ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1703/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București, reclamantul B.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, L.P. și L.V., să se constate că statul a preluat fără titlu imobilul situat în București, str. Louis Blank și în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților să fie obligați pârâții persoane fizice să îi lase în deplină proprietate imobilul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 10187 din 04 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat către Tribunalul București – secția civilă competența soluționării acțiunii, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., față de valoarea de expertiză a imobilului de 632.251 lei. Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. 4096/3/2009. Prin sentința civilă nr. 549 din 14 aprilie 2009, Tribunalul București - secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată a reclamantului și cererea reconvențională a pârâților persoane fizice, prin care au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor utile și a celor necesare efectuate de ei la imobil, estimate la 20.000 lei și recunoașterea unui drept de retenție până la achitarea acestor cheltuieli. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin contractul de vânzare - cumpărare din 03 mai 1922, imobilul din București, a fost dobândit de către B.H.

(H.), ai căror moștenitori au fost H.B. și S.B., așa cum rezultă din Actul de succesiune comun din 15 ianuarie 1980 la Berlin, de pe urma defunctei H.B., rămânând ca moștenitor S.B., potrivit actului de succesiune, iar în urma decesului acestuia au rămas ca moștenitori J.B. și reclamantul A.B., așa cum rezultă din actul de succesiune comun emis la data de 05 noiembrie 1998. De asemenea, de pe urma defunctei J.B., a rămas unic moștenitor reclamantul, potrivit certificatului de moștenitor. Pârâții, foști chiriași, au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995 imobilul litigios, potrivit contractului de vânzare - cumpărare din 31 martie 1997, contract în privința căruia instanța a reținut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a constatat că, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și față de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, titlul de proprietate căruia trebuie să i se dea preferință este cel al pârâților, câtă vreme reclamantul nu a formulat o acțiune în nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți, în temeiul art. 45, devenit art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată, acțiune care să aibă ca finalitate desființarea convenției încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În aprecierea preferabilității acestui titlu, instanța a ținut seama de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, precum și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum și de jurisprudența C.E.D.O. în cauzele împotriva României. În acest context, instanța a constatat că, atâta vreme cât titlul pârâților nu a fost desființat, aceștia au un „bun” în sensul convenției. Mai mult, s-a constatat că legiuitorul a intervenit și prin Legea nr. 1/2009, prin intermediul căreia a stabilit că imobilele vândute foștilor chiriași, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, nu se restituie în natură foștilor proprietari, ca și terenurile aferente construcțiilor vândute (art. 7 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009).

De asemenea, potrivit art. 45 alin. (2 1 ) din aceeași lege "contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora". Totodată, prin edictarea acestei legi, legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând prevalența interesului subdobânditorului cu titlu oneros, impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Nu s-a putut reține susținerea în sensul că titlul pârâților ar proveni de la un neproprietar, astfel încât nu poate fi considerat preferabil, având în vedere că problema nevalabilității titlului pârâților nu se mai poate pune după expirarea termenului în care acesta putea fi contestat, legea considerându-l ca fiind valabil.

În ce privește petitul precizator al acțiunii, având ca obiect cererea de obligare a pârâtului Municipiul București la plata despăgubirilor stabilite prin expertiză, petit subsidiar acțiunii principale, instanța a constatat că și acesta este neîntemeiat, atâta vreme cât, din analiza notificării depuse la dosar la 14 aprilie 2009, rezultă că procedura administrativă a fost declanșată, pentru același imobil, și de o altă persoană – B.A. Având în vedere că nu s-a făcut dovada că notificatorul B.A. este aceeași persoană cu reclamantul B.A., instanța a apreciat că nu este cert dacă reclamantul din prezenta cauză are calitatea de persoană îndreptățită, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru a beneficia de măsura despăgubirilor.

Dat fiind că cererea reconvențională a fost formulată doar pentru ipoteza admiterii acțiunii principale, iar aceasta a fost respinsă, în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, tribunalul a respins reconvențională ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 616/A din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului, a desființat în parte sentința apelată, în sensul că a trimis spre rejudecare tribunalului cererea precizatoare de acțiune formulată la data de 17 martie 2009, fila 8, dosar tribunal, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Criticile formulate de reclamant au vizat, pe de o parte, modul de soluționare a acțiunii principale de constatare a nevalabilității titlului statului și de revendicare a imobilului în litigiu de la pârâții persoane fizice, iar, pe de altă parte, modalitatea de soluționare a cererii precizatoare care are caracter subsidiar acțiunii principale, cerere formulată la data de 17 martie 2009. Curtea a constatat ca fiind neîntemeiate criticile privind respingerea acțiunii principale, reținând următoarele considerente: Constatarea nevalabilității titlului statului nu reprezintă în sine un capăt de acțiune făcând parte din analiza revendicării unde se impune ca instanțele să analizeze valabilitatea sau nu a titlului statului.

Decretul nr. 92/1990 nu este titlu valabil de preluare a imobilului de către stat, acesta contravenind atât Constituției Române din 1948, cât și tratatelor internaționale la care România a aderat, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului. Nevalabilitatea titlului statului nu atrage însă preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantului în raport cu titlul pârâților, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Fiind sesizată cu o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naționalizare, instanța de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispozițiile materiale ale Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, chiar dacă în acțiune reclamantul a indicat ca temei juridic dispozițiile art. 480 – 481 C. civ.

Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație și dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluționat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept ,,specialia generalibus derogant”, potrivit căruia în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. Aceeași este și concluzia care se desprinde din considerentele deciziei civile nr. 33/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele naționale, conform articolului 329 C. proc.

civ., în care s-a reținut expres că potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii, astfel cum se susține de apelantul - reclamant. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în considerentele deciziei menționate faptul că ,,existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,,.

A stabilit totodată și faptul că atunci când există conflict între legea internă și cea internațională, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Dând eficiență acestor dispoziții obligatorii, tribunalul a reținut în continuare că, atâta timp cât actul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanță, în condițiile articolului 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâții au ,,un bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție și sunt îndreptățiți la păstrarea posesiei asupra imobilului.

Cu privire la reclamant s-a reținut dimpotrivă că acesta nu a formulat până la data introducerii cererii de chemare în judecată altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor. Nici o instanță internă sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, situație în care nu se poate reține că acesta are un bun actual în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Irelevantă într-o acțiune de revendicare de drept comun, buna - credință a chiriașului cumpărător a fost reglementată de Legea nr. 10/2001 nu numai ca o excepție de la nulitatea actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriași în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca un criteriu de preferabilitate de care instanțele sunt obligate să țină seama într-o astfel de acțiune.

În speță, la data încheierii actului de vânzare - cumpărare între Primăria Municipiului București și pârâți nu exista vreo cerere formulată de reclamant care să pună în discuție valabilitatea titlului de proprietate al statului, situație în care, instanța a reținut buna - credință a pârâților la încheierea contractului. Pe de altă parte, prin neatacarea în instanță în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, titlul de proprietate al intimaților pârâți s-a consolidat, aceștia au ajuns să dețină un bun în sensul Convenției. În consecință, reținând că hotărârea primei instanțe privind revendicarea este legală, Curtea a constatat ca fiind nefondate motivele de apel vizând acest capăt de acțiune.

În ce privește însă critica adusă de apelant privind cererea precizatoare formulată de acesta la data de 17 martie 2009, prin care, în subsidiar, în cazul neadmiterii acțiunii în revendicare, se solicită obligarea pârâtului Municipiul București la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului, Curtea a constatat că această cerere precizatoare este formulată în subsidiarul acțiunii în revendicare și se referă la acordarea contravalorii bunului ce nu poate fi restituit reclamantului – apelant pe calea revendicării. Instanța de fond a analizat în mod greșit această cerere prin prisma Legii nr. 10/2001. Acordarea de despăgubiri pentru imobilele ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001 sub forma măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială nu se puteau solicita decât prin notificarea prevăzută de lege, ori reclamantul nu a uzat de această cale.

Acțiunea precizatoare este întemeiată pe dreptul comun și trebuia analizată ca atare de către instanța de fond. În cadrul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se subliniază că revendicarea e o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta vreme cât există și posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă acest lucru a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri caz în care acțiunea devine personală. Ca atare, instanța de fond trebuia, în respectarea principiului disponibilității, să analizeze acțiunea precizată ca o acțiune personală și nu ca o pretenție pe Legea nr. 10/2001.

Pentru a nu încălca dublul grad de jurisdicție și constatând că instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului cererii precizatoare, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desființat în parte sentința apelată, în sensul că a trimis spre rejudecare aceleiași instanțe cererea precizatoare de acțiune formulată la data de 17 martie 2009, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a formulat următoarele critici: I. Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, menținând dispozițiile instanței de fond, pentru următoarele considerente (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.): Instanța de fond a pornit la compararea titlurilor de la ipoteza că. pârâții având un titlu care nu a fost anulat, deci un titlu valabil, au si un titlu preferabil, ipoteză menținută în mod greșit si de instanța de apel. Motivele pentru care acest titlu este preferabil au fost găsite în dispozițiile art. 18 lit. c), ale art. 45, devenit 46 în Legea nr. 10/2001, care interzic restituirea în natură a imobilelor care au făcut obiectul vânzărilor în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață a întregului imobil, teren și construcții, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare.

De asemenea, instanțele au invocat ca temei juridic al nerestituirii în natură a imobilului Legea nr. 1/2009, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, considerând că, de vreme ce pârâții au un act neanulat, ei au un bun, în senul convenției. Nu era lipsită de importanță ordinea soluționării capetelor de cerere întrucât instanța trebuia să se pronunțe mai întâi asupra legalității naționalizării imobilului, pentru a stabili dacă autorul pârâților a fost titularul dreptului de proprietate asupra bunului pe care l-a înstrăinat si apoi să compare cele două titluri supuse analizei. În această ordine de idei, instanța de apel trebuia să observe acest aspect și să soluționeze cu prioritate capătul de cerere privind constatarea nevalabilitătii titlului statului și abia apoi să purceadă la analiza motivelor acțiunii în revendicare propriu-zisă, lucru pe care nu l-a făcut.

II. În ce privește capătul de cerere vizând compararea titlurilor de proprietate, instanța de apel în mod greșit a considerat că din moment ce la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al pârâților nu exista o cerere care să pună în discuție valabilitatea titlului de proprietate al statului, aceștia au încheiat actul cu bună-credință, iar prin neatacarea în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 al acestuia, beneficiază de un bun în sensul Convenției. Imobilul nu a trecut în proprietatea statului, fi ind luat în stăpânire fără un titlu valabil, în raport de dispozițiile C onstituției din 1948 și legile în vigoare la data preluării bunului. Potrivit dispozițiilor art. 10 din Constituția din 1948, trecerea imobilelor în proprietatea statului putea avea loc, în mod excepțional, numai pentru cauză de utilitate publică și pentru o justă despăgubire, condiții neîndeplinite în speță.

Art. 481 C. civ., prevede că „nimeni nu poate fi silit a-și ceda proprietatea, afară numai pentru cauză de utilitate publică și după plata unei drepte și prealabile despăgubiri”. Motivul trecerii imobilelor în proprietatea statului nu era utilitatea publică, ci exprima regulile regimului totalitar, de preluare abuzivă a imobilelor, orice opoziție fiind imposibil de exprimat și fără nici un rezultat. Mai mult, actul normativ în discuție contravenea nu numai dispozițiilor de drept intern cu privire la regimul proprietății dar și celor de drept internațional, la care România aderase expres (Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice).

Față de toate acestea, rezultă că imobilul a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea statului și că statul nu a dobândit un drept de proprietate care să poată fi opus reclamantului, fapt pentru care nu era în măsură să transmită un asemenea drept. De altfel, este de notorietate faptul că în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se poate vorbi despre o bună-credință a cumpărătorilor având în vedere faptul că situația juridică a acestor imobile era binecunoscută la acea vreme. Recurentul susține că se impune soluția de a da preferință titlului său , fiind întemeiată pe principiile de drept „nemo dat quod not habet" și „nemo plus juriis ad alium transferre potest quam ipse habet", statul neputând transmite mai mult decât el însuși avea sau, cu alte cuvinte, neavând un drept de proprietate, nu putea să transmită un asemenea drept pârâților.

Mai susține recurentul că dreptul său de proprietate asupra imobilului nu a încetat niciodată si trebuie să primească preferință față de titlul invocat de către pârâți, nu doar din perspectiva criteriilor clasice de comparare a titlurilor în cadrul unei acțiuni în revendicare, dar si în condițiile în care legislația internă nu prevede posibilitatea unei despăgubiri juste și echitabile decât pentru situația cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/ 1995, aceasta fiind singura situație în care Statul Român nu ar putea fi condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului de proprietate.

Totodată, analiza făcută de instanța de apel care a concluzionat că pârâții dețin un bun în sensul Convenției, datorită faptului că acesta nu a fost atacat cu o acțiune în anulare este neîntemeiată având în vedere faptul că motivul esențial pentru care instanța poate și trebuie să admită cererea de restituire în natură îl reprezintă nepierderea dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite, ceea ce s-a recunoscut în mod explicit în art. 2 din Legea nr. 10/2001, abrogarea ulterioară neputând avea efectul retractării acestei recunoașteri. Existența dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei îndreptățite dă dreptul la acțiune fără a distinge în funcție de posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent.

Concluzia CEDO pe aspectul despăgubirilor acordate prin intermediul legii de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 este foarte clar în sensul că, deși Legea nr. 10/2001 deschide accesul la o procedură administrativă, iar apoi la una contencioasă, accesul rămâne în continuare teoretic și iluzoriu, întrucât existența unui decalaj semnificativ intre termenele prevăzute de lege pentru luarea unei decizii, propunerea de compensări nu oferă nici o garanție pârtilor cu privire la durata si rezultatul etapei, iar contestarea deciziei si punerea acesteia în executare se face tot în conformitate cu procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, astfel că singura modalitate reală de reparare efectivă a prejudiciului cauzat ar fi fost restituirea bunului în natură.

Recurentul mai susține că, deși tratamentul suferit de autorii săi, care au fost deposedați în mod abuziv de un drept elementar, constituțional, este de necomparat cu prejudiciul pe care l-ar putea suferi cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995 în urma pierderii dreptului lor de proprietate, sistemul reparator acordat de legiuitor îi susține pe aceștia din urmă. Măsurile reparatorii puse la dispoziție de stat celor aflați în situații similare cu ale recurentului sunt iluzorii, nesigure , fără o finalitate precisă și intr-un interval nedeterminat de soluționare. Pentru aceste motive recurentul consideră că în mod greșit instanța de apel a respins criticile aduse hotărârii instanței de fond în ce privește capătul de cerere privind revendicarea, chiar dacă s-ar lua în calcul că intimații-pârâți ar beneficia de un bun în sensul Convenției.

Recurentul – reclamant solicită admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat . Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. În raport de situația de fapt reținută, curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile Unite. Motivele de recurs se circumscriu ipotezei că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, statul nu deținea un titlu valabil la momentul înstrăinării imobilului, iar pârâții – cumpărători nu au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, astfel că titlul lor de proprietate nu este valabil.

Având în vedere că reclamantul a investit instanța cu o acțiune în revendicare, prin care a solicitat ca, în temeiul art. 480, 481 C. civ., în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului său, în mod corect instanța de apel a avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială - Legea nr. 10/2001- având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul reglementării acestei legi. Examinarea valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparație, anume, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea și el evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil. Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantului să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. În acest context, de vreme ce reclamantul nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, cu tratatele internaționale la care România era parte ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat. Oricum, simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu-i conferă reclamantului un „bun” în sensul Convenției, fără dispunerea și a restituirii imobilului.

În acest sens, în Hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții contra României din 12 octombrie 2010, Curtea a reținut că: 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (.) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.» Față de aceste considerente, se constată că întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea judiciară a nevalabilității titlului statului nu prezintă nici o relevanță întrucât indiferent de valabilitatea titlului statului, dreptul de despăgubire este reglementat de Legea nr. 10/2001, cu respectarea procedurii.

II. Potrivit dispozițiilor cuprinse în legea specială, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din același act normativ. În cadrul acțiunii în revendicare, preferabilitatea titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 nu derivă din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., astfel cum susține recurentul, ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, având în vedere situația particulară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945–1989, titlul pârâților devine preferabil față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare–cumpărare, ce nu a fost anulat în instanță. Aplicarea în speță a Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, ea înlătură dreptul comun în materie de revendicare, reprezentat de dispozițiile Codului civil, acțiunea reclamantului neputând fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lui de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate, norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.

În consecință, criteriul de analiză al prezentei acțiuni în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestuia, în interiorul termenului special de prescripție de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Or, reclamantul nu a acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul. Prin urmare, însăși atitudinea de pasivitate a reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații. La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze apartamentul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituite în natură foștilor proprietari.

Neacționând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecințele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, așa cum s-a arătat deja, nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute și aceasta indiferent dacă imobilul s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincțiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește susținerea că nici titlul de proprietate al reclamantului nu a fost anulat și, ca atare, păstrarea titlului pârâților nu ar prezenta relevanța juridică reținută de Curte, în soluționarea prezentei acțiuni, aceasta nu este întemeiată.

Potrivit celor expuse în precedent, menținerea titlului de proprietate al pârâților (care, în speță, este rezultatul neacționării reclamantului în termenul de prescripție), ca și atitudinea subiectivă a cumpărătorului chiriaș la încheierea contractului (care nu a putut fi analizată față de neformularea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare) sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâților, ce nu pot fi puse în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului. Cum s-a precizat mai sus, în decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între legea națională și documentul european, are prioritate cel din urmă.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurității raporturilor juridice. În speță, nu se poate pune problema conflictului între legea națională și Convenție deoarece reclamantul nu are un „bun actual” din perspectiva documentului european și nici speranța legitimă de a-l dobândi, pentru considerentele ce se succed: Nici din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate, astfel cum susține recurenta. Astfel, în Hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reținut că: „134.

(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „ o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. (…) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”. Față de aceste considerente ale instanței europene, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a apartamentului solicitat în prezenta cauză, acesta are dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale de reparație.

Câtă vreme contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase recurentului în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ., imobilul în litigiu. Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia titlul pârâților nu este valabil întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu și, ca atare, nu putea forma obiect al contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație" or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație, potrivit căreia, în cadrul acțiunii în revendicare, titlul pârâților este preferabil, față de dispozițiile art. 18 lit. c) și de împrejurarea că reclamantul nu a solicitat, în termenul prevăzut de art. 45, constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâți și stat.

Pentru a da preferabilitate titlului deținut de pârâți, curtea de apel a avut în vedere nu doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorității dreptului este principiul securității raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.

În acest sens, este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia curții de apel a fost pronunțată cu respectarea legii, fiind în concordanță și cu decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva deciziei nr. 616/A din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.