ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5487/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5487/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr.

28861/3/2007, reclamantul B.A. a chemat în judecată pârâtul Municipiul

București prin Primarul General solicitând restituirea în natură a imobilului

situat în București, str. L.B. nr. 28, sector 1, compus din teren și

construcție, în măsura în care nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995

și să fie obligat pârâtul să îi lase în deplină proprietate și liniștit posesie

imobilul menționat.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului din București, str. L.B.

nr. 28, sector 1, compus din teren în suprafață de 213 mp. și construcție.

Imobilul a fost dobândit de bunicul său, B.H., numit și H. (sau H.U.), prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10111 din 3 mai 1922 de

Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. Acesta a decedat la data de 25 decembrie

1953, moștenitorii săi fiind soția sa, H.B., și fiul său, S.B., după cum

rezultă din actul de succesiune eliberat în dosarul succesoral nr. 61 VI 828/77

de către Tribunalul Schoneberg la data de 15 ianuarie 1980. H.B. a decedat la data

de 28 februarie 1981, moștenitorul său fiind fiul său, S.B., conform actului de

succesiune comun eliberat de Tribunalul Schoneberg în dosarul succesoral nr.

162/64 VI 1974 - 1975/98. La data de 10 iulie 1988 a decedat și S.B.,

moștenitorii săi fiind J.B., în calitate de soție supraviețuitoare și

reclamantul. La data de 10 decembrie 1998, a decedat și J.B., reclamantul fiind

moștenitor în calitate de fiu, conform certificatului de moștenitor eliberat de

Tribunalul Schoneberg în dosarul succesoral nr. 162/64 VI.

Reclamantul a mai

arătat că imobilul a fost preluat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950,

privind naționalizarea unor imobile, poziția 869, pe numele „B.H.".

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul acesteia, prin notificarea nr. 2679 din

13 august 2001, făcută în numele său de către mandatarul F.C., reclamantul a

solicitat restituirea în natură a imobilului. Notificarea a fost comunicată

prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc T.G. și înregistrată la

Primăria Municipiului București, numărul dosarului fiind 14143/2001. Ulterior a

depus la acest dosar, în termenul legal, toate documentele necesare

soluționării notificării, atât cele prevăzute de lege, cât și cele cerute în

mod suplimentar de către comisia constituită pentru soluționarea acestor

notificări. Cu toate că a depus toate documentele necesare și a stăruit în

soluționarea acestei notificări, ea nu a fost soluționată nici până în prezent.

Reclamantul a invocat

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

arătând că în situația de față, pârâtul nu a soluționat cererea sa în termenul

legal și imperativ de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la

data depunerii actelor doveditoare, aceasta echivalând cu un refuz tacit de

restituire în natură, cu lipsa unei rezolvări favorabile.

Pentru aceste motive,

cererea sa reprezintă o contestație întemeiată pe prevederile art. 24 alin. (3

1

),

la refuzul pârâtului de restituire a imobilului în natură, care chiar dacă nu

este unul expres, este incontestabil. În această situație, instanța este

îndrituită să analizeze pe fond cererea sa și să-i recunoască dreptul la

restituirea în natură a imobilului indicat, să dispună restituirea în natură a

acestui imobil și să oblige pârâtul să-i lase imobilul în deplină proprietate

și liniștită posesie.

Prin Sentința civilă

nr, 1271 din 11 octombrie 2007 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării

cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin Decizia civilă

nr. 646 R din 29 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis recursul, a

modificat sentința, a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului

București și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Prin Sentința civilă

nr. 220 din 17 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a constatat că prezenta acțiune este una în

revendicare imobiliară. A mai reținut că, din înscrisurile și expertizele

tehnice efectuate, rezultă că apartamentele ce compun imobilul au fost vândute

foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995. A reținut că pârâtul

Municipiul București nu mai este deci posesorul neproprietar al bunului

întrucât acesta a înstrăinat imobilul, acțiunea în revendicare fiind

neîntemeiată. În ceea ce privește suprafața de teren de sub construcție de

17,08 mp. ce nu a fost vândută, instanța a reținut că sunt aplicabile

dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, care prevăd că nu se restituie terenurile

aferente imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia civilă

nr. 565 A din 9 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecarea în fond aceleiași instanțe, reținând

că prin Decizia civilă nr. 646/2007 pronunțată de Curtea de Apel București s-a

reținut că natura juridică a acțiunii este de contestație întemeiată pe

prevederile Legii nr. 10/2001, contestație formulată împotriva refuzului

pârâtului de restituire a imobilului în natură și nu o acțiune în revendicare.

În aceeași decizie,

instanța a reținut că tribunalul este competent să soluționeze nu numai

contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățită în cazul refuzului nejustificat al entităților

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, instanța invocând

în considerente decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul

legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În rejudecare,

Tribunalul București, a pronunțat Sentința civilă nr. 960 din 2 iulie 2010 prin

care a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să emită în favoarea

reclamantului dispoziție conținând propunere de acordare de despăgubiri în

condițiile legii speciale ale art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005

pentru imobilul situat în București, str. L.B. nr. 28, sector 1 compus din

teren în suprafață de 213 mp și construcție subsol, parter, etaj, pod care nu

poate fi restituit în natură și a luat act că reclamantul nu solicită

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că reclamatul a formulat

notificarea nr. 2679 la 10 august 2001 prin care a solicitat restituirea în

natură a imobilului din București, str. L.B. nr. 28, sector 1, însă notificarea

lui nu a fost soluționată până în prezent, ceea ce îi deschide acestuia calea

acțiunii în justiție pentru a se statua asupra pretențiilor formulate, astfel

cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XX/2007.

Cercetând pe fond

cauza, s-a reținut că imobilul din București, str. L.B. nr. 28 (fost nr. 58,

fost șos. B. nr. 11, lot 58) compus din teren și clădiri a fot dobândit de H.B.

prin contractul de vânzare cumpărare nr. 10111 din 3 mai 1922.

Reclamantul și-a

dovedit calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 4 din Legea nr.

10/2001, fiind succesorul în drepturi al lui H.B., ce a fost moștenit de soția

supraviețuitoare H.B. și de fiul S. H.B. a fost moștenită de fiul său, S.B., de

pe urma căruia au rămas ca moștenitori reclamantul B.A. și J.B., fiecare cu

câte o cotă de 1/2 din moștenire. J.B. a fost moștenită de către reclamant

potrivit actelor de succesiune eliberate de Tribunalul din Schoneberg.

Imobilul a fost

preluat de Stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 poziția 869 din anexă, de la

B.H. (H.B.) și a fost ulterior vândut chiriașilor în temeiul Legii nr.

112/1995, după cum urmează: ap. 1 de la parter către B.D.D. și J. prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 184/20920 din 26 septembrie 1996, ap. 2 de

la et. 1 către D.R.C. - prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2635/30169 din

6 ianuarie 1997, ap. 2 subsol către A.D. - prin contactul de vânzare-cumpărare

nr. 3898/19628 din 2 aprilie 1997 și apartamentul fără număr către L.P. și V. -

prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3857/24787 din 31 martie 1997.

Prin raportul de

expertiză construcții ce s-a administrat, s-a stabilit că în imobil nu mai

există nici un spațiu nevândut, iar prin răspunsul la obiecțiuni dat de același

expert s-a precizat că în podul imobilului se află baia familiei D., cămara

familiei A., iar restul podului ce nu formează obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare, situat în zona paralelă cu strada, a fost împărțit între

familia D. și B. care și-au delimitat prin înțelegere câte o boxă fiecare.

În ceea ce privește

situația terenului aferent imobilului, stabilită în urma administrării unei

expertize topografice, a rezultat că în baza contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a vândut chiriașilor-cumpărători o

suprafață de 158,41 mp. situată sub construcție, că suprafața în fapt a

imobilului este mai mare decât cea din actele de proprietate (fiind de 255,39

mp. față de 213 mp. cât este înscris în acte), fiind liberă de construcții o

suprafață de 79,9 mp.

S-a apreciat că

preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr.

10/2001, reclamantul fiind îndreptățit să beneficieze de măsurile reparatorii

reglementate de această lege, restituirea în natură a imobilului neputând fi

asigurată față de realitatea înstrăinării construcției și a unei părți a

terenului către chiriași, a necontestării acestor contracte, dar și în raport

de conținutul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Expertiza construcții

a stabilit că nu mai există spații nevândute către chiriași, iar în ceea ce

privește spațiile comune vândute acestora, care însumate nu ating procentul de

100%, s-a arătat că întrucât au un caracter accesoriu față de bunul principal

(locuințele vândute), urmează regimul juridic al bunurilor principale și nu pot

forma obiectul unei dispoziții de restituire independent de acestea.

Aceste considerente

sunt valabile și pentru podul imobilului.

Cât privește terenul

liber de construcții rămas neînstrăinat s-a arătat că nici el nu poate face

obiectul restituirii în natură pe de o parte întrucât este afectat servituții

de trecere pentru proprietarii din imobil, astfel că se aplică prin analogie

art. 11 alin. (2) și (9) din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte întrucât

conform art. I pct. 5 din Legea nr. 1/2009, terenurile aferente imobilelor

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se restituie în natură.

Prin Decizia civilă

nr. 574/A din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins apelurile declarate de

părți.

Pentru a pronunța

această decizie, s-a reținut că prima instanță a stabilit în mod corect

situația de fapt a cauzei pe baza probatoriilor administrate.

Cu înscrisurile

aflate în dosarul de fond la filele 7-16 apelantul-reclamant a dovedit dreptul

de proprietate asupra imobilului din București, str. L.B. nr. 28, sector 1,

compus din teren în suprafață de 213 mp. și construcție având parter, etaj, pod

ce aparținut numitului B.H. zis și He., de la care bunul a fost preluat de stat

în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția 869 din anexă. De asemenea,

apelantul-reclamant a dovedit și calitatea sa de succesor în drepturi față de

numitul B.H., al cărui descendent de gradul II este, cu înscrisurile aflate la

filele 17-20.

Recunoscând

reclamantului calitatea de persoană îndreptățită la a obține măsuri reparatorii

prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța a pronunțat o hotărâre

prin care a obligat pe pârât să remită în favoarea reclamantului dispoziție

conținând propunere de acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale,

art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din București,

str. L.B. nr. 28, sector 1, compus din teren de 213 mp. și construcție formată

din subsol, parter, etaj, pod, imobil imposibil de restituit în natură.

Cât privește apelul

declarat de reclamant, s-a reținut că nu se poate proceda la restituirea în

natură a părții de teren și de construcție din imobilul situat în București,

str. L.B. nr. 28, sector 1, ce nu au fost înstrăinate.

În concret, aceste

părți din imobil constau în suprafața de 79,9 mp. teren liberă de construcții,

în cota indiviză de teren de sub construcție de 17,08 mp., în cota - parte

indiviză de 58, 83% din podul casei și cota - parte indiviză de 81,41% din

părțile de folosință comună aferente corpului de clădire în care se află

apartamentul vândut familiei L.

Prima instanță a

indicat mai multe motive pentru care solicitarea acestuia s-a apreciat că nu

poate fi admisă, argumentul dat de conținutul art. I pct. 5 din Legea nr.

1/2009 fiind doar unul dintre acestea și singurul pe care apelantul-reclamant

l-a combătut.

Astfel, în privința

cotelor - părți indivize din spațiile comune ale imobilului, în mod corect și

legal s-a arătat că, având un caracter accesoriu față de bunul principal,

respectiv unitățile locative vândute chiriașilor cumpărători în temeiul Legii

nr. 112/1995, urmează regimul juridic al bunurilor principale potrivit

principiului de drept accesoriul urmează soarta principalului. Drept

consecință, cum contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995 cu privire la mai multe spații din imobil (toate unitățile locative)

nu au fost contestate, deci sunt valabile și se păstrează, cotele indivize din

spațiile comune nu pot forma obiectul unor dispoziții de restituire în mod

distinct, independent de acestea, iar apelantul-reclamant nu ar putea deveni

deținătorul unor cote indivize din părțile de folosință comună atâta timp cât

nu ar deține nici un bun principal din imobil.

În privința

terenului, de asemenea întemeiat Tribunalul a reținut că suprafața liberă de

construcții nu poate fi restituită în natură întrucât este afectată servituți de

trecere pentru proprietarii de unități locative din imobil, astfel că în

privința acesteia se impune aplicarea prin analogie a prevederilor art. 10

alin. (2) și (9) din Legea nr. 10/2001, republicată, regăsindu-se aceleași

rațiuni ca și în cazul menționat expres de textul legii, de a nu se fărâmița

excesiv proprietățile și de a nu se constitui drepturi ce nu și-ar putea găsi

exploatare rațională și utilă, ci s-ar transforma în eventuale surse de noi

conflicte între aceste categorii de proprietari.

Aceste argumente sunt

îndestulătoare pentru a obține o soluționare legală a cererii reclamantului de

restituire în natură a acestor părți ce au mai rămas nevândute din imobilul ce

a aparținut autorului său și pentru a justifica soluția primei instanțe,

independent de argumentul dat de textul art. I pct. 5 din Legea nr. 1/2009

utilizat de instanță în privința terenului.

S-a apreciat că fiind

vorba despre norme de drept material ale legii speciale de reparație în

domeniul imobilelor preluate abuziv de Stat, în vigoare la data soluționării

contestației, dispozițiile modificatoare ale art. I pct. 5 din Legea nr. 1/2009

sunt incidente și cauzei de față, fiind de imediată aplicare.

Nu se poate susține

că aceste prevederi legale sunt inaplicabile reclamantului pe argumentul că

această lege nu poate fi aplicată retroactiv, opunându-se principiul înscris în

art. 15 din Constituție, dat fiind că notificarea sa a fost formulată sub

regimul Legii nr. 10/2001 în varianta inițială, iar contestația împotriva

refuzului intimatului a fost formulată în 2008, la nici una din aceste date,

legea neavând acest conținut. Acceptarea acestei interpretări ar face

inaplicabilă total Legea nr. 1/2009 întrucât toți notificatorii la Legea nr.

10/2001 au trimis notificări în termenul limită prevăzut de art. 22 alin. (5),

așadar în anul 2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia,

modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat

de reclamant, admiterea acțiunii și restituirea în natură a părții nevândute

din imobilul din București, str. L.B. nr. 28, sector 1, compusă din teren liber

de construcții, în suprafață 79,90 m.p., teren cotă indiviză de sub

construcție, în suprafață de 17,08 m.p., podul casei, în proporție de 58.83%,

precum și cota de 81,41% din părțile aflate în folosință comună, aferente

corpului de clădire în care se află apartamentul vândut familiei L. (corp B pe

schița expertizei topo).

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a susținut, în esență, următoarele:

În mod greșit prima

instanță a soluționat cererea și a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei

dispoziții conținând propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul

solicitat a fi restituit în natură, cererea fiind motivată în drept pe

dispozițiile art. 282 și urm., 287 din C. proc. civ. și prevederile Legii nr.

10/2001 raportate la art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția

României.

Având în vedere

caracterul devolutiv al apelului, instanța era obligată să analizeze cauza sub

toate aspectele sale, inclusiv cele arătate în cererea de chemare în judecată,

motiv pentru care nu se poate susține că ar exista eventuale motivări ale

instanței de fond care nu ar fi fost criticate, mai ales că apelul nu viza un

anume aspect din dispozitivul instanței de fond.

Susține că a criticat

hotărârea instanței de fond în întregime, în primul rând sub aspectul că

cererea de chemare în judecată reprezenta o contestație întemeiată pe prevederile

art. 24 alin. (3

1

), la refuzul pârâtului de restituire a imobilului

în natură, motiv față de care instanța de fond ar fi trebuit ca analizând

cererea să dispună restituirea imobilului în natură, iar nu să dispună

obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții.

În ce privește

soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la restituirea în natură a

cotelor indivize din spațiile comune ale imobilului, în mod greșit s-a

considerat că spațiile comune ale imobilului au un caracter accesoriu

imobilului principal vândut și că nu se poate dispune restituirea acestora în

natură atât timp cât reclamantul nu deține nici un alt spațiu din imobil, din

moment ce aceste spații nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult, această

opinie este total eronată în ce privește existența unui drept de servitute de

trecere al proprietarilor apartamentelor din imobil, din moment ce acest drept

nu a fost reglementat prin niciun act în vigoare la momentul formulării acțiunii.

Într-adevăr, în

situația în care s-ar fi dispus restituirea terenului în natură către

subsemnatul, s-ar fi născut dreptul proprietarilor de apartamente din imobilul

aflat în incinta terenului să solicite reglementarea acestui drept, însă în

situația de față proprietarii de apartamente nu au beneficiat prin contractele

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de nici un drept

de servitute de trecere pe terenul aflat în incinta construcției și nu se poate

considera că întreaga suprafață de teren de 79,90 mp ar fi destinată unei

servituți de trecere.

Prin urmare, din

moment ce obiectul cauzei de față nu a fost acela al stabilirii unei servituți

de trecere, aspectul acesta nefiind tratat nici măcar de către expertul numit

în cauză care nu a precizat că terenul liber de construcții ar fi fost afectat

de acest drept de servitute de trecere, nu se poate concluziona de către

instanța de apel că acest imobil nu se poate restitui în natură deoarece ar fi

afectat de acest drept și că s-ar ajunge la o exploatare irațională a acestui

teren, aceasta fiind strict o opinie personală a instanței de apel

nefundamentată din punct de vedere al probelor existente la dosarul cauzei.

În ce privește

incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, în mod greșit instanța de

apel a considerat că dat fiind faptul că acestea sunt de imediată aplicare pot

fi incidente și în prezenta cauză unde contestația a fost formulată în anul

2008, judecata acesta trebuind în realitate să se facă conform legii în vigoare

la data refuzului tacit de soluționare. În realitate dreptul la restituirea în

natură a părții nevândute din imobil s-a născut la apariția Legii nr. 10/2001

și era în vigoare la data formulării contestației, iar prevederile Legii nr.

1/2009 nu pot retroactiva.

Analizând recursul

din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

În baza Legii nr.

112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 184/20920 din 26 septembrie

1996, nr. 2635/30169 din 6 ianuarie 1997, nr. 3898/19628 din 2 aprilie 1997 și

nr. 3857/24787 din 31 martie 1997, apartamentele nr. 1 (parter) nr. 2 (etaj 1),

nr. 2 (subsol), un alt apartament fără număr, au fost înstrăinate chiriașilor

B.D.D. și J., D.R.C., A.D. și familiei L.P. și V.

Prin expertiza

tehnică, specialitatea construcții, dispusă în cauză, s-a stabilit că în

imobilul în litigiu nu mai există nici un spațiu nevândut, iar prin răspunsul

la obiecțiuni s-a precizat că în podul imobilului se află baia familiei D.,

cămara familiei A., iar în restul podului au fost făcute două boxe ale

familiilor D. și B.

Referitor la situația

terenului aferent imobilului, s-a stabilit că, în baza contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a înstrăinat

chiriașilor-cumpărători suprafața de 158,41 m.p., situate sub construcție,

fiind liberă de construcții suprafața de 79,9 m.p., teren afectat servituții de

trecere pentru proprietarii apartamentelor din imobil.

Potrivit art. 7 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 7.3 din Normele metodologice de

aplicare unitară a acestei legi, se exceptează de la restituirea în natură

„terenurile aferente imobilelor ce au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.

112/1995", noțiune prin care se înțelege „terenul pe care este amplasată

construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile

construcției necesare bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de

folosință".

Or, în speță,

suprafața liberă a construcției nu poate fi restituită întrucât este afectată

de servituți de trecere pentru proprietarii apartamentelor înstrăinate în

temeiul Legii nr. 112/1995. Aceeași situație este și pentru podul imobilului,

adică are caracter accesoriu față de locuințele înstrăinate în temeiul Legii

nr. 112/1995, neputând fi restituit în natură.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat în cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei civile nr. 574/A din 7 iunie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2012.

Procesat de GGC - DG