ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6180/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6180/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 octombrie 2004 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta D.S.V.E.A. a chemat în judecată pe pârâții Primarul Comunei Poiana Mare și Primăria Comunei Poiana Mare și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispozițiilor din 07 septembrie 2004 emise de Primarul Comunei Poiana Mare și restituirea în natură a celor două imobile care au făcut obiectul notificărilor formulate. Prin sentința civilă nr. 994 din 04 iulie 2005, Tribunalul Dolj a respins contestația formulată de reclamantă D.S.V.E.A., reținând că aceasta nu are calitate procesual activă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta D.S.V.E.A.
Apelanta-reclamantă a decedat la data de 23 septembrie 2005, în cauză fiind introduși moștenitorii acesteia, D.S.I. și D.S.N. Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 274 din 14 martie 2007, a admis apelul declarat de reclamanta D.S.V.E.A. și continuat de moștenitorii acesteia, D.S.I. și D.S.N., a desființat sentința primei și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal. Hotărârea instanței de apel a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 963 din 14 februarie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria Poiana Mare - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și Primarul Comunei Poiana Mare. Înalta Curte a reținut că imobilele în litigiu, a căror restituire în natură a fost respinsă prin cele două dispoziții contestate, au fost proprietatea distinctă a două surori, G.E.
și M.M., ultima fiind bunica reclamantei D.S.V.E.A. Cele două surori au dobândit imobilele în litigiu în baza unui act de partaj voluntar autentificat în 17 aprilie 1924 de către Tribunalul Dolj, secția a III-a, și transcris la grefa aceleiași instanțe în aceeași zi. Imobilele au fost preluate în mod abuziv de stat în baza Legii nr. 187/1945 și a Decretului nr. 83/1949. Numita G.E. a decedat la 25 aprilie 1960, iar M.M. la data de 02 martie 1963. Potrivit certificatului de moștenitor din 30 mai 1963 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului Craiova, Regiunea Oltenia, la decesul autoarei M.M. a rămas o cotă de 1/2 dintr-un imobil situat în Craiova, ce a fost moștenită de fiica defunctei, S.V., cealaltă cotă de 1/2, fiind proprietatea acesteia din urmă, dobândită prin moștenire de la tatăl său, M.N., decedat în anul 1942. Numita S.V.
a decedat la data de 17 iunie 1996, moștenitoarea sa fiind reclamanta D.S.V.E.A., în calitate de fiică, potrivit certificatului de moștenitor din 11 octombrie 2002 eliberat de
BNP T.C.D.
Având în vedere că autoarei S.V. și fiicei sale, D.S.V.E.A. li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra mai multor terenuri agricole care au fost proprietatea M.M., este de necontestat că D.S.V.E.A. este moștenitoarea bunicii sale, M.M., situație în care reclamanților li se cuvin măsuri reparatorii pentru imobilul trecut în mod abuziv în proprietatea statului, aceștia având calitatea de persoane îndreptățite conform art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001. Totodată, reclamanta D.S.V.E.A. a făcut dovada calității de moștenitoare a defuncei G.E., fosta proprietară a celui de-al doilea imobil, cu certificatul de calitate de moștenitor din 22 octombrie 2002 eliberat de BNP T.C.D.
și cu sentința civilă nr. 6441 din 16 septembrie 2004 a Judecătoriei Sectorului 2 București rămasă definitivă și irevocabilă. M.M., bunica autoarei reclamanților, fiind în viață la data deschiderii moștenirii G.E., a cules moștenirea acesteia și apoi a retransmis cota moștenită către proprii moștenitori, respectiv fiica sa, S.V., și mai apoi nepoata sa, D.S.V.E.A. (moștenire prin retransmitere). Ca atare, autoarea reclamanților, fiind în viață la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cele două notificări transmise de aceasta Primăriei Comunei Poiana Mare au valoare de acceptare a succesiunii G.E. pentru imobilul în litigiu a cărui restituire în natură se solicită. Prin urmare, reclamanți beneficiază de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat ce a fost proprietatea G.E., natura și întinderea acestor măsuri reparatorii urmând să fie stabilită de Tribunalul Dolj, care va soluționa fondul pricinii.
În rejudecare, prin sentința nr. 425 din 16 decembrie 2009, Tribunalul Dolj a admis contestația formulată contestatorii D.S.I. și D.S.N. împotriva dispozițiilor din 07 septembrie 2004 emise de Primăria Comunei Poiana Mare. A dispus anularea celor două dispoziții și restituirea în natură către reclamanții a următoarelor imobile, situate în comuna Poiana Mare, jud. Dolj: conacul „G.E.” (teren în suprafață de 1,6210 ha și construcțiile individualizate conform raportului de expertiză) și conacul „M.M.” (teren în suprafață de 3,6631 ha și construcția individualizată în raportul de expertiză tehnică judiciară).
A stabilit dreptul reclamanților la acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru următoarele imobile - construcții care nu mai există în prezent: conacul „G.E.” - împrejmuirea din zidărie - 4.661 RON și magazia din cărămidă (44.006 RON), conacul „M.M.” - magazie de zid (4.252 RON), pătul porumb (1.956 RON), clădire mică cu 2 camere (7.109 RON) și împrejmuire cu zidărie și fier forjat (29.804 RON). A obligat intimații la plata sumei de 2.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanții . Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a avut în vedere raportul de expertiză tehnică judiciară topografică, întocmit de expert ing.
C.V., și raportul de expertiză tehnică judiciară construcții civile, întocmit de expert P.I., precum și dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele restituite în natură. De asemenea, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 10 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/200, a stabilit dreptul reclamanților la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilele - construcții care nu mai există în prezent, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții civile, întocmit de expert ing. P.I. Prin sentința nr. 210 din 26 mai 2010, pronunțată în același dosar, Tribunalul Dolj a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 425 din 16 decembrie 2009, formulată de petenții D.S.I.
și D.S.N., apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva sentinței civile nr. 425 din 16 decembrie 2009 a Tribunalului Dolj au declarat apel contestatorii D.S.N. și D.S.I., precum și intimații Primăria Poiana Mare și Primarul Comunei Poiana Mare. Prin decizia nr. 283 din 30 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A respins cererea de restituire în natură pentru terenul în suprafață de 2.400 m.p. și construcțiile existente pe acest teren, a exclus de la restituirea în natură terenul aferent și necesar blocului de locuințe, în suprafață de 974,39 m.p., terenul aferent și necesar căminului cultural, în suprafață de 3.801 m.p.
și, în parte, terenul cu destinația parc, respectiv din suprafața totală de 30.054 m.p., a dispus restituirea în natură a suprafeței de 1.054 m.p., rămânând exclusă de la restituirea în natură suprafața de 29.000 m.p. A stabilit dreptul contestatorilor la despăgubiri, în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 37.079,39 m.p. la valoarea estimată de 1.141.674,418 RON, și pentru construcțiile demolate la valoarea estimată de 44.200 RON. A menținut afectațiunea imobilelor cu destinația de clădire administrativă și dispensar medical pe o perioadă de 3 ani, pentru clădirea administrativă cu destinația actuală de jandarmerie și de 5 ani pentru clădirea cu destinația de dispensar.
A obligat intimații la 3.542,3 RON cheltuieli de judecată către contestatori și a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Față de constatările și concluziile rapoartelor de expertiză, necontestate de apelanții contestatori, suprafața de teren de 2.400 m.p., inclusă în proprietatea conacului „G.E.” și restituită contestatorilor prin sentința apelată, nu a aparținut niciodată autorilor de la care s-au preluat imobilele, ci L.d.c. Maior S., motiv pentru care s-a și reconstituit dreptul de proprietate, pentru acest teren, numitului S.P., în baza Legilor fondului funciar. Prin urmare, această suprafață de teren, astfel cum a fost individualizată prin raportul de expertiză efectuat în apel, precum și construcțiile existente pe teren, nu pot face obiectul restituirii către contestatori, neîncadrându-se în prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Prima instanță, deși a constatat existența pe terenul - conacul „G.E.”, a unei construcții noi, ce nu a aparținut autorilor contestatorilor, respectiv blocul de locuințe, și, în mod legal, nu a dispus restituirea acestuia, totuși, în mod nejustificat, nu a lăsat teren necesar pentru normala folosință a acestui bloc și pentru accesul mijloacelor utilitare. Terenul din jurul clădirilor, necesar pentru normala folosință a acestora, nu constituie teren „liber” în sensul prevăzut de art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 pentru a putea fi restituit în natură, astfel încât terenul aferent și necesar blocului de locuințe, în suprafață de 974,39 m.p. (161,39 m.p. suprafață construită, la care se adaugă 813 m.p.
suprafață necesară), individualizat prin expertiza efectuată în apel, se impune a fi exclus de la restituirea în natură. De asemenea, în ceea ce privește căminul cultural, deși în mod corect prin sentința apelată, acest obiectiv nu a făcut obiectul restituirii, în mod nelegal, instanța nu a lăsat terenul necesar pentru o normală folosință a imobilului, așa încât, se impune a fi exclus de la restituirea în natură și terenul aferent și necesar căminului cultural, situat pe proprietatea conacul „M.M.”, teren în suprafață de 3.801 m.p. (991 m.p. suprafață construită, la care se adaugă 2.810 m.p. suprafață necesară), individualizat prin raportul de expertiză. În ceea ce privește terenul cu destinația de „parc” în suprafață de 30.621 m.p., situat pe proprietatea conacul „M.M.”, Curtea de apel a constatat că, din această suprafață, 566 m.p.
constituie suprafața construită, respectiv clădirea cu destinație de dispensar, situată în partea de N-E a parcului. Conform actelor dosarului, terenul în suprafață de 30.621 m.p. a fost preluat ca parc de la autorii reclamanților, chiar dacă, ulterior, au fost necesare și s-au efectuat anumite lucrări de întreținere și amenajări. Prin urmare, destinația de parc a terenului nu este dată de amenajări de utilitate publică, efectuate după preluarea imobilului, însă, conform raportului de expertiză – răspuns la obiecțiuni, întocmit de expert C.V. la prima instanță și necontestat de reclamanți, pe terenul în suprafață de 3,6631 ha, s-au identificat conducte de alimentare cu apă, canalizare și agent termic, toate subterane.
Prin urmare, date fiind aceste amenajări subterane de utilitate publică, ce împiedică, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenului afectat și având în vedere destinația de parc a terenului, ce deservește nevoile comunității, soluția de restituire în natură a acestui teren este nelegală. Ca atare, se impune excluderea de la restituirea în natură a terenului cu destinația de parc, însă, pentru folosința de către contestatori a construcției cu destinația de dispensar, care este situată în parc, se va restitui acestora, în natură, ca suprafață necesară, 1.054 m.p. teren, în continuarea suprafeței construite, de 566 m.p., situată între partea amenajată, cu alei, din vecinătatea ștrandului, spre S, și partea de N-E a parcului, identificat prin schița Anexa 1 la raportul de expertiză, urmând a rămâne exclusă de la restituirea în natură, suprafața de 29.000 m.p.
teren, cu destinația de parc. Pentru suprafețele de teren excluse de la restituirea în natură, - suprafețele de teren aferente și necesare blocului de locuințe (974,39 m.p.) căminului cultural (3.801 m.p.) și parcului (29.000 m.p.) - se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, urmând a se stabili dreptul la despăgubiri, în condițiile Legii nr. 247/2005, la valoarea estimată de expert, de 30,79 RON/m.p. De asemenea, la aceste suprafețe de teren, față de actele de preluare și harta din 1948, se adaugă suprafața de 3.304 m.p. (3.412 m.p. în minus pe proprietatea conacul „M.M.”, 108 m.p. în plus pe proprietatea conacul „G.E.”), care nu poate fi restituită în natură, neregăsindu-se în teren.
Prin urmare, contestatorii sunt îndreptățiți la despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru teren în suprafață de 37.079,39 m.p., la valoarea estimată de 1.141.674,418 RON. Referitor la cererea contestatorilor, privind restituirea construcțiilor ce intră în componența celor două proprietăți, instanța de apel a constatat că pot face obiectul restituirii în natură toate construcțiile existente pe terenurile supuse restituirii în natură, indiferent dacă, față de construcțiile preluate, au fost efectuate și alte lucrări, construcții și amenajări, acestea având rolul asigurării accesului și folosinței clădirilor vechi, preluate de la autorii reclamanților. Instanța de apel a stabilit că, pentru construcțiile demolate, respectiv pătul, două magazii și două garduri, contestatorii sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea estimată de 44.100 RON.
Față de afectațiunea actuală a clădirii cu destinația de dispensar, unde sunt cabinete medicale, situată pe terenul cu destinația de parc, și a clădirii administrative, situată pe terenul de 1,3810 ha, cu destinația actuală de sediu Jandarmerie, Curtea de apel a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, care prevăd menținerea afectațiunii unor astfel de imobile pe o perioadă de 5 ani pentru unitățile sanitare și de 3 ani pentru autorități ale administrației, între care și Jandarmeria, conform Anexei 2 lit. a) pct. 2 și 3 la Legea nr. 10/2001. Critica apelanților contestatori ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată a fost apreciată ca fiind întemeiată, cuantumul corect fiind de 3.542,3 RON, în loc de 2.950 RON, cât a acordat Tribunalul.
Curtea de apel nu a primit susținerea apelanților intimați, în sensul că ambele terenuri sunt subtraversate de conducte de utilități publice, ceea ce face imposibilă restituirea în natură, întrucât, prin raportul de expertiză s-a dovedit că numai terenul cu destinația de parc este afectat de astfel de lucrări. S-a apreciat că eventualele îmbunătățiri aduse imobilelor nu împiedică restituirea în natură, din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, rezultând că nu este vorba de lucrări de natură a transforma clădirile respective în construcții noi. În ceea ce privește suprafața de teren cu destinația de ștrand, instanța de apel a reținut că lucrările pentru ștrand s-au efectuat după anul 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și după formularea notificării în vederea restituirii terenului, așa încât, terenul fiind liber la data apariției legii, este supus restituirii în natură.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții D.S.I. și D.S.N. Prin motivele, reclamanții formulează următoarele critici: A. Referitor la imobilul conacul „G.E.”:
Instanța a exclus de la restituirea în natură suprafața de 974,39 m.p., arătând că suprafața de 161,39 m.p. reprezintă suprafața blocului, iar 813 m.p. reprezintă suprafața necesară folosirii imobilului, deși din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că suprafața de 813 m.p. include și suprafața clădirii.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă faptul că sediul Jandarmeriei a fost stabilit ca fiind în clădirea în litigiu în anul 2004, ulterior formulării notificării. În prezent, această clădire este o ruină, nu constituie sediul Jandarmeriei, iar instanța era obligată, în baza rolului activ, să facă cercetări în acest sens.
Având în vedere obligația instituită prin Legea nr. 10/2001 în sarcina Primăriei de a menține starea de funcționare a imobilelor și de a preveni degradarea acestora, apare ca nelegală respingerea cererii reclamanților de a le fi acordate despăgubiri sau de instituire a obligației intimatei de a readuce imobilele în stare de funcționare.
Este adevărat faptul că astăzi puțul de apă se află pe o suprafață de 2.400 m.p. ce au fost restituiți altei persoane, dar această împrejurare a fost determinată de faptul că în curtea casei G. s-a construit o alee ce ducea spre magaziile folosite de C.A.P. B. Referitor Ia imobilul M.M.: 1. Raportul de expertiză a identificat o suprafață totală de 3,6631 ha Totuși, suprafața preluată a fost de 4,0043 ha, lipsind astfel o suprafață de 3.412 m.p., aspect confirmat de instanța de apel. 2. Expertul stabilește o suprafață de 2.810 m.p. necesară căminului cultural, dar instanța ignoră faptul că cei 2.810 m.p. includ și clădirea căminului cultural și adăugă încă odată 991 m.p. reprezentând suprafața clădirii, ajungând astfel, la o suprafață totală de 3.801 m.p. 3. Este nefondată susținerea că, abia în anul 1997, parcul a fost luminat, după cum este neadevărat că acest parc a fost realizat în anul 1997, ceea ce s-a realizat atunci fiind o modernizare a parcului deja existent. 4. Ambele imobile dețineau surse de apă, acestea nu au fost edificate de primărie. Din interogatoriului luat primarului, cât și din hotărârile consiliului local rezultă că termoficarea este inexistentă, centrala fiind abandonată. Canalizarea a fost realizată cu ocazia edificării ștrandului, comuna Poiana Mare neavând anterior canalizare.
Dată fiind menținerea la primărie a terenului în suprafață de 29.000 m.p., teren ce cuprinde și aleea principală, reclamanții nu au acces la suprafețele restituite lor, de 566 m.p. și de 2.639 m.p. În plus, în cazul acestor suprafețe, instanța nu a mai dispus, ca în cazul blocului și al căminului cultural, și restituirea unei suprafețe aferente, necesare bunei utilizări a bunurilor restituite. Restituirea în natură a unei suprafețe de 1.054 m.p. pentru folosința construcției cu destinația de dispensar, nu este motivată de instanță.
Se mai arată că în imobilul dispensar funcționează cabinete individuale de medici de familie. Pentru a păstra afectațiunea clădirii, ar fi fost necesar ca instanța să cerceteze când s-au încheiat contractele de comodat între primărie și aceste cabinetele individuale. Motivele de recurs nu cuprind o încadrare în drept a criticilor pe care le conțin. Dezvoltarea acestora permite însă încadrarea unora dintre criticile formulate în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și pct. 7 C. proc. civ., astfel încât, față de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va exercita controlul judiciar de legalitate în acest temei, în limita acelor critici care pot fi circumscrise acestor motive de recurs. A.1. Este fondată critica vizând nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul întinderii suprafeței de teren ce nu poate fi restituită în natură întrucât, în mod greșit, instanța de apel a însumat suprafața ce cuprinde amprenta blocului de locuințe edificat și suprafața necesară unei bune exploatări a imobilului. Din cuprinsul dispozițiilor art. 10 .3 din H.G. nr. 250/2007 rezultă că restituirea în natură dispusă în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001 trebuie să se limiteze numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor existente. Or, prin raportul de expertiză efectuat în faza de judecată a apelului de către expert C.V., s-a determinat suprafața necesară pentru buna exploatare a blocului de locuințe ca fiind de 813 m.p. Din individualizarea conturului acestei suprafețe în cuprinsul raportului de expertiză, ca și din schița cuprinsă în Anexa 2A la raport, rezultă în mod evident faptul că suprafața menționată, de 813 m.p., include terenul ce reprezintă amprenta blocului, în suprafață de 161,39 m.p. Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10 .3 din H.G. nr. 250/2007, trebuie exclus de la restituirea în natură terenul în suprafață de 813 m.p., care cuprinde atât suprafața blocului (de 161,39 m.p.), cât și suprafața necesară bunei exploatări a acestui imobil, astfel cum a fost determinată și individualizată de expert. Excluzând de la restituire o suprafață de 974,39 m.p., instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce încalcă dispozițiile legale menționate anterior. 2. Prin susținerile formulate la acest punct al motivelor de recurs, contestatorii susțin că probele administrate dovedesc faptul că sediul Jandarmeriei a fost stabilit în imobilul în litigiu în anul 2004, că în prezent această clădire este o ruină și că instanța de apel era obligată, în baza rolului activ, să facă cercetări în acest sens. Criticile formulate vizează temeinicia hotărârii recurate, respectiv stabilirea situației de fapt de către instanța de apel, pe baza probelor administrate. Or, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. În ceea ce privește rolul activ al instanței prevăzut de art. 129 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta nu poate însemna substituirea instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia. În cauză, reclamanții au avut posibilitatea de a propune probatorii în ceea ce privește situația de fapt a imobilului menționat ca fiind în prezent sediul Jandarmeriei. În măsura în care apreciau că probatoriu existent nu este suficient, reclamanții aveau posibilitatea de a solicita argumentat, completarea acestuia, indicând probele care ar putea duce la dezlegarea pricinii, neadministrate de instanță. Aplicarea principiului prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate duce la încălcarea principiului disponibilității care trebuie, deopotrivă, respectat în desfășurarea procesului civil, și nici la lipsa oricăror consecințe procedurale în cazul nerespectării de către părți a dispozițiilor referitoare la propunerea probelor. 3. Este nefondată critica vizând nelegala respingere a cererii reclamanților de a le fi acordate despăgubiri sau de instituire a obligației intimatei de a readuce imobilele în stare de funcționare. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 294 C. proc. civ. potrivit cărora, în faza de judecată a apelului nu se pot formula cereri noi. Or, cererile menționate au fost formulate de apelanții contestatori odată cu concluziile scrise depuse în fața Curții de apel, astfel încât, în mod legal, instanța de apel a apreciat că ele nu pot fi examinate. 4. Susținerile formulate la acest punct al motivelor de recurs nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, întrucât ele se constituie în simple afirmații, fără precizări de natură juridică și fără o minimă argumentare în drept a unor critici de nelegalitate. Or, cerințele art. 302 1 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale. Neputând fi circumscrise niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste susțineri nu pot fi examinate în calea de atac a recursului. B.1. Nici aceste susțineri nu pot fi calificate ca motive de recurs. Recurenții afirmă că raportul de expertiză a identificat o suprafață totală de 3,6631 ha, deși suprafața preluată a fost de 4,0043 ha, lipsind astfel o suprafață de 3412 m.p., aspect confirmat de instanța de apel. Într-adevăr, instanța de apel a constatat că la proprietatea conacul „M.M.” a fost identificată o suprafață de 3.412 m.p. în minus, iar la proprietatea conacul „G.E.” o suprafață de 108 m.p. în plus față de actele de preluare și harta din 1948, și, întrucât suprafața de 3.304 m.p. rezultată din scăderea celor două suprafețe menționate nu poate fi restituită în natură întrucât nu se regăsește în teren, a stabilit dreptul contestatorilor la despăgubiri pentru această suprafață. Recurenții nu formulează însă critici în legătură cu dezlegarea dată sub acest aspect de instanța de apel care să vizeze greșita aplicare ori interpretare a unor norme legale, astfel încât susținerile formulate la acest punct al motivelor de recurs nu pot fi cenzurate de instanța de recurs. 2. Pentru argumentele expuse în analiza motivului de recurs numerotat A.1., aceste critici sunt fondate. Ca și în cazul imobilului bloc de locuințe, pentru imobilul cămin cultural, instanța de apel a făcut o interpretare greșită a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 atunci când a exclus de la restituire suprafața de 3.801 m.p. Așa cum rezultă din conținutul raportului de expertiză întocmit de expert C.V., și din Anexa 1A la acest raport, suprafața de 2.810 m.p. include atât suprafața construcției cămin cultural, cât și suprafața necesară pentru normala folosință a acesteia. Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10 .3 din H.G. nr. 250/2007, trebuie exclus de la restituirea în natură terenul în suprafață de 2.810 m.p., astfel cum a fost determinat și individualizat de expert. 3; 4. În ceea ce privește criticile grupate la aceste puncte ale motivelor de recurs și care vizează terenul cu destinația de parc aflat pe proprietatea conacul „M.M.”, Înalta Curte reține următoarele: Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, și care se regăsește și în cuprinsul art. 1 și art. 7 din lege, constând în prevalența restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare. Însă, de la acest principiu al prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, sunt reglementate situații, în care, prin excepție, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale. Una dintre aceste situații de excepție este cea prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate abuziv s-au edificat construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”. Pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice, precum și amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. Împrejurarea că pe terenul în litigiu se află un parc reprezintă o situație de fapt stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate în cauză. Această situație de fapt nu mai poate fi reapreciată în faza de judecată a recursului, față de prevederile art. 304 C. proc. civ. care permit exercitarea acestei căi de atac numai pentru motive de nelegalitate. De aceea, susținerile cuprinse în motivele de recurs vizând efectuarea în anul 1977 a unor lucrări de modernizare, iar nu de amenajare a parcului, ori introducerea unor surse de lumină la aceeași dată nu mai pot fi analizate de instanța de recurs. Interesează din punct de vedere al căii de atac analizate faptul că instanța de apel, analizând probele administrate în cauză, a stabilit că spațiul în litigiu are destinația de parc. Terenul în litigiu, fiind ocupat de parc, este afectat de o amenajare de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Lege, dată fiind folosința cu caracter general pe care o astfel de amenajare o asigură colectivității, ceea ce împiedică restituirea sa în natură, potrivit acelorași prevederi legale. Totodată, din perspectiva normelor legale menționate, prezența (reținută de instanța de apel pe baza probelor administrate în cauză și care, față de prevederile art. 304 C. proc. civ. nu mai pot fi reapreciate în calea de atac a recursului, așa cum se solicită prin pct. 4 al motivelor de recurs) unor conducte de alimentare cu apă, canalizare și agent termic face imposibilă restituirea în natură a suprafeței solicitate, constituindu-se în utilități publice care, în condițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenului. 5. Faptul că aleea principală este inclusă în suprafața de teren care, având destinația de parc, nu a fost restituită în natură contestatorilor, nu constituie un impediment vizând accesul la suprafețele ce le-au fost restituite. Dacă această alee permite accesul la suprafețele restituite, ea va putea fi folosită de contestatori, dată fiind utilitatea publică a parcului în care este inclusă. Este însă fondată critica vizând suprafața de 1.054 m.p. pe care instanța de apel a restituit-o în natură și despre care a menționat că este necesară folosinței construcției cu destinația de dispensar, aflându-se în continuarea acesteia. Cu încălcarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care instanța de apel a avut în vedere această întindere a suprafeței menționate. Dacă în cazul imobilului bloc de locuințe și a celui cu destinația de cămin cultural, Curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize pentru determinarea întinderii suprafeței necesare unei bune folosințe a acestor imobile, în cazul construcției cu destinația de dispensar, nu a mai administrat o asemenea probă și nici nu a arătat care sunt considerentele pentru care a apreciat că o suprafață de 1.054 m.p. ar putea fi suficientă în acest scop. În ceea ce privește suprafața de teren cu destinația de ștrand, instanța de apel a reținut că lucrările pentru ștrand s-au efectuat în anul 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și după formularea notificării în vederea restituirii terenului, așa încât, terenul fiind liber la data apariției legii, este supus restituirii în natură. Imobilul nefăcând parte din cele menționate la art. 16 din Legea nr. 10/2001 și nenăscând în obligația contestatorilor obligația de a-i păstra afectațiunea pe o perioadă determinată de timp, fiind restituit în natură în condițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, adică în starea la care se afla la data cererii de restituire și liber de orice sarcini, nu se poate susține nelegalitatea deciziei recurate pentru omisiunea instanței de apel de a restitui în natură contestatorilor și o suprafață de teren aferentă, pentru normala folosință a acestui bun. 6. Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, prin dispozițiile art. 7, regula restituirii în natură a imobilelor ce intră în domeniul său de aplicare. Această regulă cunoaște o nuanțare în cazul anumitor imobile. Art. 16 din lege prevede că în situația imobilelor având destinațiile arătate în Anexa 2 lit. a) a legii, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, deși li se restituie imobile în proprietate, le incumbă obligația de a le menține afectațiunea pe o perioadă de 3-5 ani de la data emiterii deciziei, funcție de destinația specifică a imobilului. Rațiunea edictării unei asemenea norme constă în scopul pentru care respectivele categorii de imobile sunt folosite. Așa cum prevede art. 16 din lege, aceste bunuri „sunt necesare și afectate exclusiv și în mod nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, de sănătate ori social-culturale”. Imobilele menționate în Anexa 2 lit. a) sunt imobile destinate desfășurării unor astfel de activități, în domenii de interes public. Unitățile sanitare din sistemul public fac parte din cele care se circumscriu prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, fiind menționate în Anexa 2 lit. a) pct. 2. Așa cum rezultă din înscrisurile administrate în temeiul art. 305 C. proc. civ., în faza de judecată a recursului, pentru imobilul respectiv au fost încheiate contracte de comodat, între Spitalul Municipal Calafat și mai multe cabinete medicale, în perioada 1999-2001. Însă, din cuprinsul adresei emisă de Spitalul Municipal Calafat reiese că, în baza H.G. nr. 1096/2002 și H.G. nr. 884/2004, contractele de comodat încheiate cu Spitalul Municipal Calafat au încetat, fiind încheiate contracte de concesiune între cabinetele medicale și Primăria Comunei Poiana Mare. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că situația de fapt în legătură cu imobilul a cărui destinație este reținută de Curtea de apel ca fiind aceea de dispensar, nu a fost pe deplin lămurită prin probele administrate. Dovezile existente la dosar nu sunt suficiente pentru a determina dacă acest imobil constituie o unitate sanitară din sistemul public, în sensul pct. 2 al Anexei 2 lit. a) a Legii nr. 10/2001 și dacă destinația de unitate sanitară din sistemul public există în prezent, durata contractelor menționate în înscrisurile depuse nefiind specificată. Lămurirea acestor aspecte este esențială pentru stabilirea obligației recurenților de a menține afectațiunea imobilului în litigiu, o astfel de obligație incumbându-le numai în ipoteza în care, în prezent, clădirea este folosită ca o unitate sanitară de interes public. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3), Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Cu ocazia rejudecării pricinii, instanța de apel va reaprecia întinderea dreptului reclamanților la acordarea de despăgubiri față de delegările cuprinse în prezenta decizie vizând întinderea suprafețelor ce nu pot fi restituită în natură, menționate în legătură cu imobilul bloc de locuințe și imobilul cămin cultural. Tot astfel, se vor administra probe în măsură să stabilească dacă clădirea menționată ca fiind dispensar are, în prezent, destinația de unitate sanitară din sistemul public. Dacă, o astfel de destinație va fi dovedită, se va completa probatoriu pentru determinarea suprafeței necesare unei folosințe normale a acestei unități a cărei afectațiune, în această ipoteză, reclamanții ar fi obligați să o păstreze, în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001. Desigur, în măsura în care se va constata destinația de unitate sanitară din sistemul public a clădirii și se va dispune restituirea în natură a unei suprafețe necesare pentru folosința normale a acestei unități, această suprafață va determina o recalculare a despăgubirilor cuvenite reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții D.S.I. și D.S.N. împotriva deciziei nr. 283 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2012.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.