ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1703/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1703/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București, reclamantul B.A. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul

General, L.P. și L.V., să se constate că statul a preluat fără titlu imobilul

situat în București, str. Louis Blank și în urma comparării titlurilor de

proprietate ale părților să fie obligați pârâții persoane fizice să îi lase în

deplină proprietate imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr.

10187 din 04 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat către Tribunalul București – secția

civilă competența soluționării acțiunii, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1

lit. b) C. proc. civ., față de valoarea de expertiză a imobilului de 632.251

lei.

Cauza s-a înregistrat

pe rolul Tribunalului București sub nr. 4096/3/2009.

Prin sentința civilă nr.

549 din 14 aprilie 2009, Tribunalul București - secția a V-a civilă a respins

ca neîntemeiată acțiunea precizată a reclamantului și cererea reconvențională a

pârâților persoane fizice, prin care au solicitat obligarea reclamantului la

plata cheltuielilor utile și a celor necesare efectuate de ei la imobil,

estimate la 20.000 lei și recunoașterea unui drept de retenție până la

achitarea acestor cheltuieli.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că prin contractul de vânzare - cumpărare din

03 mai 1922, imobilul din București, a fost dobândit de către B.H. (H.), ai

căror moștenitori au fost H.B. și S.B., așa cum rezultă din Actul de succesiune

comun din 15 ianuarie 1980 la Berlin, de pe urma defunctei H.B., rămânând ca

moștenitor S.B., potrivit actului de succesiune, iar în urma decesului acestuia

au rămas ca moștenitori J.B. și reclamantul A.B., așa cum rezultă din actul de

succesiune comun emis la data de 05 noiembrie 1998. De asemenea, de pe urma

defunctei J.B., a rămas unic moștenitor reclamantul, potrivit certificatului de

moștenitor.

Pârâții, foști

chiriași, au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995 imobilul litigios, potrivit

contractului de vânzare - cumpărare din 31 martie 1997, contract în privința

căruia instanța a reținut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut

dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în

conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În cazul imobilelor

preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură,

fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare -

cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a

constatat că, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și față de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, titlul de proprietate căruia trebuie

să i se dea preferință este cel al pârâților, câtă vreme reclamantul nu a

formulat o acțiune în nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de

pârâți, în temeiul art. 45, devenit art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată,

acțiune care să aibă ca finalitate desființarea convenției încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995.

În aprecierea

preferabilității acestui titlu, instanța a ținut seama de Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți, precum și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum și de jurisprudența C.E.D.O. în cauzele împotriva României. În acest

context, instanța a constatat că, atâta vreme cât titlul pârâților nu a fost

desființat, aceștia au un „bun” în sensul convenției.

Mai mult, s-a

constatat că legiuitorul a intervenit și prin Legea nr. 1/2009, prin intermediul

căreia a stabilit că imobilele vândute foștilor chiriași, cu respectarea

condițiilor prevăzute de lege, nu se restituie în natură foștilor proprietari,

ca și terenurile aferente construcțiilor vândute (art. 7 alin. (1) și (4) din

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009). De asemenea, potrivit art.

45 alin. (2

1

) din aceeași lege "contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de

la data încheierii acestora".

Totodată, prin

edictarea acestei legi, legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de

vânzare - cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând prevalența

interesului subdobânditorului cu titlu oneros, impunându-se asigurarea

securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.

Nu s-a putut reține

susținerea în sensul că titlul pârâților ar proveni de la un neproprietar,

astfel încât nu poate fi considerat preferabil, având în vedere că problema

nevalabilității titlului pârâților nu se mai poate pune după expirarea

termenului în care acesta putea fi contestat, legea considerându-l ca fiind

valabil.

În ce privește

petitul precizator al acțiunii, având ca obiect cererea de obligare a pârâtului

Municipiul București la plata despăgubirilor stabilite prin expertiză, petit

subsidiar acțiunii principale, instanța a constatat că și acesta este

neîntemeiat, atâta vreme cât, din analiza notificării depuse la dosar la 14

aprilie 2009, rezultă că procedura administrativă a fost declanșată, pentru

același imobil, și de o altă persoană – B.A. Având în vedere că nu s-a făcut

dovada că notificatorul B.A. este aceeași persoană cu reclamantul B.A.,

instanța a apreciat că nu este cert dacă reclamantul din prezenta cauză are

calitatea de persoană îndreptățită, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001,

republicată, pentru a beneficia de măsura despăgubirilor.

Dat fiind că cererea

reconvențională a fost formulată doar pentru ipoteza admiterii acțiunii

principale, iar aceasta a fost respinsă, în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc.

civ., raportat la art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, tribunalul

a respins reconvențională ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr.

616/A din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului, a desființat

în parte sentința apelată, în sensul că a trimis spre rejudecare tribunalului cererea

precizatoare de acțiune formulată la data de 17 martie 2009, fila 8, dosar

tribunal, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Criticile formulate

de reclamant au vizat, pe de o parte, modul de soluționare a acțiunii

principale de constatare a nevalabilității titlului statului și de revendicare

a imobilului în litigiu de la pârâții persoane fizice, iar, pe de altă parte,

modalitatea de soluționare a cererii precizatoare care are caracter subsidiar

acțiunii principale, cerere formulată la data de 17 martie 2009.

Curtea a constatat ca

fiind neîntemeiate criticile privind respingerea acțiunii principale, reținând

următoarele considerente:

Constatarea

nevalabilității titlului statului nu reprezintă în sine un capăt de acțiune

făcând parte din analiza revendicării unde se impune ca instanțele să analizeze

valabilitatea sau nu a titlului statului.

Decretul nr. 92/1990

nu este titlu valabil de preluare a imobilului de către stat, acesta

contravenind atât Constituției Române din 1948, cât și tratatelor

internaționale la care România a aderat, respectiv Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

Nevalabilitatea

titlului statului nu atrage însă preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantului

în raport cu titlul pârâților, respectiv contractul de vânzare – cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Fiind sesizată cu o

acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului

prin naționalizare, instanța de fond a apreciat corect că sunt incidente în

cauză dispozițiile materiale ale Legii nr. 10/2001, lege specială care

reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în

perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, chiar dacă în acțiune reclamantul

a indicat ca temei juridic dispozițiile art. 480 – 481 C. civ.

Între Legea nr. 10/2001,

ca lege specială de reparație și dreptul comun în materia revendicării

imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluționat în mod corect

de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de

drept ,,specialia generalibus derogant”, potrivit căruia în situația în care

legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru

rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind

înlăturat de la aplicare dreptul comun.

Aceeași este și

concluzia care se desprinde din considerentele deciziei civile nr. 33/2009,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

obligatorie pentru instanțele naționale, conform articolului 329 C. proc. civ.,

în care s-a reținut expres că potrivit principiului enunțat mai sus, concursul

dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii, astfel cum se susține de

apelantul - reclamant.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a stabilit în considerentele deciziei menționate faptul că

,,existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de

a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul articolului 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,,.

A stabilit totodată

și faptul că atunci când există conflict între legea internă și cea internațională,

trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare, nu

are, la rândul său, un bun în sensul Convenției – o hotărâre judecătorească

anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță

legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o

jurisprudență constantă pe acest aspect.

Dând eficiență

acestor dispoziții obligatorii, tribunalul a reținut în continuare că, atâta

timp cât actul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995

nu a fost atacat în instanță, în condițiile articolului 45 din Legea nr. 10/2001

republicată, pârâții au ,,un bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1

adițional la convenție și sunt îndreptățiți la păstrarea posesiei asupra imobilului.

Cu privire la

reclamant s-a reținut dimpotrivă că acesta nu a formulat până la data

introducerii cererii de chemare în judecată altă acțiune în constatarea

nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat

restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala de

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a

amenzilor.

Nici o instanță

internă sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut reclamantului în mod

definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, situație în care

nu se poate reține că acesta are un bun actual în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Irelevantă într-o

acțiune de revendicare de drept comun, buna - credință a chiriașului cumpărător

a fost reglementată de Legea nr. 10/2001 nu numai ca o excepție de la nulitatea

actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriași în baza Legii nr. 112/1995,

dar și ca un criteriu de preferabilitate de care instanțele sunt obligate să

țină seama într-o astfel de acțiune.

În speță, la data

încheierii actului de vânzare - cumpărare între Primăria Municipiului București

și pârâți nu exista vreo cerere formulată de reclamant care să pună în discuție

valabilitatea titlului de proprietate al statului, situație în care, instanța a

reținut buna - credință a pârâților la încheierea contractului.

Pe de altă parte,

prin neatacarea în instanță în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001

republicată, titlul de proprietate al intimaților pârâți s-a consolidat,

aceștia au ajuns să dețină un bun în sensul Convenției.

În consecință,

reținând că hotărârea primei instanțe privind revendicarea este legală, Curtea a

constatat ca fiind nefondate motivele de apel vizând acest capăt de acțiune.

În ce privește însă

critica adusă de apelant privind cererea precizatoare formulată de acesta la

data de 17 martie 2009, prin care, în subsidiar, în cazul neadmiterii acțiunii

în revendicare, se solicită obligarea pârâtului Municipiul București la plata

către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului,

Curtea a constatat că această cerere precizatoare este formulată în subsidiarul

acțiunii în revendicare și se referă la acordarea contravalorii bunului ce nu

poate fi restituit reclamantului – apelant pe calea revendicării.

Instanța de fond a

analizat în mod greșit această cerere prin prisma Legii nr. 10/2001. Acordarea

de despăgubiri pentru imobilele ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001 sub

forma măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială nu se puteau

solicita decât prin notificarea prevăzută de lege, ori reclamantul nu a uzat de

această cale.

Acțiunea precizatoare

este întemeiată pe dreptul comun și trebuia analizată ca atare de către

instanța de fond.

În cadrul Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se subliniază că revendicarea e

o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta vreme cât există și

posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului.

Dacă acest lucru a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost

transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea

lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de

despăgubiri caz în care acțiunea devine personală.

Ca atare, instanța de

fond trebuia, în respectarea principiului disponibilității, să analizeze

acțiunea precizată ca o acțiune personală și nu ca o pretenție pe Legea nr. 10/2001.

Pentru a nu încălca

dublul grad de jurisdicție și constatând că instanța de fond nu a intrat în

cercetarea fondului cererii precizatoare, Curtea a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desființat în

parte sentința apelată, în sensul că a trimis spre rejudecare aceleiași

instanțe cererea precizatoare de acțiune formulată la data de 17 martie 2009,

menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a formulat următoarele

critici:

I. Instanța de apel a

interpretat greșit actul dedus judecății, menținând dispozițiile instanței de

fond, pentru următoarele considerente (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.):

Instanța de fond a

pornit la compararea titlurilor de la ipoteza că. pârâții având un titlu care

nu a fost anulat, deci un titlu valabil, au si un titlu preferabil, ipoteză

menținută în mod greșit si de instanța de apel.

Motivele pentru care

acest titlu este preferabil au fost găsite în dispozițiile art. 18 lit. c), ale

art. 45, devenit 46 în Legea nr. 10/2001, care interzic restituirea în natură a

imobilelor care au făcut obiectul vânzărilor în temeiul Legii nr. 112/1995,

precum și art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001,

potrivit căruia, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru valoarea de piață a întregului

imobil, teren și

construcții, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare.

De asemenea, instanțele

au invocat ca temei juridic al nerestituirii în natură a imobilului Legea nr. 1/2009,

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, considerând

că, de vreme ce pârâții au

un act neanulat, ei au un bun, în senul

convenției.

Nu era lipsită de

importanță ordinea

soluționării capetelor de

cerere întrucât instanța trebuia să se pronunțe mai

întâi asupra

legalității naționalizării imobilului, pentru a stabili dacă autorul pârâților

a fost titularul dreptului de proprietate asupra bunului pe care l-a înstrăinat

si apoi să compare cele două titluri supuse analizei.

În această ordine de

idei, instanța de apel trebuia să observe acest aspect și să soluționeze cu

prioritate capătul de cerere privind constatarea nevalabilitătii titlului

statului și abia

apoi să purceadă la analiza

motivelor acțiunii în revendicare

propriu-zisă, lucru pe care nu l-a

făcut.

II. În ce privește

capătul de cerere vizând compararea titlurilor de proprietate, instanța de apel

în mod greșit a considerat că din moment ce la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al pârâților

nu exista o cerere care să pună în discuție

valabilitatea titlului de

proprietate

al statului, aceștia au încheiat actul cu bună-credință,

iar prin

neatacarea în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 al acestuia, beneficiază de

un bun în sensul Convenției.

Imobilul nu a trecut

în proprietatea statului, fi

ind luat în

stăpânire fără un titlu valabil, în raport de dispozițiile C

onstituției

din 1948 și legile în vigoare la data preluării bunului.

Potrivit

dispozițiilor art. 10 din Constituția din 1948, trecerea

imobilelor în

proprietatea statului putea avea loc, în mod

excepțional,

numai pentru cauză de utilitate publică și pentru o

justă despăgubire,

condiții neîndeplinite în speță.

Art.

481 C. civ., prevede că „nimeni nu poate fi silit a-și ceda

proprietatea, afară

numai pentru cauză de utilitate publică și după plata unei drepte și prealabile

despăgubiri”.

Motivul

trecerii imobilelor în proprietatea statului nu era utilitatea

publică,

ci exprima regulile regimului totalitar, de preluare abuzivă a

imobilelor, orice

opoziție fiind imposibil de exprimat și fără nici un rezultat.

Mai mult, actul

normativ în discuție contravenea nu numai dispozițiilor de drept intern cu

privire la regimul proprietății dar și celor de drept internațional, la care

România aderase expres (Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la

10 decembrie 1948,

Pactul internațional cu

privire la drepturile civile și politice).

Față de toate

acestea, rezultă că imobilul a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea

statului și că statul nu a dobândit un drept de proprietate care să poată fi

opus reclamantului, fapt pentru care nu era în măsură să transmită un asemenea

drept.

De altfel, este de

notorietate faptul că în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995 nu se poate vorbi despre o bună-credință a cumpărătorilor

având în vedere faptul că situația juridică a acestor imobile era binecunoscută

la acea vreme.

Recurentul

susține că se impune soluția de a da preferință titlului său

, fiind întemeiată pe

principiile de drept „nemo dat quod not habet" și „nemo plus juriis ad

alium transferre potest quam ipse habet", statul neputând transmite mai

mult decât el însuși avea sau, cu alte cuvinte, neavând un drept de proprietate,

nu

putea să transmită un asemenea drept pârâților.

Mai susține

recurentul că dreptul său de proprietate asupra imobilului nu a încetat

niciodată si trebuie să primească preferință față de titlul invocat de

către pârâți, nu doar din perspectiva criteriilor

clasice de comparare a

titlurilor în cadrul unei acțiuni în revendicare,

dar si în condițiile în care legislația internă nu prevede posibilitatea unei

despăgubiri juste

și echitabile decât pentru

situația cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/

1995, aceasta fiind singura

situație în care Statul Român nu ar putea

fi

condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru

încălcarea

dreptului de proprietate.

Totodată, analiza

făcută de instanța de apel care a concluzionat că pârâții dețin un bun în

sensul Convenției, datorită faptului că acesta nu a fost atacat cu o acțiune în

anulare este neîntemeiată având în vedere faptul că motivul esențial pentru

care instanța poate și trebuie să admită cererea de restituire în natură îl

reprezintă nepierderea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite, ceea

ce s-a recunoscut în mod explicit în art. 2 din Legea nr. 10/2001, abrogarea

ulterioară neputând avea efectul retractării acestei recunoașteri.

Existența

dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei

îndreptățite dă

dreptul la acțiune fără a distinge în funcție de posibilitatea restituirii în

natură sau în echivalent.

Concluzia CEDO pe

aspectul despăgubirilor acordate prin intermediul legii de reparație, respectiv

Legea nr. 10/2001 este foarte clar în sensul că, deși Legea nr. 10/2001

deschide accesul la o procedură administrativă, iar apoi la una contencioasă,

accesul rămâne în continuare teoretic și iluzoriu, întrucât existența unui

decalaj semnificativ intre termenele prevăzute de lege pentru luarea unei decizii,

propunerea de compensări nu oferă nici o garanție pârtilor cu privire la durata

si rezultatul etapei, iar contestarea deciziei si punerea acesteia în executare

se face tot în conformitate cu

procedura

prevăzută de Legea nr. 247/2005, astfel că singura modalitate reală de reparare

efectivă a

prejudiciului cauzat ar fi fost restituirea bunului în natură.

Recurentul mai

susține că, deși tratamentul suferit de autorii săi, care au fost deposedați în

mod abuziv de un drept elementar, constituțional, este de necomparat cu

prejudiciul pe care l-ar putea suferi cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995 în

urma pierderii dreptului lor de proprietate, sistemul

reparator acordat de legiuitor

îi susține pe aceștia din urmă.

Măsurile reparatorii puse

la dispoziție de stat celor aflați în situații similare cu ale recurentului

sunt iluzorii, nesigure

, fără o finalitate

precisă și intr-un interval nedeterminat de soluționare.

Pentru aceste motive recurentul

consideră că în mod greșit instanța de apel

a

respins criticile aduse hotărârii instanței de fond în

ce privește

capătul de cerere privind revendicarea, chiar dacă s-ar lua în calcul că

intimații-pârâți ar beneficia de un bun în sensul Convenției.

Recurentul

– reclamant solicită admiterea recursului și

modificarea în

parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului astfel cum a fost

formulat

.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. În raport de

situația de fapt reținută, curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile art.

480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile Unite.

Motivele de recurs se

circumscriu ipotezei că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod

abuziv, statul nu deținea un titlu valabil la momentul înstrăinării imobilului,

iar pârâții – cumpărători nu au fost de bună credință la încheierea

contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, astfel că titlul lor de

proprietate nu este valabil.

Având în vedere că

reclamantul a investit instanța cu o acțiune în revendicare, prin care a

solicitat ca, în temeiul art. 480, 481 C. civ., în urma comparării titlurilor

de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului său, în mod

corect instanța de apel a avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul

rând, prevederile cuprinse în legea specială - Legea nr. 10/2001- având în

vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face

obiectul reglementării acestei legi.

Examinarea

valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii

nr.

213/1998, deoarece potrivit

art.

6

alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație.

Or, în materia

imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de

reparație, anume, Legea

nr.

10/2001, act normativ

care, din perspectiva

art.

2

lit.

h)

sau

lit.

i), permitea și el evaluarea titlului

statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea

notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială

reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără

titlu valabil.

Procedurile

reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantului să se

conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare

unității deținătoare în termenul și condițiile

art.

22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Sancțiunea pentru

omisiunea de a formula notificare, potrivit

art.

22 alin.

(5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În acest context, de

vreme ce reclamantul nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului

potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile

art.

6

alin. (1) din Legea

nr.

213/1998, anume verificarea

conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, cu tratatele

internaționale la care România era parte ori a legilor în vigoare la data

preluării imobilului de către stat.

Oricum, simpla

constatare a nevalabilității titlului statului nu-i conferă reclamantului un

„bun” în sensul Convenției, fără dispunerea și a restituirii imobilului.

În acest sens, în

Hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții contra României din 12

octombrie 2010, Curtea a reținut că:

că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a

Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă

fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.»

Față de aceste

considerente, se constată că întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut

printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului

solicitat în prezenta cauză, constatarea judiciară a

nevalabilității

titlului statului

nu prezintă nici o relevanță întrucât indiferent de valabilitatea titlului

statului, dreptul de despăgubire este reglementat de Legea nr. 10/2001, cu

respectarea procedurii.

II. Potrivit dispozițiilor

cuprinse în legea specială, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat

și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului

poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum contractul de vânzare cumpărare a

fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din același act normativ.

În

cadrul acțiunii în revendicare, preferabilitatea titlului

chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995

nu derivă din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., astfel cum

susține recurentul, ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.

Prin

urmare, având în vedere situația particulară a imobilului în litigiu, respectiv

faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat

între anii 1945–1989, titlul pârâților devine preferabil față de criteriile

speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului

de vânzare–cumpărare, ce nu a fost anulat în instanță.

Aplicarea

în speță a Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege

specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada

comunistă, ea înlătură dreptul comun în materie de revendicare, reprezentat de

dispozițiile Codului civil, acțiunea reclamantului neputând fi soluționată

făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul

lui de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu

prioritate, norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.

În consecință,

criteriul de analiză al prezentei acțiuni în revendicare nu îl reprezintă

compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate

de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a

bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului

și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în

justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea

nulității acestuia, în interiorul termenului special de prescripție de 1 an

prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Or, reclamantul nu a

acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care

a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială

de reparație, aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul obținerii

unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul.

Prin urmare, însăși

atitudinea de pasivitate a reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea

actualei situații.

La data expirării termenului

de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, 14 august

2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au

dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că,

nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să

păstreze apartamentul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituite în

natură foștilor proprietari.

Neacționând în sensul

atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat

consecințele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, așa cum s-a

arătat deja, nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute și

aceasta indiferent dacă imobilul s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau

fără titlu valabil, după distincțiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

susținerea că nici titlul de proprietate al reclamantului nu a fost anulat și,

ca atare, păstrarea titlului pârâților nu ar prezenta relevanța juridică

reținută de Curte, în soluționarea prezentei acțiuni, aceasta nu este

întemeiată. Potrivit celor expuse în precedent, menținerea titlului de

proprietate al pârâților (care, în speță, este rezultatul neacționării

reclamantului în termenul de prescripție), ca și atitudinea subiectivă a cumpărătorului

chiriaș la încheierea contractului (care nu a putut fi analizată față de

neformularea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare

cumpărare) sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâților, ce nu

pot fi puse în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Cum s-a precizat mai

sus, în decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de

conflict între legea națională și documentul european, are prioritate cel din

urmă. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori insecurității raporturilor juridice.

În speță, nu se poate

pune problema conflictului între legea națională și Convenție deoarece

reclamantul nu are un „bun actual” din perspectiva documentului european și

nici speranța legitimă de a-l dobândi, pentru considerentele ce se succed:

Nici din perspectiva art.

1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate,

astfel cum susține recurenta.

Astfel, în Hotărârea

pilot pronunțată în cauza A. și alții contra României din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a

reținut că:

„134. (…) un

reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în

sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „ o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au

dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul

administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în

dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat

al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a

Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă

fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea

interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a

recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deși toate

constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un

titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

de care reclamantele s-ar putea prevala.

constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine

în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă

dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au

dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru

a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului

și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”.

Față de aceste

considerente ale instanței europene, se constată că, întrucât reclamantului nu

i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la

restituire a apartamentului solicitat în prezenta cauză, acesta are dreptul la

despăgubiri în condițiile legii speciale de reparație.

Câtă vreme contractul

de vânzare cumpărare încheiat cu statul nu a fost constatat nul, beneficiază de

prezumția că a fost încheiat legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase

recurentului în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C.

civ., imobilul în litigiu.

Nu

poate fi primită nici susținerea potrivit căreia titlul pârâților nu este

valabil întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu și, ca atare, nu

putea forma obiect al contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la

imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

prevede că acestea „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație" or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de

reparație, potrivit căreia, în cadrul acțiunii în revendicare, titlul pârâților

este preferabil, față de dispozițiile art. 18 lit. c) și de împrejurarea că

reclamantul nu a solicitat, în termenul prevăzut de art. 45, constatarea

nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâți și stat.

Pentru a da

preferabilitate titlului deținut de pârâți, curtea de apel a avut în vedere nu

doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, care a stabilit în mod constant că unul din elementele

fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității

raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăți

istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută

fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.

În acest sens, este

relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc

contra Republicii Cehe, în care s-a arătat:

„Curtea acceptă că

obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele

anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist,

este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că

această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri

disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în

considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația

de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru

faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că decizia curții de apel a fost pronunțată cu

respectarea legii, fiind în concordanță și cu decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Acestea sunt

considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și

pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul

B.A.

împotriva deciziei nr. 616/A din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2012.