ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6857/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 239 din 21 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. 9737/279/2009 s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului S.M. prin procurator S.D.M. având ca obiect „caducitate decret de expropriere”. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Prin acțiunea formulată de reclamantul S.M., așa cum a fost precizată la data de 14 iunie 2010, s-a solicitat în contradictoriu cu Municipiul Piatra Neamț, să se constate caducitatea decretului de expropriere nr. D1. în ceea ce privește trecerea în proprietatea statului a suprafeței de 810 m.p. teren situat în Piatra Neamț, str. P.R., care a aparținut mamei sale S.V.

În motivare a susținut că decretul de expropriere nu și-a produs efectele, întrucât terenul de 810 m.p. a rămas în posesia autoarei sale, iar ulterior, a sa, astfel că decretul a devenit caduc, neproducându-și niciodată efectele. Prin decretul de expropriere nr. D1., din proprietatea autoarei reclamantului, S.V., s-a expropriat o suprafață de teren de 810 m.p. pentru care i s-a stabilit o despăgubire de 1822 RON. Prin expertiza topografică întocmită în cauză de expert A.F. a fost identificată suprafața de 810 m.p. ce a făcut obiectul decretului nr. D1., ocazie cu care s-a constatat că o suprafață de 173 m.p. din acel teren are în prezent, destinația de cale publică de acces, fiind ocupată de str. D.E.

Așadar terenul a fost utilizat (chiar dacă doar parțial) în scopul pentru care a fost expropriat, respectiv pentru utilitate publică. Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 susținând că deși terenul a fost expropriat, a rămas în folosința familiei sale și că nefiind utilizat în scopul pentru care a fost preluat, decretul a devenit caduc.

Or, dacă raportăm dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 care prevăd: „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică”, și la exproprierile care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ (situație în care termenul de 1 an se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994) se deduce că, în speța de față, lucrările de utilitate publică au fost nu „doar începute”, ci și finalizate.

Cum caducitatea este ineficacitatea unui act juridic valid care nu a produs încă efecte și care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului și independent de voința autorului actului, ceea ce înseamnă că pentru constatarea caducității este necesar ca actul în discuție să nu-și fi produs nici măcar parțial efectele până la data învestirii instanței, acțiunea reclamantului este neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S.M., prin care a criticat soluția primei instanțe, susținându-se faptul că instanța era obligată ca după efectuarea și depunerea expertizei să ceară pârâtului să facă dovada momentului la care s-a realizat calea de acces, pentru a se stabili dacă în cauză operează sau nu dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

S-a invocat că decretul de expropriere este caduc, atâta timp cât nu și-a produs efectele, în sensul că, pe terenul respectiv nu sunt realizate lucrări de construcții care să se încadreze în categoria „clădirilor comerciale și tehnico-edilitare” și a „blocurilor de locuințe, creșe, cămine nefamiliști;” „modernizare de străzi” în scopul edificării cărora a fost adoptat decretul nr. D1. Prin decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Critica referitoare la neefectuarea de către prima instanță a unei adrese către intimată din care să rezulte data la care s-a realizat calea de acces a fost înlăturată în condițiile în care acest termen nu a fost prevăzut de decretul de expropriere și nu poate prezenta relevanță.

Nu a fost îmbrățișat punctul de vedere al recurentului conform cu care decretul de expropriere emis anterior Legii nr. 33/1994 ar fi caduc dacă lucrările de utilitate publică nu au fost realizate în termen de 1 an de la data actului de expropriere deoarece ar contraveni principiului privind neretroactivitatea legii. S-a considerat că în cazul imobilelor expropriate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994 - cazul speței de față - termenul de 1 an prevăzut de art. 35 se calculează de la data intrării în vigoare a legii sus - menționate și, evident, numai în măsura în care lucrările pentru realizarea cărora s-a dispus exproprierea „nu au fost începute”. Ori, probele administrate în cauză - înscrisuri și expertiză - fac dovada că aceste lucrări au fost realizate chiar dacă este vorba despre o utilizare parțială a terenului în scopul pentru care a fost expropriat - respectiv pentru utilități publice.

Astfel, atât concluziile expertizei Apostol efectuată la prima instanță cât și cele ale expertizei G. efectuată în apel au confirmat faptul că o suprafață de 173 m.p. din terenul expropriat are destinația de cale publică de acces fiind ocupată de str. D.E. A fost înlăturată și critica referitoare la nedispunerea din oficiu de către prima instanță a unei cercetări locale. Aceasta deoarece instanța nu avea obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității în procesul civil; obligația de a-și proba pretențiile revenea reclamantului în condițiile art. 1169 C. civ. Nici critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol nu a fost primită.

Astfel, s-a reținut că privarea de proprietate este admisibilă atunci când sunt respectate trei condiții: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică și proporționalitatea măsurii cu scopul vizat. Exigența legalității impune ca măsura să fie prevăzută de lege pentru a putea fi justificată, ori, măsura exproprierii era prevăzută de decretul nr. D1. De asemenea, măsura era justificată de o cauză de utilitate publică. Este îndeplinită și cea de a treia condiție, atâta timp cât trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu plata unei despăgubiri în sumă de 1822 RON, fiind îndeplinită și obligația pozitivă a statului prin oferirea unei compensații financiare proprietarului terenului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.M. În susținerea acestuia, invocând formal dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a arătat, în esență că acțiunea sa trebuia admisă, măcar în parte, întrucât celei mai mari porțiuni din terenul expropriat, respectiv 637 mp nu i s-a găsit nici în timpul procesului o destinație de utilitate publică. În acest sens, a susținut că trebuia analizat detaliat cazul în speță, în funcție de destinația particulară a fiecărei porțiuni de teren. A mai arătat că menținerea în proprietatea publică a unui teren preluat din proprietatea privată pentru edificarea unor construcții, fără ca acest lucru să se realizeze este o mare nedreptate ce încalcă dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu atât mai mult cu cât terenul este în stăpânirea sa efectivă.

Cu privire la suprafața de 173 mp, recurentul-reclamant a considerat că era necesar răspunsul expertului la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză efectuat în cauză pentru a se stabili dacă terenul „amenajat” are destinația de stradă, însă instanța a apreciat neconcludent acest răspuns. Recursul este nul, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare: Conform art. 302 1 lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 din C. proc.

civ., iar art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat. Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc.

civ. În speță, deși recurentul-reclamant a indicat ca temei legal al criticilor formulate pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., se constată că, așa cum au fost expuse mai sus, dezvoltarea acestora vizează în esență aspecte ce țin de situația de fapt și aprecierea probelor, critici care nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar pe calea recursului. Criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii recurate. Pe de altă parte, motivul de recurs ce permitea aprecierea probelor, încadrat în pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Chiar dacă în expunerea de motive a cererii de recurs se face referire strict formală la dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, fără să fie enunțate situațiile concrete vizate de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii), critica nu poate fi primită și analizată din perspectiva unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât ceea ce se contestă sunt concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză și care au relevat că terenul în litigiu (în cea mai mare parte) a fost utilizat scopului pentru care a fost expropriat, respectiv s-a realizat o cale publică de acces. În fapt, este vorba de o nemulțumire a părții recurente față de concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză ceea ce în recurs este o evidentă critică de netemeinicie (de apreciere eronată a concluziilor rapoartelor de expertiză).

Față de cele expuse mai sus, precum și față de faptul că recurentul reclamant nu a invocat nici vreun motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., să constate nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012.