ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5913/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5913/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Buzău, secția civilă, sub nr. 982/114/2010 reclamanții M.V. și F.G.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative

luate împotriva tatălui lor F.I., una și aceeași persoană cu F.I. și F.I.,

precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 lei reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că împreună cu familia au fost dislocați la data de 2

martie 1949 din comuna Corugea, Județul Tulcea și le-a fost fixat domiciliu

obligatoriu în Râmnicu Sărat, Județul Buzău, măsură care a fost ridicată la

data de 15 august 1963, iar în perioada domiciliului obligatoriu, au suportat

represalii din partea autorităților vremii.

S-a mai arătat că nu

au beneficiat de restituirea în natura sau de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate în mod abuziv.

Pârâta a depus

întâmpinare prin care a învederat că reclamanții nu au indicat actul normativ

prin care a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu și că la stabilirea

despăgubirilor trebuie avute în vedere măsurile reparatorii acordate

persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, susținând că

pretențiile reclamanților privind cuantumul despăgubirii sunt excesive și

nejustificate.

Prin sentința civilă nr.

710 din 21 mai 2010, Tribunalul Buzău, secția civilă, a admis acțiunea, a

constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de tatăl

reclamanților și a obligat Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, să

plătească fiecărui reclamant câte 15.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 2 martie 1949, în aplicarea

Decretului nr. 83/1949, tatăl reclamanților F.I. împreună cu familia au fost dislocați

din comuna Corugea, Județul Tulcea și le-a fost fixat domiciliul obligatoriu în

Râmnicu Sărat, Județul Buzău, restricții domiciliare ce au fost ridicate la

data de 15 august 1963.

Tribunalul a mai

reținut că, potrivit art. 3 din Legea nr. 211/2009 constituie măsura

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative

enumerate în continuare de textul de lege mai sus-menționat, dispoziții printre

care, însă, nu se regăsește și Decretul nr. 83/1949, în baza căruia s-a fixat

domiciliu obligatoriu în Râmnicu Sărat pentru familia reclamanților.

Tribunalul a mai

reținut că, într-o notă de studiu întocmită de fostul Consiliu al Securității

Satului la data de 14 decembrie 1967 privind măsurile administrative luate de

către organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de

persoane, se precizează că, întrucât Decretul nr. 83/1949 nu reglementa în mod

expres măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu și pentru a exista

un temei legal, a fost emisă Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1154 din 26

octombrie 1950, modificată prin H.C.M nr. 344 din 15 martie 1951 care

reglementau parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele

categorii de persoane, fiind autorizat în acest sens M.A.I.

Or, art. 3 din Legea nr.

221/2009 enumerând actele normative în baza cărora au fost luate măsuri

administrative cu caracter politic face referire expresă la H.C.M. nr. 1154/1950

și nr. 344/1051.

Pe de altă parte, s-a

reținut că și în situația în care s-ar considera că măsura luată față de

familia reclamanților nu ar putea intra în categoria măsurilor administrative

cu caracter politic la care se referă art. 3 din Legea menționată, potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (2) din același act normativ, persoanele care au

făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3,

pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic

al acestora.

Din actele și

lucrările dosarului și în principal potrivit adreselor din 1991 a Poliției

orașului Râmnicu Sărat a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare,

instanța a reținut că tatăl reclamanților și familia acestuia au fost mutați cu

domiciliul obligatoriu din comuna Corugea, Județul Tulcea în Râmnicu Sărat,Județul

Buzău, măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu a fiind luată

la 2 martie 1949 și ridicată la data de 15 august 1963.

Instanța de fond a

constatat că dislocarea și mutarea familiei tatălui reclamanților la data de 2

martie 1949 a reprezentat o intervenție injustă și brutală în existența

acestuia, ceea ce a avut consecințe negative atât asupra părinților, cat și

celor doi copii cu vârste fragede, respectiv, reclamanții din prezenta acțiune.

S-a mai arătat că

măsura stabilirii domiciliului obligatoriu într-o altă localitate îndepărtată a

perturbat grav echilibrul familiar, a aruncat în incertitudine viitorul

părinților și al copiilor, fiind periclitată însăși existența familiei, care a

fost nevoită să înceapă o adevărată luptă pentru supraviețuitoare, în condiții

sociale deosebit de potrivnice.

De asemenea, s-a

reținut că prejudiciul afectiv ori moral nu se concretizează într-o stare

obiectivă de fapt, acesta menținându-se numai la nivelul trăirilor interioare,

iar pentru evaluarea daunelor morale nu se poate face referire la criterii

obiective, matematice, ci doar la aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor

îl are posibilitatea de cunoaștere a personalității umane și a resorturilor

interne ale acestora. Problema evaluării precise în bani a prejudiciul afectiv

nu se pune, dar această împrejurare nu poate împiedica instanța ca prin

apreciere să stabilească nivelul despăgubirilor care, în circumstanțele

specifice unui anumit caz, ar putea constitui o reparație suficientă .

Potrivit art. 5 alin.

(1), lit. 1) din Legea nr. 221/2009, instanța a reținut că, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 pentru

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.

S-a mai reținut că

prin Hotărârea din 3 decembrie 1991 Comisia pentru aplicarea Decretului - Lege nr.

118/1990 a acordat reclamantei M.V. o indemnizație lunară de 2.890 lei,

reținând că a avut domiciliul obligatoriu o perioadă de 14 ani, 5 luni și 13

zile, între 2 martie 1949 și 19 august 1963.

Raportat la

probatoriile administrate, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii

administrative luată față de tatăl reclamanților și familia acestuia constând

în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 02 martie 1949

- 19 august 1963 și, pe cale de consecință, a admis acțiunea și a obligat

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească fiecărui

reclamant cate 15.000 lei cu titlul de daune morale.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale tribunalul a avut în vedere vârsta pe care o aveau

reclamanții la data la care au fost dislocați împreună cu familia, durata

măsurii dispuse, privațiunile îndurate ca urmare a stabilirii domiciliului

obligatoriu într-o altă localitate, faptul că le-au fost acordate sume de bani

cu titlu de indemnizații în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 și, nu în

ultimul rând împrejurarea că, prin trecerea timpului suferința morală a cărei

compensare se solicită a fost estompată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții M.V. și F.G. și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apelul reclamanților

M.V. și F.G. a vizat faptul că d

aunele morale acordare de instanță sunt mult

prea mici, în comparație cu prejudiciul suferit datorită dislocării pe o

perioadă de 14 ani și 5 luni, perioadă în care reclamanții și familia acestora

au avut de suportat represalii din partea autorităților vremii.

S-a precizat, de

către reclamanți că au solicitat despăgubiri morale, atât în nume propriu, cât

și în calitate de moștenitori ai autorilor lor, victime a acelorași măsuri.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de

bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a

munci forțat, produce suferințe pe plan moral, social și profesional, lezează

demnitatea și onorarea, dar și libertatea individuală, precum și drepturile

personale patrimoniale ocrotite de lege, având drept consecință un prejudiciu

moral care justifică acordarea unor compensații materiale.

Reclamanții au mai

arătat că întinderea compensațiilor se stabilește pe baza unor criterii, în

funcție de durata măsurii abuzive, precum și de consecințele produse asupra

persoanei ori familiei, fără a constitui un „preț al durerii”, ci o reparație a

unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

Apelul pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat faptul că în enumerarea

actelor normative conținută în Legea nr. 221/2009 nu se regăsește și Decretul nr.

83/1949, în baza căruia s-a fixat domiciliul obligatoriu în Râmnicu Sărat

pentru familia reclamanților, aspect față de care instanța de fond în mod

greșit a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de

tatăl reclamanților și a obligat Statul Român la 15.000 lei daune morale.

Pârâtul a mai arătat

că în stabilirea cuantumului daunelor morale instanța nu a ținut cont de

principiul echității, conform căruia cuantificarea despăgubirilor bănești

pentru prejudiciile morale suferite de reclamanți trebuia să aibă la bază o

apreciere rezonabilă, pe baze echitabile și în deplin acord cu ideea procurării

unei satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care

aceștia au fost privați, fără a se transforma într-o îmbogățire fără justă

cauză.

Prin Decizia civilă nr.

190 din 29 septembrie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâtului, a admis apelul

reclamanților, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale la 30.000 lei,

și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.400

lei.

Referitor la apelul

pârâtului, instanța a reținut că prima instanță a constatat în mod corect

caracterul politic al măsurii administrative luate față de părinții

reclamanților, și chiar dacă această măsură nu se regăsește în dispozițiile art.

3 din Legea nr. 221/2009 privind măsurile administrative cu caracter politic, fostul

Consiliu al securității statului, întocmind o notă de studiu la data de 14

decembrie 1967, privind măsurile administrative luate de către Organele

Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, precizează

că, întrucât Decretul nr. 83/1949 nu reglementa în mod expres măsura dislocării

și fixării domiciliului obligatoriu, și pentru a exista un temei legal, a fost

emisă H.C.M. nr. 1154 din 26 octombrie 1950 modificată prin H.C.M. nr. 344 din 15

martie 1951 care reglementau parțial problema stabilirii domiciliului

obligatoriu și care sunt prevăzute în art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Chiar și în cazul în

care s-ar aprecia că familiei reclamanților nu le erau aplicabile cele două

hotărâri enunțate mai sus, instanța de apel a constatat că din adresele din 1991

a Poliției orașului Râmnicu Sărat și a Ministerului Justiției - Direcția

instanțelor militare, rezultă că tatăl reclamanților și familia acestuia au

fost mutați cu domiciliul obligatoriu din comuna Corugea, Județul Tulcea în

Râmnicu Sărat, în perioada sus-menționată, aceasta reprezentând o intervenție

injustă și brutală în existența acestuia, ceea ce a avut consecințe negative,

atât asupra părinților, cât și asupra celor doi copii, atunci aflați la vârsta

fragedă, respectiv reclamanții din prezenta cauză.

Or, această măsură

abuzivă se poate încadra în noțiunea prevăzută de Legea nr. 221/2009 ca măsură

administrativă cu caracter politic, caracter ce poate fi constatat, potrivit art.

4 din Legea sus menționată.

Referitor la motivul

de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate, cuantum contestat, atât de către

pârât, cât și de către reclamanți, instanța de apel a analizat ambele apeluri,

raportat la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum aceasta a

fost modificată prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 și a constatat că prin

cererea de chemare în judecată, cei doi reclamanți au solicitat acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, sub forma despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit, aferent perioadei de 14 ani, cinci luni și 13

zile, cât au fost deportați și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, atât

pentru ei, în nume propriu, cât și pentru părințiilor F.I. și F.P.

Având în vedere că,

din actele și lucrările dosarului, a rezultat că întreaga familie a defunctului

F.I. a fost supusă măsurii administrative cu caracter politic, iar aceasta era

compusă din soția acestuia F.P. și cei doi copii, reclamanții din prezenta

cauză, instanța de apel a constatat că în mod greșit prima instanță s-a

raportat, cu ocazia stabilirii cuantumului despăgubirilor, numai la persoana

celor doi reclamanți, fără a avea în vedere că aceștia au solicitat despăgubiri

morale și pentru deportarea celor doi părinți, în prezent decedați.

Cum prin O.G. nr. 62

din 30 iunie 2010 s-a introdus art. 5 alin. (1) lit. a), care stabilește un

plafon maxim până la care instanța de judecată poate aprecia, instanța de apel

a constatat că suma maximă care poate fi acordată cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, atât de către reclamanți, cât și de părinții

acestora, este de 30.000 euro, respectiv câte 15.000 euro pentru fiecare

reclamant.

Prin acțiunea dedusă

judecății, reclamanții au recunoscut că beneficiază de drepturile prevăzute de

Decretul - Lege nr. 118/1990, ei înșiși solicitând acordarea despăgubirilor la

jumătate din suma constatată, astfel încât, instanța de apel, reapreciind

cuantumul despăgubirilor și ținând cont de impactul provocat familiei

reclamanților prin intervenția injustă și brutală în existența acesteia cauzată

de deportare și de stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Râmnicu

Sărat, Județ Buzău, de consecințele negative suferite, atât în perioada aplicării

măsurii administrative, de peste 14 ani, cât și ulterior acesteia, a dispus

acordarea sumei de 60.000 lei, câte 30.000 lei pentru fiecare reclamant.

Instanța de apel a

reținut că, deși O.G. nr. 62/2010 stabilește un plafon maxim de acordare a

despăgubirilor, acordă posibilitatea instanței judecătorești ca, raportat la

propria convingere, precum și la situația concretă a fiecărui caz în parte, să

stabilească nivelul despăgubirilor care să constituie o reparație suficientă cu

caracter compensatoriu pentru suferințele pricinuite, dar care, de asemenea, să

nu conducă la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților care, așa cum au

recunoscut, și cum rezultă din hotărârile Comisiei pentru aplicarea Decretului -

Lege nr. 118/1990 au mai beneficiat de măsuri compensatorii pentru aplicarea

aceleiași măsuri administrative.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.V. și F.G., precum și pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul

reclamanților a vizat cuantumul daunelor morale acordate, despre care aceștia

au arătat că sunt prea mici în raport cu suma solicitată în acțiunea

introductivă (700.000 lei pentru fiecare), cu perioada în care au fost supuși

măsurii administrative a dislocării forțate din localitatea de domiciliu(2

martie 1949 - 15 august 1963), efectele negative ale unei asemenea măsuri

abuzive în plan social, familial și al drepturilor fundamentale.

Reclamanții au mai

arătat că în mod greșit instanța de apel s-a raportat la O.U.G. nr. 62/2010, în

condițiile în care acest act normativ a fost declarat neconstituțional, fiind

inaplicabil în asemenea spețe.

Recursul pârâtului a

vizat redimensionarea cuantumului daunelor morale în sensul micșorării acestora

și exonerarea de obligația de plată a cheltuielilor de judecată.

Referitor la

cheltuielile de judecată, pârâtul a arătat că admiterea unei cereri de chemare

în judecată nu înseamnă neapărat că partea adversă reprezintă „partea căzută în

pretenții” conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., aspect ce se impune a

fi verificat în cadrul fiecărui litigiu în parte.

Referitor la

cuantumul daunelor morale acordate, arată că acesta contravine practicii

judiciare în materie la nivel european, C.E.D.O. acordând sume modice cu acest

titlu, ori considerând că simpla constatare a unei încălcări reprezintă o

satisfacție echitabilă.

Instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut, întrucât reclamanții au introdus cererea în nume

propriu, nu și pentru părinții lor, iar măsura administrativă a dislocării

forțate a fost întemeiată pe aplicarea Decretului nr. 84/1949, care se

regăsește doar în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 221/2009,

și nu în dispozițiile art. 3 din aceeași lege privind măsurile administrative

cu caracter politic.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanții nu au indicat nici un temei sau act normativ în

baza căruia a fost dispusă dislocarea, iar dispozițiile exprese din legea

specială de reparație nu pot fi extinse prin analogie la situații ce exced

cadrului stabilit de aceasta.

Recursul pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice va fi respins ca nefondat, iar

recursul reclamanților M.V. și F.G. va fi admis, pentru argumentele ce succed:

Solicitarea de

exonerare de plata cheltuielilor de judecată formulată de către pârât nu poate

fi primită, întrucât

potrivit dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., aplicabile în speță, partea care cade în pretențiuni va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Rezultă,

astfel, o condiție expresă de obligarea a uneia dintre părțile litigante la

plata cheltuielilor avansate de către cealaltă parte pe parcursul desfășurării

procesului, anume ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut

procesul.

Cu alte

cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în

mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparține acelei părți care a

ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul

pierderii procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești

de finalizare a acestei proceduri.

Or, în

speță, instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, fiind constatat

caracterul politic al măsurii abuzive a dislocării forțate din localitatea de

domiciliu și acordate daune morale, iar instanța de apel a admis apelul

acestora vizând cuantumul daunelor morale, pe care l-a majorat, respingând,

totodată, apelul pârâtului, care a formulat în mod constant opoziție la

pretențiile reclamanților, astfel încât instanțele au interpretat și aplicat în

mod corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâtul fiind „partea căzută în

pretenții” conform textului legal arătat.

Nu se

poate reține incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

6 C. proc. civ. sub forma acordării a mai mult decât s-a cerut, invocat, de

asemenea, de pârât, întrucât reclamanții au învestit instanța cu o cerere

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, solicitând constatarea

caracterului politic al măsurii administrative a dislocării forțate din

localitatea de domiciliu la care au fost supuși împreună cu întreaga familie și

acordarea daunelor morale în cuantumul precizat în acțiune, iar instanțele s-au

pronunțat, în respectarea principiului disponibilității, în limitele

învestirii.

Referitor

la faptul că reclamanții nu au indicat, în cererea introductivă de instanță, un

act normativ în baza căruia s-a dispus măsura dislocării forțate, din

probatoriile administrate în cauză(adresa din 1991 a Poliției orașului Râmnicu

Sărat, adresa din 1991 a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor

Militare) a rezultat că tatăl reclamanților și familia acestuia au fost mutați

cu domiciliul obligatoriu din comuna Corugea, Județul Tulcea, în localitatea

Râmnicu - Sărat, Județul Buzău, în intervalul 2 martie 1949-15 august 1963,

urmând ca și această critică a pârâtului să fie înlăturată.

Cu

privire la faptul că Decretul nr. 83/1949 nu se regăsește în dispozițiile art. 3

din Legea nr. 221/2009 care definește măsurile administrative cu caracter

politic ce intră în sfera de aplicare a actului normativ de reparație, această

împrejurare este irelevantă, întrucât art. 4 alin. (2) din lege prevede că

„persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele

prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să

constate caracterul politic al acestora”.

Pe de

altă parte, din nota de studiu întocmită de fostul Consiliul al Securității

Statului la data de 14 decembrie 1967 aflată în copie în dosarul de fond la

filele 23 - 25, se precizează că întrucât decretul în discuție nu reglementa

expres măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu, pentru a exista

un temei legal, a fost emisă H.C.M. nr. 1154 din 26 octombrie 1950, modificată prin

H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, acte normative ce se regăsesc în enumerarea

realizată de art. 3 al Legii nr. 221/2009, astfel încât nici această critică a

pârâtului nu poate fi primită.

Critica

reclamanților privind greșita raportare a instanței de apel la prevederile O.U.G.

nr. 62/2010, aceasta fiind declarată neconstituțională, urmează a fi înlăturată,

deoarece instanța de apel, indiferent de actul normativ la care s-a raportat în

stabilirea cuantumului daunelor morale, a pronunțat o soluție favorabilă

reclamanților admițând apelul acestora și majorând sumele acordate cu titlu de

daune morale, astfel încât finalitatea urmărită de reclamanți prin demersurile

lor judiciare s-a realizat, împrejurarea că nici acest cuantum nu i-a mulțumit

fiind valorificată prin intermediul prezentei căi de atac.

Referitor

la cuantumul daunelor morale, despre care reclamanții susțin că este prea

redus, iar pârâtul că este prea mare, Înalta Curte va răspunde prin intermediul

următoarelor considerente comune:

Pe baza probatoriilor

administrate câștigate cauzei și care nu mai pot face obiect al analizei în

prezenta cale de atac, precum și prin raportare la considerentele anterior

expuse, se constată că

reclamanții

și familia acestora au fost dislocați forțat din localitatea de domiciliu în

localitatea Râmnicu Sărat, județul Buzău în perioada

2

martie 1949 - 15 august 1963,

măsură administrativă cu caracter politic

ce a produs un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile Legii nr. 221/2009.

Prin strămutarea obligatorie a

reclamanților și familiei lor din localitatea de domiciliu, s-a adus atingere

valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului

daunelor morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și

psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au

fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Deși legiuitorul nu a conturat

criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și

jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea

despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și

proporționalitatea.

Stabilirea cuantumului unor asemenea

despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanța fiind

nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit,

care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile

acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua

suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just

temei.

În termenii Convenției Europene a

Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în

vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același

timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii

prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Înalta Curte va constata că, în

condițiile în care instanța de fond a fost învestită cu o cerere având ca

obiect despăgubiri în cuantum de 700.000 lei, a acordat 15.000 lei daune morale

pentru fiecare solicitant, iar instanța de apel a acordat 30.000 lei pentru

fiecare solicitant, sumele arătate nu reprezintă o satisfacție echitabilă,

motiv pentru care va majora cuantumul acestora la 50.000 euro pentru fiecare

reclamant.

Dislocarea și mutarea forțată a

familiei reclamanților pe o perioadă de 14 ani a avut consecințe negative

asupra vieții reclamanților care aveau, la acea dată, vârste de 6 și,

respectiv, 9 ani, relațiile de familie și sociale au fost grav și iremediabil

afectate, iar privațiunile intervenite în această perioadă au fost de natură a

crea suferințe psihice de netăgăduit, pentru a căror reparație sumele acordate

de instanțele anterioare sunt neîndestulătoare.

Prin raportare concretă la datele

cauzei, în aplicarea efectivă a principiilor echității și proporționalității și

cu scopul de a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecințele negative

suferite de reclamanți în cursul a 14 ani de deportare, Înalta Curte apreciază

că suma de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând mai puțin de 3.600

euro pentru fiecare an de deportare pentru o singură persoană, este o măsură

eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate reclamanților prin măsura

administrativă abuzivă la care au fost supuși, care corespunde exigențelor

Convenției Europene a Drepturilor Omului și este în concordanță cu

jurisprudența constantă a acesteia.

Pentru aceste considerente, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice va fi respins, iar recursul reclamanților va fi

admis, cu consecința modificării deciziei recurate în sensul majorării

cuantumului daunelor morale la suma de 50.000 euro pentru fiecare reclamant,

urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva Deciziei nr. 190 din 29 septembrie a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Admite recursul

declarate de reclamanții M.V. și F.G. împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că majorează cuantumul despăgubirilor acordate

pentru fiecare reclamant la câte 50.000 euro fiecare.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 iulie 2011.