ca în cazul blocului și al căminului cultural, și restituirea

unei suprafețe aferente, necesare bunei utilizări a bunurilor restituite. Restituirea

în natură a unei suprafețe de 1.054 m.p. pentru folosința construcției cu destinația

de dispensar, nu este motivată de instanță.

imobilul dispensar funcționează cabinete individuale de medici de familie. Pentru

a păstra afectațiunea clădirii, ar fi fost necesar ca instanța să cerceteze

când s-au încheiat contractele de comodat între primărie și aceste cabinetele

individuale.

Motivele de recurs nu

cuprind o încadrare în drept a criticilor pe care le conțin. Dezvoltarea acestora

permite însă încadrarea unora dintre criticile formulate în cazurile de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 9 și pct. 7 C. proc. civ., astfel încât, față de dispozițiile

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va exercita controlul judiciar de

legalitate în acest temei, în limita acelor critici care pot fi circumscrise acestor

motive de recurs.

A.1. Este fondată critica

vizând nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul întinderii suprafeței de

teren ce nu poate fi restituită în natură întrucât, în mod greșit, instanța

de apel a însumat suprafața ce cuprinde amprenta blocului de locuințe

edificat și suprafața necesară unei bune exploatări a imobilului.

Din cuprinsul dispozițiilor

art. 10

.3 din H.G. nr. 250/2007 rezultă că restituirea în natură

dispusă în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001 trebuie să se limiteze numai

la

acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe

de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor existente.

Or,

prin raportul de expertiză efectuat în faza de judecată a apelului de către expert

C.V., s-a determinat suprafața necesară pentru buna exploatare a blocului de

locuințe ca fiind de 813 m.p.

Din

individualizarea conturului acestei suprafețe în cuprinsul raportului de expertiză,

ca și din schița cuprinsă în Anexa 2A la raport, rezultă în mod evident

faptul că suprafața menționată, de 813 m.p., include terenul ce reprezintă

amprenta blocului, în suprafață de 161,39 m.p.

Prin

urmare, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și

art.

10

.3

din H.G. nr. 250/2007, trebuie exclus de la restituirea în natură terenul în suprafață

de 813 m.p., care cuprinde atât suprafața blocului (de 161,39 m.p.), cât și

suprafața necesară bunei exploatări a acestui imobil, astfel cum a fost determinată

și individualizată de expert.

Excluzând

de la restituire o suprafață de 974,39 m.p., instanța de apel a pronunțat

o hotărâre ce încalcă dispozițiile legale menționate anterior.

formulate la acest punct al motivelor de recurs, contestatorii susțin că probele

administrate dovedesc faptul că sediul Jandarmeriei a fost stabilit în imobilul

în litigiu în anul 2004, că în prezent această clădire este o ruină și că instanța

de apel era obligată, în baza rolului activ, să facă cercetări în acest sens.

Criticile formulate vizează

temeinicia hotărârii recurate, respectiv stabilirea situației de fapt de către

instanța de apel, pe baza probelor administrate.

Or, în condițiile

art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de

legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11

C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța

de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate

prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, criticile

care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate nu mai învestesc în mod

legal instanța de recurs cu analiza lor.

În ceea ce privește

rolul activ al instanței prevăzut de art. 129 C. proc. civ., Înalta Curte reține

că acesta nu poate însemna substituirea instanței în poziția procesuală a uneia

din părți și în apărarea intereselor acesteia.

În cauză, reclamanții

au avut posibilitatea de a propune probatorii în ceea ce privește situația

de fapt a imobilului menționat ca fiind în prezent sediul Jandarmeriei. În

măsura în care apreciau că probatoriu existent nu este suficient, reclamanții aveau

posibilitatea de a solicita argumentat, completarea acestuia, indicând probele care

ar putea duce la dezlegarea pricinii, neadministrate de instanță.

Aplicarea principiului

prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate duce la încălcarea principiului disponibilității

care trebuie, deopotrivă, respectat în desfășurarea procesului civil, și nici la

lipsa oricăror consecințe procedurale în cazul nerespectării de către părți a dispozițiilor

referitoare la propunerea probelor.

vizând nelegala respingere a cererii reclamanților de a le fi acordate despăgubiri

sau de instituire a obligației intimatei de a readuce imobilele în stare de

funcționare.

Instanța de apel

a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 294 C. proc. civ. potrivit

cărora, în faza de judecată a apelului nu se pot formula cereri noi. Or, cererile

menționate au fost formulate de apelanții contestatori odată cu concluziile

scrise depuse în fața Curții de apel, astfel încât, în mod legal, instanța

de apel a apreciat că ele nu pot fi examinate.

la acest punct al motivelor de recurs nu învestesc în mod legal instanța de

recurs cu analiza lor, întrucât ele se constituie în simple afirmații, fără

precizări de natură juridică și fără o minimă argumentare în drept a unor critici

de nelegalitate.

Or, cerințele art. 302

1

C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs,

a unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor

legale pretins încălcate ori greșit aplicate și prin precizarea eventualelor greșeli

săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

Neputând fi circumscrise

niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste

susțineri nu pot fi examinate în calea de atac a recursului.

B.1. Nici aceste susțineri

nu pot fi calificate ca motive de recurs. Recurenții afirmă că raportul de

expertiză a identificat o suprafață totală de 3,6631 ha, deși suprafața preluată

a fost de 4,0043 ha, lipsind astfel o suprafață de 3412 m.p., aspect confirmat de

instanța de apel.

Într-adevăr, instanța

de apel a constatat că la proprietatea conacul „M.M.” a fost identificată o suprafață

de 3.412 m.p. în minus, iar la proprietatea conacul „G.E.” o suprafață de 108

m.p. în plus față de actele de preluare și harta din 1948, și, întrucât

suprafața de 3.304 m.p. rezultată din scăderea celor două suprafețe menționate

nu poate fi restituită în natură întrucât nu se regăsește în teren, a stabilit

dreptul contestatorilor la despăgubiri pentru această suprafață.

Recurenții nu formulează

însă critici în legătură cu dezlegarea dată sub acest aspect de instanța de

apel care să vizeze greșita aplicare ori interpretare a unor norme legale,

astfel încât susținerile formulate la acest punct al motivelor de recurs nu

pot fi cenzurate de instanța de recurs.

expuse în analiza motivului de recurs numerotat A.1., aceste critici sunt fondate.

Ca și în cazul imobilului

bloc de locuințe, pentru imobilul cămin cultural, instanța de apel a făcut

o interpretare greșită a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a

pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 atunci când a exclus de la restituire suprafața

de 3.801 m.p.

Așa cum rezultă din

conținutul raportului de expertiză întocmit de expert C.V., și din Anexa

1A la acest raport, suprafața de 2.810 m.p. include atât suprafața construcției

cămin cultural, cât și suprafața necesară pentru normala folosință

a acesteia.

Prin

urmare, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și

art.

10

.3

din H.G. nr. 250/2007, trebuie exclus de la restituirea în natură terenul în suprafață

de 2.810 m.p., astfel cum a fost determinat și individualizat de expert.

3; 4. În ceea ce privește

criticile grupate la aceste puncte ale motivelor de recurs și care vizează

terenul cu destinația de parc aflat pe proprietatea conacul „M.M.”, Înalta

Curte reține următoarele:

Prevederile art. 9 din

Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ,

și care se regăsește și în cuprinsul art. 1 și art. 7 din lege, constând în prevalența

restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.

Însă, de la acest principiu

al prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat

în perioada de referință a legii, sunt reglementate situații, în care, prin excepție,

restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin

echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau în despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale.

Una dintre aceste situații

de excepție este cea prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit

cu care „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate

abuziv s-au edificat construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține

restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața

ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent”.

Pct. 10.3 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități

publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoile comunității,

căi de comunicație (străzi, alei, trotuare

etc.), dotări tehnico-edilitare subterane

amenajări de spații verzi, parcuri și

grădini publice, precum și

amenajări subterane: conducte

de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate,

urmând a fi avute în vedere,

de la caz la caz, atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajare a teritoriului

și de urbanism.

Împrejurarea că pe terenul

în litigiu se află un parc reprezintă o situație de fapt stabilită de instanța de

apel prin interpretarea probelor administrate în cauză. Această situație de fapt

nu mai poate fi reapreciată în faza de judecată a recursului, față de prevederile

art. 304 C. proc. civ. care permit exercitarea acestei căi de atac numai pentru

motive de nelegalitate.

De aceea, susținerile

cuprinse în motivele de recurs vizând efectuarea în anul 1977 a unor lucrări de

modernizare, iar nu de amenajare a parcului, ori introducerea unor surse de lumină

la aceeași dată nu mai pot fi analizate de instanța de recurs.

Interesează din punct

de vedere al căii de atac analizate faptul că instanța de apel, analizând probele

administrate în cauză, a stabilit că spațiul în litigiu are destinația de parc.

Terenul în litigiu, fiind

ocupat de parc, este afectat de o amenajare de utilitate publică în sensul art.

10 alin. (2) din Lege, dată fiind folosința cu caracter general pe care o astfel

de amenajare o asigură colectivității, ceea ce împiedică restituirea sa în natură,

potrivit acelorași prevederi legale.

Totodată, din perspectiva

normelor legale menționate, prezența (reținută de instanța de apel

pe baza probelor administrate în cauză și care, față de prevederile

art. 304 C. proc. civ. nu mai pot fi reapreciate în calea de atac a recursului,

așa cum se solicită prin pct. 4 al motivelor de recurs) unor conducte de alimentare

cu apă, canalizare și agent termic face imposibilă restituirea în natură a

suprafeței solicitate, constituindu-se în utilități publice care, în condițiile

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înlătură posibilitatea restituirii în natură

a terenului.

este inclusă în suprafața de teren care, având destinația de parc, nu

a fost restituită în natură contestatorilor, nu constituie un impediment vizând

accesul la suprafețele ce le-au fost restituite. Dacă această alee permite

accesul la suprafețele restituite, ea va putea fi folosită de contestatori,

dată fiind utilitatea publică a parcului în care este inclusă.

Este însă fondată critica

vizând suprafața de 1.054 m.p. pe care instanța de apel a restituit-o

în natură și despre care a menționat că este necesară folosinței

construcției cu destinația de dispensar, aflându-se în continuarea acesteia.

Cu încălcarea prevederilor

art. 261 C. proc. civ., hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care

instanța de apel a avut în vedere această întindere a suprafeței menționate.

Dacă în cazul imobilului bloc de locuințe și a celui cu destinația

de cămin cultural, Curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize pentru determinarea

întinderii suprafeței necesare unei bune folosințe a acestor imobile,

în cazul construcției cu destinația de dispensar, nu a mai administrat

o asemenea probă și nici nu a arătat care sunt considerentele pentru care a

apreciat că o suprafață de 1.054 m.p. ar putea fi suficientă în acest scop.

În ceea ce privește

suprafața de teren cu destinația de ștrand, instanța de apel a reținut

că lucrările pentru ștrand s-au efectuat în anul 2002, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și după formularea notificării în vederea restituirii terenului,

așa încât, terenul fiind liber la data apariției legii, este supus restituirii în

natură.

Imobilul nefăcând parte

din cele menționate la art. 16 din Legea nr. 10/2001 și nenăscând în obligația

contestatorilor obligația de a-i păstra afectațiunea pe o perioadă determinată

de timp, fiind restituit în natură în condițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001,

adică în starea la care se afla la data cererii de restituire și liber de orice

sarcini, nu se poate susține nelegalitatea deciziei recurate pentru omisiunea

instanței de apel de a restitui în natură contestatorilor și o suprafață

de teren aferentă, pentru normala folosință a acestui bun.

într-adevăr, prin dispozițiile art. 7, regula restituirii în natură a imobilelor

ce intră în domeniul său de aplicare.

Această regulă cunoaște

o nuanțare în cazul anumitor imobile. Art. 16 din lege prevede că în situația imobilelor

având destinațiile arătate în Anexa 2 lit. a) a legii, foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora, deși li se restituie imobile în proprietate, le incumbă

obligația de a le menține afectațiunea pe o perioadă de 3-5 ani de la data emiterii

deciziei, funcție de destinația specifică a imobilului.

Rațiunea edictării unei

asemenea norme constă în scopul pentru care respectivele categorii de imobile sunt

folosite. Așa cum prevede art. 16 din lege, aceste bunuri „sunt necesare și afectate

exclusiv și în mod nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, de

sănătate ori social-culturale”. Imobilele menționate în Anexa 2 lit. a) sunt imobile

destinate desfășurării unor astfel de activități, în domenii de interes public.

Unitățile sanitare

din sistemul public fac parte din cele care se circumscriu prevederilor art. 16

din Legea nr. 10/2001, fiind menționate în Anexa 2 lit. a) pct. 2.

Așa cum rezultă din înscrisurile

administrate în temeiul art. 305 C. proc. civ., în faza de judecată a recursului,

pentru imobilul respectiv au fost încheiate contracte de comodat, între Spitalul

Municipal Calafat și mai multe cabinete medicale, în perioada 1999-2001.

Însă, din cuprinsul adresei

emisă de Spitalul Municipal Calafat reiese că, în baza H.G. nr. 1096/2002 și

H.G. nr. 884/2004, contractele de comodat încheiate cu Spitalul Municipal Calafat

au încetat, fiind încheiate contracte de concesiune între cabinetele medicale și

Primăria Comunei Poiana Mare.

Prin urmare, Înalta Curte

apreciază că situația de fapt în legătură cu imobilul a cărui destinație

este reținută de Curtea de apel ca fiind aceea de dispensar, nu a fost pe deplin

lămurită prin probele administrate.

Dovezile existente la

dosar nu sunt suficiente pentru a determina dacă acest imobil constituie o unitate

sanitară din sistemul public, în sensul pct. 2 al Anexei 2 lit. a) a Legii nr.

10/2001 și dacă destinația de unitate sanitară din sistemul public există

în prezent, durata contractelor menționate în înscrisurile depuse nefiind specificată.

Lămurirea acestor aspecte

este esențială pentru stabilirea obligației recurenților de a menține

afectațiunea imobilului în litigiu, o astfel de obligație incumbându-le

numai în ipoteza în care, în prezent, clădirea este folosită ca o unitate sanitară

de interes public.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) și (3), Înalta Curte va admite recursul declarat,

va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

Cu ocazia rejudecării

pricinii, instanța de apel va reaprecia întinderea dreptului reclamanților

la acordarea de despăgubiri față de delegările cuprinse în prezenta decizie

vizând întinderea suprafețelor ce nu pot fi restituită în natură, menționate

în legătură cu imobilul bloc de locuințe și imobilul cămin cultural.

Tot astfel, se vor administra

probe în măsură să stabilească dacă clădirea menționată ca fiind dispensar

are, în prezent, destinația de unitate sanitară din sistemul public. Dacă,

o astfel de destinație va fi dovedită, se va completa probatoriu pentru determinarea

suprafeței necesare unei folosințe normale a acestei unități a cărei

afectațiune, în această ipoteză, reclamanții ar fi obligați să o

păstreze, în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001. Desigur, în măsura în

care se va constata destinația de unitate sanitară din sistemul public a clădirii

și se va dispune restituirea în natură a unei suprafețe necesare pentru

folosința normale a acestei unități, această suprafață va determina

o recalculare a despăgubirilor cuvenite reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții D.S.I. și D.S.N. împotriva deciziei nr. 283 din 30 iunie 2011 a Curții

de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2012.