ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5464/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5464/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului civil

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 638 din 5 mai 2010, Tribunalul Buzău, secția civilă, a admis contestația reclamanților

I.E. și I.M.M. în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei C., prin primar, astfel

cum a fost precizată, a dispus anularea adresei emisă de pârâtă la data de 31 august

2006 și a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent,

sub formă de despăgubiri bănești, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru

imobilele construcții situate în comuna C., județul Buzău, fostă proprietate a autorului

reclamaților, I.C., decedat la data de 01 ianuarie 2006, imobile ce au fost demolate

de Primăria C. după preluarea abuzivă și care au fost evaluate de expert ing. R.N.

la valoarea de 89.110 RON, prin raportul ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

În conformitate cu dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 10/2001, autorul reclamanților, I.C., a comunicat, prin intermediul

B.E.J. M.V., notificarea înregistrată din 24 octombrie 2001, prin care solicita

Prefecturii Buzău acordarea de despăgubiri pentru două imobile, respectiv casa cu

pridvor, fost monument arhitectură rurală, evaluată la suma de 200 milioane RON,

și casa nr. 2, evaluată la suma de 150 milioane RON, ambele situate în comuna C.

În notificare se menționează

că autorul lor a părăsit cele două construcții forțat de presiunile comuniste, care

intenționau să-l aresteze ca fost ofițer în Armata Regală Română.

Cele două imobile au fost

preluate de la notificator în baza decretului-lege nr. 111/1951, la data de 14

iunie 1955, prin procesul-verbal încheiat la acea dată, făcându-se mențiunea că

deținătorul este chiabur și și-a abandonat averea încă din anul 1952. Trecerea,

însă, în patrimoniul statului s-a făcut abia la data de 10 ianuarie 1956, prin sentința

civilă nr. 32, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Cislău, în Dosarul

nr. 1968/1955, și, respectiv, deciziunea din 20 martie 1958.

Întrucât notificarea nu

a fost soluționată până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, I.C. a revenit

cu notificări prin intermediul aceluiași birou execuțional, atât la Prefectura Buzău,

cât și la Primăria comunei C., județul Buzău.

Din certificat rezultă

că notificatorul I.C. a decedat la data de 01 ianuarie 2006, moștenitorii acestuia

fiind contestatorii din prezenta cauză.

Din raportul de expertiză

întocmit de expert R.N., rezultă că imobilele fostă proprietate a notificatorului

I.C. au fost demolate de Primăria C., iar terenul a fost atribuit numitului G.,

care a construit pe acest teren o casă de locuit, anterior anului 1989.

În raport de actele aflate

la dosar, expertul a făcut o evaluare a imobilelor preluate și demolate, aplicând

o corecție pentru deprecierea fizică de 60 %, valoare stabilită la suma totală de

89.110 RON, efectuând, totodată, și schițele acestor imobile.

În conformitate cu dispozițiile

art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Deși a încălcat termenul

de 60 de zile prevăzut de legiuitor, Primăria comunei C. a comunicat notificatorului

adresa și nu dispoziție, privind respingerea cererii, argumentat de faptul că nu

s-a făcut dovada preluării imobilelor de către stat, precum și faptul că preluarea

s-a realizat ca urmare a neachitării impozitelor și taxelor aferente către stat.

Mai mult, prin întâmpinarea

formulată, Primăria a invocat faptul că demolarea a avut loc ca urmare a uzurii

avansate intervenite, fără să se facă vreo dovadă în acest sens.

Această afirmație, referitoare

la uzura mare a imobilelor, nu a fost reținută de instanță în condițiile în care

pârâtul, deși i s-a comunicat copie de pe raportul de expertiză întocmit, în care

s-a reținut o uzură de 60%, nu a formulat obiecțiuni cu privire la conținutul acestuia.

Având în vedere că nu

există dovezi cu privire la legalitatea preluării imobilelor notificate, respectiv

aceea a executării silite a unei sentințe ce viza impozite sau taxe, către stat,

neachitate, Tribunalul a constatat că, în cauză, este vorba de imobile preluate

abuziv, situație prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 1 lit.

d) din decretul nr. 111/1951, treceau în proprietatea statului bunurile fără stăpân,

precum și cele considerate abandonate, prin efectul unor legi sau decrete.

Este de notorietate faptul

că trecerea la stat a imobilelor, față de redactarea textului de lege menționat

mai sus, era doar o formalitate, la îndemâna oricărui agent fiscal sau oricărui

alt reprezentant al administrației de stat, care încheia un proces-verbal despre

situația constatată, proces-verbal care era fundamentul unei hotărâri judecătorești

prin care se constata că bunul respectiv este abandonat și, astfel, trecut în proprietatea

statului.

În aceste condiții, în

cauză, sunt incidente prevederile art. 10 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv

este vorba de imobile demolate total pentru care valoarea se stabilește conform

art. 10 pct. 8 din aceeași lege, reclamanții, în calitate de moștenitori ai defunctului

I.C., fiind îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă

de despăgubiri bănești, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele

notificate.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții I.E. și I.M.M.

Curtea de Apel Ploiești,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia din 23

septembrie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat, cu următoarea motivare:

Este nefondată critica

potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să dispună acordarea de despăgubiri

bănești, de către pârâta Comuna C., în cuantum de 89.110 RON, stabilite prin expertiză,

instanța de fond procedând în mod corect atunci când a aplicat dispozițiile titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Soluția de a propune despăgubiri

pentru terenul ce nu poate fi acordat în natură și de a înainta dosarul secretariatului

comisiei pentru stabilirea despăgubirilor este conformă cu dispozițiile Legii

nr. 10/2001, art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Comisia special înființată

este abilitată prin lege să stabilească despăgubiri în concret pentru imobilele

cu privire la care instanțele de judecată au constatat acest drept.

Instanța de fond, urmare

expertizei efectuate, a stabilit și cuantumul despăgubirilor (măsurilor reparatorii);

acest lucru nu depășește competența acesteia, ci face parte din principiul plenitudinii

de jurisdicție, fără să dispună, însă, obligarea la plata acestora.

De asemenea, este nefondată

și critica potrivit căreia apelanților-reclamanți nu li s-a reparat prejudiciul

în mod efectiv și echitabil prin constatarea dreptului acestora la măsuri reparatorii

prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești conform titlului VII din Legea

nr. 247/2005, deoarece, prin chiar motivele de apel, susțin că este corect cuantumul

stabilit prin raportul de expertiză, nemulțumirea fiind aceea că despăgubirile nu

se acordă de către pârâtă.

Împrejurarea că fondul

proprietatea nu funcționează în prezent nu poate duce la concluzia că ar exista

o absență a proporționalității, fiind respectat „justul echilibru” între exigențele

de interes public și imperativele garantării dreptului reclamanților la respectarea

bunurilor lor.

Dispoziția a fost emisă

de Primăria comunei C., județul Buzău, la data de 31 august 2006, iar contestația

a fost formulată la data de 6 iulie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005, decizia

în interesul legii invocată de către apelanții-reclamanți, nr. 52 din 4 iunie 2007,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nefiind incidentă în speța de

față.

De menționat este faptul

că instanța de fond nu a stabilit cuantumul despăgubirilor ce trebuie acordate apelanților-reclamanți,

ci a făcut referire la valoarea imobilelor demolate de către pârâtă, după preluarea

abuzivă, așa cum a fost indicată de către expertul R.N.

Potrivit dispozițiilor

titlului VII din Legea nr. 247/2007, urmează ca aceste despăgubiri să fie stabilite

ulterior, de către instituția abilitată.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții I.E. și I.M.M., criticând-o pentru următoarele motive:

sumar, insuficient, ceea ce echivalează cu nemotivarea unei hotărâri judecătorești,

care trebuie reformată în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

să dispună acordarea de despăgubiri bănești, de către pârâtă, în cuantum de 89.110

RON, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.).

Potrivit procedurii instituite

de titlul VII al Legii nr. 247 și H.G. nr. 1481/2005, persoanele fizice cărora li

s-au acordat despăgubiri primesc inițial titluri de despăgubiri, care urmează a

fi valorificate prin conversia lor in acțiuni emise de Fondul Proprietatea și/sau,

in funcție de opțiunea titularului, prin preschimbarea lor contra unor titluri de

plată, acestea din urmă incorporând drepturile de creanță ale deținătorilor, asupra

statului, de a primi, în numerar, o sumă de maxim 500.000 RON.

Începând cu luna martie

2008 a fost permisă vânzarea acțiunilor Fondul Proprietatea, dar, până în prezent,

acest fond nu a fost înregistrat la C.N.V.M., iar proprietarii care au fost despăgubiți

cu acțiuni nu pot intra in posesia banilor decât prin vânzarea acestor acțiuni pe

piața neagră.

Pe de altă parte,

art. 20 alin. (2) din Constituție dispune că: „Dacă există neconcordanțe între pactele

și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este

parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”.

Este de netăgăduit că,

între dispozițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind „regimul stabilirii

și plății despăgubirilor” și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție există

neconcordanță, constatată de C.E.D.O., prin mai multe hotărâri.

În anul 2008 și 2009,

Curtea a examinat legislația privind restituirile și a ajuns la concluzia că mecanismul

de compensare este ineficient.

Mai mult, a decis, la

data de 12 octombrie 2010, că Statul Roman a încălcat art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, pronunțând o hotărâre pilot împotriva României, prin care

a obligat autoritățile ca, în termen de 18 luni, să ia măsuri concrete pentru a

asigura respectarea art. 6 și 1 din Convenție.

Or, în cauza de față,

având în vedere imposibilitatea restituirii în natură a imobilelor anterior precizate,

modul de soluționare a notificării, necomunicat recurenților reclamanți, ca moștenitori

ai autorului lor, precum și împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcționează

în prezent, este evidentă absența proporționalității, fiind rupt „justul echilibru”

între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului reclamanților

la respectarea bunurilor lor, determinat de incertitudinea juridică generată de

modificările succesive ale Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Nu se poate aprecia, astfel,

că recurenților li s-a reparat prejudiciul în mod efectiv și echitabil prin constatarea

dreptului lor la masuri reparatorii prin echivalent sub forma de despăgubiri bănești

conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele construcții preluate.

Acordarea despăgubirilor

bănești în funcție de pierderea suferită este în concordanță cu art. 1 din Primul

Protocol adițional la C.E.D.O.

În mod nelegal, instanța

de apel a reținut că decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunțată de secțiile unite,

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu își găsește aplicarea în speța de față,

în raport de considerentele acesteia, instanțele urmând a se pronunța, în limitele

învestirii lor, nu doar asupra îndreptățirii persoanelor la masuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv, ci și asupra naturii sau întinderii acestora.

Recurenții reclamanți

au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea,

în parte, a sentinței atacate, în sensul obligării pârâtei la plata despăgubirilor

stabilite prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Intimata pârâtă comuna

C., prin primar, nu a depus întâmpinare.

Analizând decizia recurată

în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

nu arătat, în mod concret, care dintre motivele de apel nu au fost examinate de

către Curte, pentru a se putea aprecia asupra temeiniciei susținerii din recurs,

în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța

de apel a prezentat argumentele pentru care a considerat că hotărârea primei instanțe

este legală, arătând că, la data emiterii adresei din 31 august 2006, de către primăria

comunei C., și a formulării contestației de față, erau în vigoare dispozițiile

art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, care prevedeau forma de reparație

reținută de prima instanță, precum și instituția abilitată să stabilească despăgubirile

în mod efectiv în condițiile legii enunțate, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

De asemenea, Curtea a

prezentat argumentele pentru care este păstrat „justul echilibru” între interesul

public și cerința garantării dreptului reclamanților la reparație, raportat la susținerile

acestora din apel, prin care nu s-a contestat cuantumul valorii stabilite de expert

pentru bunurile preluate, ci doar modalitatea de obținere a despăgubirilor.

Instanța a arătat, totodată,

și motivele pentru care, în raport de data emiterii adresei și a formulării contestației,

consideră că nu este incidentă decizia pronunțată în interesul Legii nr. 52/2007.

Or, susținerile pentru

care a fost apelată sentința, reluate în întregime în cererea de recurs, vizau tocmai

aspecte la care Curtea a răspuns, în sensul cerințelor prevăzute de art. 261

pct. 5 C. proc. civ., nefiind întrunite, în consecință, condițiile art. 304

pct. 7 din Cod, pentru modificarea deciziei ce formează obiectul prezentului dosar.

a hotărârii menționate mai sus, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu

sunt întemeiate.

La data emiterii adresei

din 31 august 2006, prin care a fost comunicată recurenților măsura primăriei comunei

C., de respingere a notificării formulate de autorul lor, în speță, nefiind emisă

și o dispoziție în acest sens, erau în vigoare dispozițiile art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, care prevăd măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele

preluate de stat și demolate, alin. (10) din același articol menționând formele

de reparație prin echivalent, constând în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite

de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Așadar, potrivit legislației

în vigoare, despăgubirile bănești nu sunt prevăzute ca formă de reparație în echivalent

în cazul imobilelor preluate de stat și demolate, ca, de altfel, pentru niciun alt

caz de preluare abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, în dispozițiile

art. 1 alin. (2) și, respectiv, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma

actuală, sunt prevăzute măsurile reparatorii prin echivalent reglementate de această

lege, aceleași cu cele enumerate în art. 10 alin. (10).

De asemenea, Curtea a

reținut, în mod corect, instituția implicată în stabilirea cuantumului în limitele

cărora reclamanții beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și

inaplicabilitatea, în speță, a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 52/2007.

În ceea ce privește prima

chestiune, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, notificările formulate

potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 care nu au fost soluționate în sensul arătat

la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază

de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite, printre altele, de deciziile/dispozițiile emise de entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor conținând propunerile motivate de acordare

a despăgubirilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor

respective.

Ulterior,

pe baza situației juridice

a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei

Centrale va verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, după

care, în cazul în care această măsură a fost întemeiată, va trimite dosarul evaluatorului

sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

După primirea dosarului,

evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate

și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest

raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile

de despăgubire și, în cele din urmă, în baza raportului de evaluare, Comisia Centrală

va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea

dosarului spre reevaluare.

Conform art. 19 din titlul

VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ

nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul,

reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În cazul în care, după

parcurgerea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după parcurgerea

procedurii în fața instanței judecătorești, a fost acordată o sumă mai mare decât

cea stabilită în titlul de despăgubire inițial emis, decizia reprezentând titlul

de despăgubire aferent diferenței cuvenite se emite de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor. După emiterea respectivei decizii, reprezentând titlul

de despăgubire emis în completare, se urmează procedura prevăzută la capitolul V.

Prin urmare, în cazul

dispozițiilor emise de entitățile învestite cu soluționarea notificării după modificarea

Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, cum este și cazul în litigiul de față

(adresa– emisă la 31 august 2006, data modificării Legii nr. 10/2001 prin actul

normativ enunțat – 25 iulie 2005), aceste entități nu mai pot stabili cuantumul

măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite. Valoarea

în limitele căreia se va obține, în final, reparația urmează a fi determinată în

condițiile arătate mai sus, respectiv, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în baza raportului întocmit de evaluatori, iar, în caz de contestare

a valorii, conform Legii contenciosului administrativ.

Cum entitatea învestită

cu soluționarea notificării nu mai poate determina cuantumul despăgubirilor, ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci doar poate face propunere de acordare

a despăgubirilor, în mod firesc, nici instanța de judecată nu mai are posibilitatea

stabilirii acestuia, în procedura contestației la dispoziția/decizia emisă formulată

conform art. 26 din Legea nr. 10/2001. Aceasta întrucât instanța trebuie să se limiteze

la examinarea legalității și temeiniciei actului emis în procedura administrativă,

în cadrul căreia, după cum s-a arătat, organul emitent nu mai are atribuția stabilirii

valorice a reparației în echivalent.

În ceea ce privește decizia

din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

în mod corect, Curtea a înlăturat aplicarea respectivei decizii în speța de față,

deoarece aceasta se referă la aplicarea dispozițiilor cuprinse în titlul VII din

Legea nr. 247/2005 în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în

vigoare a acestei legi și contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 modificată,

ceea ce nu este cazul actului din dosarul de față, care a fost emis ulterior Legii

nr. 247/2005.

Au mai susținut recurenții

neconcordanța între dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 și art. 1 din

Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și, ca atare, neasigurarea unei reparații

efective și echitabile a prejudiciului produs, prin stabilirea măsurilor reparatorii

prin echivalent, pentru obținerea cărora trebuie urmată o altă procedură, în cadrul

căreia Fondul Proprietatea, menit să asigure valorificarea drepturilor reclamanților,

nu funcționează în realitate.

Susținerile recurenților

nu pot fi analizate în prezentul litigiu, respectiv în procedura contestației întemeiată

pe Legea nr. 10/2001 și în contradictoriu cu unitatea deținătoare a imobilului preluat

și imposibil de restituit în natură.

Aceasta deoarece, de implementarea

corectă, coerentă și eficientă a unui act normativ, care să asigure finalitatea

dispozițiilor pe care le cuprinde în materie de reparație acordată pentru foștii

proprietari, deposedați abuziv de bunurile lor, în perioada regimului comunist,

nu poate răspunde decât Statul, prin organul său reprezentativ competent, și anume

Ministerul Finanțelor Publice, iar nu deținătorul actual al bunului.

În raport de aceste considerente,

Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală în ceea

ce privește forma de reparație în echivalent cuvenită reclamanților, precum și incidența

art. 16 din Legea nr. 247/2005 în speță, hotărâre pe care a motivat-o în concordanță

cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În consecință, nefiind

întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanți,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții I.E. și I.M.M. împotriva deciziei nr. 181 din 23

septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 iunie 2011.