ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5223/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 513 din 21 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Vaslui,

s-a admis în parte cererea formulată de

Ș.C. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de dislocare a numitei

Ș.L. (fostă Ț.), decedată în anul la data

de

14 februarie 2008 și de stabilire domiciliu obligatoriu, măsură luată prin decizia

M.A.I. nr. 200/1951 și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

să plătească reclamantului suma de 16.000 RON cu titlul de daune morale.

Pentru a se pronunța astfel instanța de

fond a reținut următoarele:

Reclamantul este soțul lui Ș.L., care a

decedat la data de 14 februarie 2008. Cei doi s-au căsătorit în anul 1958.

La data de 18 iunie 1951 numita Ș.L., pe

atunci Ț., a fost dislocată împreună cu familia și strămutată în localitatea F.-N.,

județul Galați, unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951. Durata domiciliului obligatoriu a fost de 4 ani, o lună și nouă zile,

așa cum rezultă din decizia M.A.I. nr. 6100/1955 și decizia nr. 2 din 27 octombrie

1996.

S-a reținut că această măsură de dislocare

și stabilire de domiciliu obligatoriu are caracter politic potrivit art. 3 din Legea

nr. 221/2009.

La data dislocării, defuncta Ș.L. avea

vârsta de 14 ani, fiind minoră și întreținută de părinții săi.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul

a solicitat suma de 299.800 euro cu titlu de daune morale la cursul B.N.R. din ziua

achitării.

Măsura strămutării silite într-o altă localitate

și condițiile grele de trai din acele vremuri au produs prejudicii persoanelor vizate

pe plan, material, social și moral, prejudiciu pe care statul și-a dorit să-l repare

prin adoptarea Legii nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a).

Cu privire la situația soției reclamantului

instanța a reținut că nu s-a produs vreo dovadă în sensul că aceasta a fost marcată

pe viață, urmare prejudiciului moral suferit prin dislocare, cum se susține în cererea

de chemare în judecată și s-a avut în vedere faptul că s-au acordat drepturile prevăzute

de art. l lit. e) din Decretul-Lege nr. 118/1990, situație în care s-a apreciat

că o despăgubire echitabilă este în sumă de 16.000 RON.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui și Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui

a susținut că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece defuncta Ș.L. (fostă Ț.) a fost dislocată

și nu condamnată așa cum prevede textul amintit. Este

adevărat

că din probele administrate rezultă că aceasta a fost dislocată din comuna I.-M.,

județul Timiș stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în comuna B., județul Galați,

însă pentru această măsură a beneficiat de despăgubiri în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990. Pe de altă parte măsura luată împotriva defunctei a fost luată anterior

căsătoriei acesteia cu reclamantul, care nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte

că soția sa a fost marcată pe viață urmare dislocării.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui a arătat că greșit instanța

de fond a apreciat și acordat reclamantului despăgubiri morale în cuantum de 16.000

RON, deoarece acesta nu a făcut dovada că soția sa a fost marcată pe viață de măsura

luată, la data respectivă fiind minoră, în întreținerea părinților și deci, neavând

copii sau soț care să fi suferit din punct de vedere moral, prin măsura dislocării.

Prin decizia nr. 137 din 08 octombrie 2010

Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins

apelurile.

Pentru a pronunța această decizie instanța

a reținut că soția reclamantului a fost dislocată și strămutată împreună cu familia

la data de 18 iunie 1951, în localitatea F.-N., județul Galați unde i s-a stabilit

domiciliu obligatoriu prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

În

speță, măsura luată împotriva defunctei a avut la bază decizia

M.A.I. nr. 200/1951 și constituie potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 o măsură

administrativă cu caracter politic și a produs defunctei Ș.L. suferințe pe plan

moral și social de natură a o marca pe viață.

Pe de altă parte s-a reținut că reclamantul,

potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, este îndreptățit să solicite acordarea

de despăgubiri, chiar dacă la data luării măsurii nu era căsătorit cu fosta soție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În

criticile formulate se arată că, în ceea ce privește legitimarea

procesuală activă a soțului victimei represiunii comuniste, textul art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009 recunoaște legitimarea procesuală activă în formularea

acțiunii pentru obligarea statului la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute

de alin. (2) lit. a)-c) în favoarea soțului persoanei care a suferit condamnări

cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, după decesul acesteia, însă nu precizează momentul la care se cere calitatea

de soț al fostei

victime a represiunii comuniste (în perioada

represiunii, la decesul victimei sau la momentul formulării acțiunii).

Cu privire la repararea prejudiciului moral,

pentru ca soțul să poată beneficia de reparație, căsătoria cu victima represiunii

comuniste trebuie să fi existat în perioada condamnării sau luării măsurii administrative

și să fi încetat prin decesul celuilalt soț, fie în condițiile executării, fie ulterior,

după eliberarea persoanei condamnate sau a ridicării măsurii.

În

speță la data luării măsurii dislocării familiei soției reclamantului

(anul 1951) Ș.L. avea 14 ani, la data ridicării măsurii acesta avea 18 ani (1955),

iar căsătoria cu reclamantul s-a încheiat în anul 1958.

În

ceea ce privește acordarea despăgubirilor, deși este o doză

de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii: consecințele

negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care

au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată viața familială,

profesională și socială.

Pentru ca instanța să poată verifica aceste

criterii este necesar ca cel care pretinde daune morale să producă un minimum de

argumente din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au

fost afectate pentru a se proceda la o evaluare a despăgubirilor.

În

speță reclamantul a depus doar acte de stare civilă, adresa

Ministerului Justiției în care s-a consemnat măsura luată față de soție și faptul

că aceasta a fost beneficiara unei indemnizații lunare de 410 RON în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Se mai susține că s-a apreciat greșit cuantumul

daunelor.

Examinând criticile formulate prin motivele

de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de acest act

normativ, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări

cu

caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative

cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane,

soțul sau descendenții acesteia pot solicita instanței de

judecată,

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi,

obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul

moral suferit".

Față de conținutul art. citat se constată

că interpretarea dată de instanța de apel este corectă, căci legea dă posibilitatea

soțului supraviețuitor de a solicita despăgubiri pentru soțul care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, singura condiție impusă fiind cea

de soț, deci art. își găsește aplicabilitatea și în speță, chiar dacă căsătoria

dintre reclamant și Ș.L. s-a

încheiat

în anul 1958.

Cea de a doua critică, vizând cuantumul

daunelor acordate, este de

asemenea

nefondată.

În

termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul

echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana

vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit,

cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie

în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Pornind de la principiul că stabilirea

cuantumului despăgubirilor include o doză de arbitrar și că ceea ce se evaluează

este prejudiciul și nu dauna morală ca atare, rezultă că prin hotărârea judecătorească

nu se are în vedere repunerea victimei în situația anterioară, ci oferirea de satisfacții

de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile lezate, respectiv demnitatea

și onoarea, care sunt criterii esențiale pentru definirea personalității umane.

Analiza acestor criterii raportate la datele

concrete ale speței conduc la concluzia că despăgubirea acordată soțului supraviețuitor

în sumă de 16.000 RON reprezintă o satisfacție echitabilă.

Cât privește criticile prin care se tinde

la evaluarea probelor se constată că acest lucru nu este posibil în recurs față

de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri

în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate nu și

de netemeinicie.

Pe cale de consecință, criticile legate

de faptul că reclamantul, solicitând daune morale, este necesar să producă un minimum

de argumente din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale

i-au fost afectate nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate

expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului

judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate.

Pentru aceste considerente de fapt și de

drept Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva

deciziei nr. 137 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

iunie 2011.