ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3721/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3721/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1766 din

18

noiembrie

2010 Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în esență, că scopul urmărit de reclamanți prin promovarea

acestei acțiuni a fost acela de a intra efectiv în posesia terenului pentru care

li s-a reconstituit dreptul de proprietate și a uza de acesta.

De altfel, acest demers

apare față și de susținerile și apărările reclamanților, ca fiind destinat contracarării

acelora realizate de către pârâta deținătoare în ceea ce privește actele de reconstituire

a dreptului în favoarea reclamanților.

Chiar reclamanții admit

că terenul proprietatea lor este afectat de lucrările miniere specifice activității

pârâtei.

S-au prevalat reclamanții

în susținerea cauzei de față inclusiv de prevederile Legii nr. 33/1994, art. 35,

care însă trebuie interpretate raportat la exproprierile intervenite anterior intrării

în vigoare a acestei legi, în sensul că termenul de 1 an curge de la data intrării

în vigoare a acestei legi și numai dacă lucrările avute în vedere nu au început.

Caducitatea sancționând

cu ineficacitatea actul juridic ce nu a produs încă efecte (în speță este însă vorba

de un act normativ) și care se datorează unui eveniment survenit după formarea acestuia

și independent de voința autorului său, nu intervine în cazul în care actul a primit

un început de executare.

Din actele depuse la dosar,

inclusiv raportul de expertiză efectuat într-o altă cauză privind aceleași părți,

a rezultat că terenurile la care fac referire reclamanții erau afectate de lucrări

specifice activității de minerit încă dinainte de anul 1999, iar la momentul emiterii

titlului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, terenul era afectat în întregime

de aceste lucrări.

Mai mult, acest teren

a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, instanța de judecată reținând în mod irevocabil

în Dosarul nr. 289/263/2009 al Judecătoriei Motru că terenul respectiv nu putea

face obiectul acestei legi speciale, respectiv reconstituirii, atâta timp cât pe

el se desfășoară activități miniere sau operațiuni petroliere, rezultând din considerentele

acesteia, că reconstituirea nu mai putea opera pe vechiul amplasament.

Tot din raportul de expertiză

depus la dosar și întocmit de expertul T.I. a rezultat că pregătirea terenului în

vederea excavării s-a realizat anterior anului 1993, astfel că față de cele reținute

anterior privitor la reglementările cuprinse în Legea nr. 33/1994 a existat un început

de executare în vedere punerii în aplicare a actelor care vizau exproprierea, respectiv

scoaterea terenurilor avute în vedere de reclamanți din fondul forestier.

Pe de altă parte, nu se

pot reține apărările reclamanților în legătură cu incidența în cauză a dispozițiilor

Legii nr. 33/1994 la o situație de expropriere intervenită anterior anului 1999,

întrucât acestea contravin principiului neretroactivității legii civile în timp

și, de asemenea, nu sunt întemeiate nici susținerile reclamanților în ceea ce privește

faptul că schimbările de regim politic de după 1989 ar reprezenta o cauză de caducitate

a actelor ce fac obiectul acțiunii de față.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanții S.G., S.D.N. și N.D.G., iar prin decizia civilă

nr. 510 din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul reclamanților reținându-se următoarele

considerente:

I.1. În ceea ce privește

situația de fapt, s-a constatat că S.G. a dobândit prin actul de vânzare încheiat

la data de 15 noiembrie 1924 mai multe suprafețe de teren situate în comuna B.,

satul R. Pentru terenurile care au aparținut socrilor săi, S.G. și E., a formulat

cerere de reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991, la data de 05 aprilie 1991,

autoarea reclamanților, S.D.I.

În aceste condiții, se

reține că terenul în litigiu a fost cooperativizat.

Prin Decretul Prezidențial

nr. 68/1986, s-a dispus, printre altele, că în scopul amenajării unei platforme

de parcare pe valea H. și regularizării pârâului R., lucrări ce se realizează în

cadrul obiectivului de investiții „Deschiderea și punerea în exploatare a carierei

J.N., la o capacitate de 4.500.000 tone/an lignit”, se expropriază și se trec în

proprietatea statului și se dau în administrarea directă a Întreprinderii Miniere

J., din subordinea Ministerului Minelor, terenurile în suprafață de 36.159 m.p.,

situate în comuna M., județul Gorj, identificate potrivit planului de situație nr.

1 anexat, proprietatea Cooperativei Agricole de Producție M. (art. 1) și că în scopul

extinderii microcarierei de cărbune C.II, între cotele 365-320 m și construirii

unei căi de acces la aceasta se expropriază și se trec în proprietatea statului

și se dau în administrarea directă a Întreprinderii Miniere J., din subordinea Ministerului

Minelor, terenurile în suprafață de 339.376 m.p., situate în comuna M., județul

Gorj, identificate potrivit planului de situație nr. 2 anexat, proprietatea Cooperativei

Agricole de Producție M. (art. 2).

Prin Ordinul nr. 146

din 20 iunie 1987 emis de Ministerul Silviculturii, în scopul punerii în exploatare

a carierei J., avându-se în vedere prevederile Decretului Consiliului de Stat din

31 iulie 1985, prin care s-a aprobat scoaterea din fondul forestier a terenurilor

în suprafață de 590 ha situate în județul Gorj, precum și defrișarea pădurii de

pe aceste terenuri, în scopul executării lucrărilor de investiții cuprinse în programul

pentru realizarea carierei de cărbune, precum și prevederile Decretului nr. 409/1955,

s-a dispus: transmiterea definitivă din administrarea directă a Inspectoratului

Silvic Județean Gorj în administrarea directă a Întreprinderii Miniere Gorj, din

subordinea Ministerului Minelor, Cărbunelui și Geologiei, terenurile în suprafață

de 250.553 m.p., situate în județul Gorj, în raza Ocolului Silvic Motru (art. 1)

și s-a aprobat defrișarea pădurii de pe aceste terenuri (art. 2).

Prin Ordinul nr. 49

din 06 februarie 1991 emis de Ministerul Mediului, în scopul extinderii carierelor

T., R., G., T.I.-P., T.I.J., C.II J.N., D.J., a haldelor, Valea Strunceni - cariera

J. și Dealul H. - cariera J.N., precum și construirii benzilor transportatoare pentru

cărbune la mina L., avându-se în vedere și prevederile Decretului nr. 409/1955,

s-a dispus: transmiterea din administrarea directă a Regiei Autonome Romsilva -

Filiala Tg. Jiu, în administrarea directă a Regiei Autonome a Lignitului Tg. Jiu,

a terenurilor din fondul forestiere în suprafață de 1.298.688 m.p. situate în raza

ocoalelor silvice Hurezani, Tg. Jiu și Motru (art. 1) și s-a aprobat defrișarea

pădurii de pe suprafața de 854.569 m.p. de pe terenurile precizate la pct. 1 (art.

2).

Potrivit schițelor întocmite

de șeful departamentului achiziții terenuri și cadastru al SC C.E.T. SA, o parte

din imobilul în litigiu a făcut obiectul Ordinului Ministerul Silviculturii nr.

146 din 20 iunie 1987, iar cealaltă parte a făcut obiectul Ordinului Ministerul

Mediului nr. 49 din 06 februarie 1991.

Prin sentința civilă

nr. 1219 din 18 iunie 2004 pronunțată de Judecătoria Motru în Dosarul nr. 237/2004,

a fost admisă acțiunea astfel cum a fost ulterior precizată, formulată de petenții

S.G., S.D.N., S.I. și N.D.G. în contradictoriu cu intimatele Comisia Locală M.,

Comisia Județeană Gorj de aplicare a Legii nr. 1/2001 și a fost obligată Comisia

Locală M. să întocmească și să înainteze Comisiei Județene Gorj documentația necesară

eliberării titlului de proprietate pentru suprafața de 3,1185 ha teren cu vegetație

forestieră situat în zona „H.”, sat R., comuna M., având ca vecinătăți: la N - hotar

B., la S - C.I., la V - B.G., la E - B.M. Potrivit raportului de expertiză efectuat

în acea cauză de expert C.I., terenul în litigiu era acoperit cu vegetație forestieră.

La data de 29 iulie

2008 a fost eliberat de către Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra terenului - județul Gorj, în favoarea lui S.G., S.I., S.D.N. și N.D.G., în

calitate de moștenitori ai defunctului S.D., titlul de proprietate din 29 iulie

2008 pentru o suprafață totală de 2 ha 2.680 m.p., făcându-se mențiunea că terenurile

cu vegetație forestieră, situate în tarlaua a/2, parcela x/6 și respectiv tarlaua

b, parcela y/2 nu sunt cuprinse în amenajamentul silvic. Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat în 12 decembrie 2008 S.G., S.D.N., S.I. și N.D.G. au înstrăinat SC

C.E.T. SA suprafața de 8.505 m.p. teren pășune și pădure, situat în extravilanul

comunei M., tarlaua a/2, parcelele x/1, x/2, x/3, x/4, x/5 și x/6.

Prin sentința civilă

nr. 133 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Judecătoria Motru în Dosarul nr. 288/263/2009,

a fost admisă cererea formulată de petenta SC C.E.T. SA în contradictoriu cu detentorii

S.G., S.I., S.D.N. și N.D.G., intimații Comisia Locală de Fond Funciar M., Comisia

Județeană de Fond Funciar Gorj și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și s-a

constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate din 29 iulie 2008. Hotărârea

a rămas irevocabilă odată cu respingerea recursului, prin decizia civilă nr.

1071 din 26 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că din concluziile raportului de expertiză rezultă

că la acel moment terenul în litigiu, care a făcut obiectul celor două ordine menționate

anterior, era ocupat integral de lucrări miniere, încadrându-se în categoria terenurilor

cu destinație specială (TDS) și categoria de folosință neproductiv. S-a mai avut

în vedere faptul că expertul a conchis că, din planurile de situație cu lucrările

de excavare rezultă că terenul în litigiu era afectat în parte de lucrările miniere

la data de 31 decembrie 1999, iar conform ortofotoplanului realizat în anul 2005

rezultă că la nivelul acelui an terenul în litigiu era defrișat și utilizat integral

pentru lucrări miniere.

Instanța de apel a avut

în vedere că teza reiterată de reclamanți în apel este aceea că cele trei acte normative:

Decretul Prezidențial nr. 68/1986, Ordinului Ministerul Silviculturii nr. 146

din 20 iunie 1987 și Ordinului Ministerul Mediului nr. 49 din 06 februarie 1991,

trebuie considerate abrogate ca urmare a intrării în vigoare a Constituției din

anul 1991 și, întrucât terenul nu a fost preluat de la proprietari până la acel

moment, de vreme ce defrișarea acestuia a avut loc ulterior, transferul dreptului

de proprietate în patrimoniul statului nu a operat.

Potrivit art. 154 (fost

art. 150) alin. (1) din Constituția revizuită, legile preconstituționale rămân în

vigoare în măsura în care nu contravin Constituției. În cazul legilor anterioare

Constituției, neconstituționalitatea are un caracter specific, întrucât cauza sa

este posterioară legii, constând în schimbarea temeiului legitimității sale constituționale.

În aceste condiții, controlul constituționalității unei legi preconstituționale,

care are ca rezultat constatarea contrarietății acesteia cu prevederile Constituției,

nu duce la constatarea legii ca neconstituționale - o lege putând fi apreciată numai

în funcție de regimul constituțional sub imperiul căreia a fost adoptată -, ci la

constatarea abrogării, soluție ce constituie consecința constituțională prevăzută

de art. 154 alin. (1) a unei asemenea contrarietăți.

Prin Decizia nr. 1

din 12 ianuarie 1993, Curtea Constituțională a analizat situația imobilelor expropriate

nepreluate în vederea demolării, statuând, din perspectiva arătată anterior, asupra

dispozițiilor art. 4 din Decretul fostului Consiliu de Stat al Republicii Socialiste

România nr. 467/1979 privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor

ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri

prevăzute de lege, care prevedea că: „Imobilele expropriate trec în proprietatea

statului pe data preluării efective a acestora în vederea demolării”.

În acest sens, instanța

de contencios constituțional a stabilit că: „Potrivit art. 4 din Decretul nr. 467/1979

imobilele expropriate trec în proprietatea statului pe data preluării lor efective

în vederea demolării. Deci, potrivit acestui text, dreptul de proprietate al statului

se constituia numai ca urmare a preluării efective a imobilului în vederea demolării,

astfel încât, până la acea dată, proprietarul, deși expropriat, era în continuare

titularul dreptului de proprietate. Altminteri, ar însemna că pe intervalul dintre

expropriere și trecerea în proprietatea statului – care, așa cum rezultă și pentru

imobilele în cauză, poate fi foarte mare – bunul să fie „fără stăpân”. Or, o asemenea

situație atrage constituirea proprietății statului pe baza art. 477 C. civ., ceea

ce vine în contradicție cu prevederile art. 4 din Decretul nr. 467/1979, potrivit

cărora, în caz de expropriere, această proprietate se constituie numai ca urmare

a preluării efective în vederea demolării. În aceste condiții, dreptul de proprietate

al celor expropriați era grav restrâns după expropriere, îndeosebi în ce privește

dispoziția. Totodată, constituirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului

expropriat era afectat de condiția suspensivă a preluării efective pentru demolare.

Cât timp această condiție nu mai poate fi îndeplinită, întrucât temeiul legal al

planurilor de sistematizare, pentru executarea cărora imobilele au fost expropriate,

a dispărut, rezultă că prevederea legală care a instituit condiția respectivă este,

de asemenea, afectată, devenind inoperantă. Pe cale de consecință, regimul juridic

al dreptului proprietarilor expropriați nu mai poate fi același. El era caracteristic

unui drept de proprietate amputat, care supraviețuia exproprierii până la preluarea

efectivă a imobilului pentru demolare. Un asemenea regim juridic, în care condiția

ce afecta exercițiul deplin al dreptului a devenit imposibilă, este contrar prevederilor

art. 41 din Constituție, potrivit cărora dreptul de proprietate privată este garantat

și art. 135 alin. ultim, potrivit căruia proprietatea privată este inviolabilă.

În consecință, instanța

de apel având în vedere prevederile art. 150 alin. (1) din Constituție, potrivit

cărora dispozițiile legilor anterioare acesteia sunt abrogate dacă vin în conflict

cu o prevedere constituțională, rezultă că art. 4 din Decretul nr. 467/1979, întrucât

a instituit o condiție în prezent imposibil de realizat și care are ca efect restrângerea

gravă a dreptului de proprietate, este, de la data intrării în vigoare a Constituției,

abrogat, fiind contrar dispozițiilor art. 41 alin. (1) și art. 135 ale Legii fundamentale.

Pe cale de consecință,

și, deoarece sunt lipsite atât de motivația elaborării lor, Legea nr. 58/1974, cât

și de posibilitatea punerii lor în executare, în condițiile art. 4 din Decretul

nr. 467/1979, decretele de expropriere nr. 194/1987, nr. 121/1988, nr. 148 și

nr. 190/1989 au devenit caduce.

Constatarea inoperanței

decretelor de expropriere pentru fiecare caz în parte, respectiv neîndeplinirea,

până la data intrării în vigoare a Constituției din 1991, a condiției impuse de

art. 4 din Decretul nr. 467/1979, este însă de competența instanței de judecată,

în raport cu probele administrate”.

Prin urmare, instanța

trebuie să verifice dacă, până la data intrării în vigoare a Constituției, în urma

aprobării ei prin referendumul național din 08 decembrie 1991, terenul expropriat

a fost preluat efectiv în vederea punerii în exploatare a carierei de cărbune.

Raportat la considerentele

expuse de Curtea Constituțională, trebuie avut în vedere, în primul rând, faptul

că singurul act normativ care ridică problema trecerii imobilului în proprietatea

statului și care, ca atare, ar fi putut deveni inoperant pentru neîndeplinirea,

până la data intrării în vigoare a Constituției din 1991, a condiției impuse de

art. 4 din Decretul nr. 467/1979, este Decretul nr. 68/1986. De aceea, în raport

de motivele invocate de reclamanți prin cererea astfel cum a fost precizată, nu

există niciun temei pentru a se constata caducitatea Ordinului nr. 146 din 20

iunie 1987 emis de Ministerul Silviculturii și a Ordinului nr. 49 din 06

februarie 1991 emis de Ministerul Mediului, cererea fiind astfel în mod corect respinsă

în ce privește aceste ultime două acte normative.

În al doilea rând, se

constată că, într-adevăr, preluarea imobilului care face obiectul cauzei nu corespunde

perfect ipotezei analizate de Curtea Constituțională, întrucât are ca subiect pasiv

Cooperativa Agricolă de Producție, în patrimoniul căreia se regăsea la data adoptării

Decretului Prezidențial nr. 68/1986, iar nu persoana fizică ale cărei drepturi au

fost transmise pe cale succesorală reclamanților. Cu toate acestea, pentru identitate

de rațiune, soluția trebuie să fie aceeași, iar reclamanții au interesul să formuleze

o asemenea cerere, întrucât în situația în care bunul nu ar fi ieșit din patrimoniul

Cooperativei Agricole de Producție, implicit s-ar constata valabilitatea sub aspectul

în discuție a actului de reconstituire emis de comisia județeană în cadrul procedurii

desfășurate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin urmare, pentru admiterea

cererii, în ce privește Decretul nr. 68/1986, preluarea terenului de către stat

de la Cooperativa Agricolă de Producție trebuie să se fi poziționat în timp după

intrarea în vigoare a Constituției.

Pentru aceasta, trebuie

stabilit înțelesul sintagmei „preluare efectivă”, precum și dacă statul, printr-o

instituție sau unitate de stat titulară a dreptului de administrare în condițiile

Decretului nr. 409/1955, a efectuat acte de preluare efectivă a terenului anterior

datei de 08 decembrie 1991.

Având în vedere că statul

este conform punctului de vedere exprimat de Curtea Constituțională un proprietar

sub condiție suspensivă, din această calitate rezultând pe cale de interpretare

teleologică că respectiva condiție nu poate fi decât aceea ca acesta să se comporte

cu privire la bun ca titular al acelui drept, sintagma menționată nu poate avea

un înțeles mai restrâns decât termenul de „posesie”, termen consacrat în dreptul

civil și care caracterizează o stare de drept mai puțin favorabilă.

Posesia este definită

ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului,

apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real. Cele două elemente ale posesiei

sunt: elementul material și elementul psihologic. Elementul material presupune contactul

direct, nemijlocit cu bunul. Majoritatea autorilor consideră că faptele materiale

și actele juridice prin care se exercită prerogativele unui anumit drept real alcătuiesc

elementul material al posesiei ca stare de fapt corespunzătoare dreptului real respectiv.

Astfel, manifestarea exterioară a dreptului real include nu numai faptele materiale,

ci și actele juridice. Acest contact se poate concretiza în acte materiale, precum

stăpânirea efectivă a bunului, culegerea fructelor produse de acesta, efectuarea

unor transformări, modificări, completări etc., dar și în acte juridice, așa cum

sunt, de pildă, închirierea ori înstrăinarea bunului. Elementul psihologic se caracterizează

prin voința celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la acesta ca

un proprietar sau titular al unui alt drept real.

Mutatis mutandis, pentru

a considera că un bun expropriat a fost preluat de către stat, ținând seama și de

natura bunului - respectiv teren cu vegetație forestieră, în privința căruia exercitarea

normală a stăpânirii nu implică în mod necesar săvârșirea de fapte materiale -,

precum și de particularitățile exercițiului dreptului de proprietate de stat - în

cazul acestuia atributul dispoziției juridice manifestându-se prin transmiterea

dreptului de administrare directă în condițiile Decretului Marii Adunări Naționale

nr. 409/1955

privind reglementarea transmiterii

bunurilor aflate în proprietatea statului -, este suficient ca statul să fi încheiat

acte juridice care exprimă, în mod neechivoc, raportul de fapt între acesta și bunul

preluat, în latura sa materială.

Prin urmare, deși este

cert că defrișarea terenului și începerea excavărilor ar constitui dovezi ale unei

asemenea preluări (fiind acte materiale de stăpânire a terenului), acestea nu constituie

singurele manifestări de voință cu această semnificație.

Astfel, înseși Ordinele

nr. 146 din 20 iunie 1987 emis de Ministerul Silviculturii și nr. 49 din 06

februarie 1991 emis de Ministerul Mediului, ca acte juridice prin care statul, prin

instituțiile sale centrale, a dispus în baza Decretului nr. 409/1955 cu privire

la dreptul de administrare directă, întrunesc toate condițiile unui comportament

specific titularului dreptului de proprietate, ceea ce reprezintă o preluare efectivă

în sensul art. 4 din Decretul nr. 467/1979, anterioară intrării în vigoare a Constituției.

Ca atare, reține instanța

de apel, nu prezintă importanță momentul la care au fost săvârșite fapte materiale

în legătură cu terenul (ceea ce, conform celor expuse anterior, nu implica în mod

necesar începerea lucrărilor miniere și defrișarea - declanșate, așa cum s-a stabilit

cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 133 din 19 ianuarie 2011

pronunțată de Judecătoria Motru în dosarul nr. 288/263/2009, cu puțin timp înainte

de data de 31.12.1999) de către persoanele juridice cărora li s-a transmis dreptul

de administrare directă în temeiul Decretului nr. 409/1955

în temeiul celor două ordine.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții S.G., S.D.N. și N.D.G. solicitând casarea ei cu trimitere

spre rejudecare la instanța de fond pentru completarea probatoriului în sensul efectuării

unei expertize geologice pentru a se stabili momentul începerii lucrărilor miniere

de excavație pe terenul din litigiu.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează următoarele aspecte, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Se susține astfel că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus

judecății, în condițiile în care constituirea dreptului de proprietate al statului

asupra imobilului expropriat era afectat de condiția suspensivă a preluării efective.

Or, susțin reclamanții,

cât timp această condiție nu a fost îndeplinită, raportat la momentul apariției

Constituției din 1991, rezultă că prevederea legală ce constituie condiția respectivă

a fost de asemenea afectată, devenind inoperantă.

În această idee se reține

că art. 4 din Decretul nr. 467/1979 (ce a instituit o condiție în prezent imposibil

de realizat și care are ca efect restrângerea gravă a dreptului de proprietate)

este abrogat de la data intrării în vigoare a Constituției din anul 1991.

Ca atare, reclamanții

susțin că asupra terenului din litigiu nu a operat niciodată dreptul de proprietate

în favoarea Statului Român, motiv pentru care susțin ineficacitatea celor trei acte

normative.

Intimatul-pârât SC

C.E.T. SA a ridicat excepția nulității recursului prin prisma neîncadrării motivelor

invocate în dispozițiile art. 304 pct. C. proc. civ.

Față de excepția ridicată

de intimat Înalta Curte reține că aceasta nu este incidentă în cauză, în condițiile

în care din cuprinsul cererii de recurs se desprind motive încadrabile în dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., ce vizează motive de nelegalitate, situație în care excepția

nulității recursului urmează a fi respinsă.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea reclamanților

vizează constatarea caducității Decretului nr. 88/1998 și a Ordonanței nr. 146/1987

și nr. 49/1991 emise de Ministerul Silviculturii și Ministerul Mediului.

Acțiunea a fost precizată

la 04 noiembrie 2010 în sensul ineficacității celor 3 acte normative ce nu au fost

puse în executare până la data adoptării Constituției României din 1991, fiind invocat

ca temei de drept art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În limitele acestei investiri,

a motivelor de apel invocate, și principiului tantum devolutum quantum apellatum,

instanța de apel a examinat raporturile juridice dintre părți.

Astfel reclamanților li

s-a eliberat pentru terenul din litigiu titlul de proprietate din 29 iulie 2008

de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate în temeiul Legii

nr. 18/1991.

Prin sentința civilă

nr. 133 din 19 ianuarie 2011 a Judecătoriei Motru (rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 1071 din 26 aprilie 2011 a Tribunalului Gorj) însă s-a constatat nulitatea

absolută a acestui titlu reținându-se că potrivit expertizei efectuate în cauză,

terenul din litigiu ce a făcut obiectul actelor normative sus menționate, era ocupat

integral de lucrări miniere, încadrându-se în categoria terenurilor cu destinație

specială și categorie de folosință neproductiv.

Temeiul de drept invocat

de reclamanți, și anume art. 35 din Legea nr. 33/1994, nu este incident în cauză,

raportat la dispozițiile deciziei nr. 53/2007 dată în recurs în interesul legii

de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (care în condițiile

art. 329 C. proc. civ. este obligatorie pentru instanțe), potrivit cărora dispozițiile

art 35 din Legea nr. 33/1994 se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu

se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Cum imobilele din litigiu

se circumscriu perioadei sus-arătate, instanța de apel a făcut o amplă și legală

analiză atât a situației de fapt cât și de drept prin raportare și la dispozițiile

sentinței civile nr. 133 din 19 ianuarie 2011 a Judecătoriei Motru.

Astfel, Ordinele nr.

146 din 20 iunie 1987 emis de Ministerul Silviculturii și nr. 49 din 06 februarie

1991 emis de Ministerul Mediului, ca acte juridice prin care statul, prin instituțiile

sale centrale, a dispus în baza Decretului nr. 409/1955 cu privire la dreptul de

administrare directă, întrunesc toate condițiile unui comportament specific titularului

dreptului de proprietate, ceea ce reprezintă o preluare efectivă în sensul art.

4 din Decretul nr. 467/1979, anterioară intrării în vigoare a Constituției.

Nefondate sunt, de altfel,

și criticile ce vizează dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile

în care instanța a examinat cauza în limitele învestirii și a obiectului dedus judecății,

constatându-se că instanța de apel a interpretat corect actul juridic dedus judecății,

fără a schimba natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia.

Or, din perspectiva celor

expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursul

reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului invocată de intimatul-pârât SC C.E.T. SA.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții S.G., S.D.N. și N.D.G. împotriva deciziei nr. 510A

din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

24

mai

2012.