ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3067/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 367A din 04 aprilie

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții - reclamanți

C.I. și C.D.M.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Critica din apel

invocată vizând calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice

ca reprezentant al Statului Român, astfel cum a fost chemat în judecată, nu

este fondată.

Bunul în litigiu s-a

aflat în administrarea Municipiului București prin Primarul General și care,

prin mandatarul său SC R.V. SA l-a vândut în baza prevederilor Legii nr.

112/1995, or acești reprezentanți ai statului ca unități implicate în deținerea

și administrarea bunului, aveau legitimare procesuală pasivă, pe capătul de

cerere privind constatarea nulității titlului statului, iar nu Ministerul

Finanțelor Publice care are legitimare, doar în cazuri limitativ prevăzute de

lege.

Privitor la soluția

respingerii acțiunii în revendicare a imobilului - prin compararea titlurilor -

de la cumpărătorul-chiriaș, M.M., criticile din apel sunt de asemenea,

nefondate.

În compararea celor

două titluri în cauză, Curtea constată că preferabilitate trebuie să aibă

titlul cumpărătorilor de bună-credință care au dobândit dreptul de proprietate

asupra apartamentului în litigiu, cu deplina respectare a prevederilor art. 9

din Legea nr. 112/1995 și al căror titlu nu a fost constatat nul,

cumpărătorul-chiriaș având și posesia bunului, deținând un "bun actual și

efectiv", în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului - contractul de vânzare-cumpărare consolidându-se astfel ca

un titlu valabil, ce nu mai poate fi contestat.

Vechii proprietari nu

dețin, la rândul lor, o hotărâre prealabilă judecătorească de recunoaștere a

drepturilor lor de proprietate, în concret, asupra bunului în litigiu,

respectiv un act administrativ de restituire, cu caracter actual, care să fie

opus cumpărătorilor.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanți

C.I. și C.D.M. pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestuia s-a arătat că, deși reclamanții nu au contestat valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare al pârâtului, acest fapt nu reprezintă un impediment

în promovarea acțiunii în revendicare, pretinsa bună-credință a foștilor

chiriași sau aparența de drept nu poate paraliza acțiunea în revendicare

formulată de adevăratul proprietar.

În acest sens s-a

apreciat că dispozițiile art. 46 alin. (2) coroborate cu art. 18 lit. d) din

Legea nr. 10/2001 nu înlătură posibilitatea adevăratului proprietar de a

revendica imobilul, întrucât ipoteza menționată are în vedere situația

restituirii bunului în baza legii speciale, iar dreptul de creanță consacrat de

art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 este un drept distinct de însuși dreptul

de proprietate și substituirea acestuia cu unul de creanță echivalează cu o

expropriere.

În aplicarea art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie

să se recunoască deopotrivă accesul reclamanților la instrumentul specific de

apărare a unui bun imobil, care este acțiunea în revendicare, întemeiată pe

compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de

aplicarea art. 480, 481 C. civ. și a normelor europene privind protecția

dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar nu în considerarea Legii nr.

10/2001.

Art. 18 lit. d) din

Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicat în raporturile dintre proprietarul

deposedat și cumpărătorul de la stat, deoarece această lege nu reglementează

astfel de raporturi. De asemenea, art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în vechea

numerotare, actual art. 45) nu tranșează conflictul de interese legitime dintre

cele două părți ale cauzei. Restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil

de Statul Român și înstrăinate prin acte de dispoziție de stat, pe calea unei

acțiuni în revendicare nu este condiționată de constatarea prin hotărâre

judecătorească a nulității actului de înstrăinare survenit.

Conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța națională nu

poate decât să constate inaplicabilitatea art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 (actual art. 45), ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții dețin un

titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, un drept cu o

existență valabilă și neîntreruptă.

Pornind de la premisa

că ambele părți dețin un "bun" sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele

trebuie să triumfe cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la

proprietarul inițial, respectiv titlul recurenților, "buna-credință"

a chiriașilor cumpărători neavând nicio relevanță în aprecierea privării de

proprietate a adevăratului titular.

Recurenții critică și

modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive a statului

român reprezentat prin Ministerul Finanțelor privind primul capăt de cerere,

apreciind că în mod greșit s-a înlăturat legitimarea acestui pârât în cauză, în

condițiile în care instanța a fost învestită cu o cerere legată de aprecierea

"faptei" statului român, fără nicio legătură cu bunul imobil în sine,

care să legitimeze vreo autoritate administrativă ce l-ar fi preluat "fără

plată".

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a

făcut o corectă aplicare și interpretare a legii în soluția dată asupra

capătului de cerere privind revendicarea imobilului.

Astfel, plecând de la

premisa că acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și privește un imobil care intră astfel în domeniul de

aplicare al acestei legi, câtă vreme a făcut obiectul Decretului nr. 223/1974,

în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor legii speciale, deoarece Legea

nr. 10/2001 derogă de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 480 C.

civ., fiind aplicabilă cu prioritate, în temeiul principiului "specialia

generalibus derogant".

Partea nu își poate

alege legea aplicabilă, astfel încât în mod corect a fost analizată acțiunea în

revendicare și în raport de incidența Legii nr. 10/2001, care, în art. 18 lit.

c), prevede expres că restituirea în natură nu este posibilă pentru imobilele

care au fost înstrăinate cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar în cauză

contractul de vânzare-cumpărare încheiat de chiriași nu a fost constatat nul în

termenul legal de prescripție, astfel încât valabilitatea sa nu mai poate fi

analizată pe cale incidentală. În consecință, chiriașul cumpărător M.M. deține

posesia imobilului și un titlu valabil asupra acestuia, deci are un bun actual.

Totodată, instanța de

apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept intern și, deși nu au fost

identificate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a analizat dreptul de proprietate

al reclamanților și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului cu privire la noțiunea de bun, constatând că reclamanții nu

au un bun în sensul Convenției care să le asigure preferabilitatea în acțiunea

în revendicare față de pârâtul M.M.

Înalta Curte observă

că această concluzie este corectă, deoarece reclamanții nu au întreprins niciun

demers pe cale judecătorească pentru a se constata că bunul le-a fost preluat

abuziv și pentru a obține restituirea în natură a acestuia, astfel încât

invocarea titlului de proprietate în baza căruia au dobândit imobilul, anterior

naționalizării, nu este suficient pentru a li se recunoaște deținerea unui bun

actual, în accepțiunea pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o

acestei noțiuni în cauza pilot Atanasiu contra României.

S-a făcut astfel o

corectă analiză și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului asupra existenței unui bun actual în patrimoniul reclamanților, cu

respectarea statuărilor din Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în

interesul legii, în considerentele căreia s-a apreciat că "din cauza

inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii

anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare

ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției,

instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul

celuilalt.".

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că soluționarea acțiunii în revendicare este legală, fiind

realizată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale

menționate anterior, motivul de recurs invocat negăsindu-și incidența în cauză.

Criticile

recurenților sub aspectul greșitei admiteri a excepției lipsei calității procesuale

pasive a statului român pe primul capăt de cerere sunt, de asemenea, nefondate.

Cu toate că prin

acțiunea introductivă de instanță s-a solicitat și constatarea faptului că

Statul Român a preluat imobilul în litigiu fără titlu, modul în care s-a răspuns

acestui capăt de cerere nu face obiect al recursului. Se invocă însă existența

calității procesuale active a statului român în raport de acest capăt de

cerere.

Verificarea calității

procesuale pasive în cererile privind constatarea nevalabilității titlului

statului asupra imobilelor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001 presupune

stabilirea regimului juridic al imobilului, respectiv dacă bunul se afla, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, în patrimoniul public sau

privat al statului, județelor sau comunelor, al orașelor și al municipiilor,

după distincția făcută în art. 3, 4 și 12 din Legea nr. 213/2008.

Pentru ca Statul

Român să aibă calitate procesuală pasivă, este necesar ca imobilul să aparțină

domeniului public sau privat al statului sau să fi fost dat în administrarea

regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților administrației publice

centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean

sau local, în temeiul art. 12 alin. (1) al Legii nr. 213/2008.

Numai în această

ultimă ipoteză sunt aplicabile prevederile art. 12 alin. (4) ale aceleiași legi

conform cu care "în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra

bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței

cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de

procedură civilă".

Prin urmare, în toate

celelalte situații în care imobilul nu se află în domeniul public sau privat al

statului, respectiv când aparține domeniului public sau privat al județelor,

comunelor, orașelor și municipiilor, Statul Român, prin intermediul Ministerul

Finanțelor Publice, nu poate sta în judecată, conform art. 12 alin. (4).

În această ipoteză

calitate procesual pasivă are unitatea administrativ-teritorială, care,

potrivit art. 21 al Legii nr. 215/2001, este persoană juridică de drept public,

cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, este titulară a

drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea

bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care aceasta este parte,

precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile

legii.

Imobilul în litigiu a

fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 de către SC R.V. SA, ceea ce

dovedește că bunul nu era inalienabil, deci se afla în domeniul privat al

municipiului București, care a înstrăinat bunurile imobile din patrimoniul său

prin intermediul acestei societăți, mandatată de unitatea

administrativ-teritorială în acest scop.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că Statul Român nu putea avea calitate de pârât,

apărările cu privire la "fapta" Statului Român de preluare a

imobilului, invocată de recurenți, urmând a fi susținute de către proprietarul

bunului imobil, respectiv de către municipiul București, care însă nu a fost

chemat în judecată de către reclamanți.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că a fost corect admisă excepția lipsei

calității procesual pasive a Statului Român pe primul capăt de cerere și, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții C.I. și C.D.M. împotriva Deciziei nr. 367A din 4

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV