ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5913/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția civilă, sub nr. 982/114/2010 reclamanții M.V. și F.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva tatălui lor F.I., una și aceeași persoană cu F.I. și F.I., precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că împreună cu familia au fost dislocați la data de 2 martie 1949 din comuna Corugea, Județul Tulcea și le-a fost fixat domiciliu obligatoriu în Râmnicu Sărat, Județul Buzău, măsură care a fost ridicată la data de 15 august 1963, iar în perioada domiciliului obligatoriu, au suportat represalii din partea autorităților vremii.

S-a mai arătat că nu au beneficiat de restituirea în natura sau de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv. Pârâta a depus întâmpinare prin care a învederat că reclamanții nu au indicat actul normativ prin care a fost dispusă măsura domiciliului obligatoriu și că la stabilirea despăgubirilor trebuie avute în vedere măsurile reparatorii acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, susținând că pretențiile reclamanților privind cuantumul despăgubirii sunt excesive și nejustificate. Prin sentința civilă nr. 710 din 21 mai 2010, Tribunalul Buzău, secția civilă, a admis acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de tatăl reclamanților și a obligat Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească fiecărui reclamant câte 15.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 2 martie 1949, în aplicarea Decretului nr. 83/1949, tatăl reclamanților F.I. împreună cu familia au fost dislocați din comuna Corugea, Județul Tulcea și le-a fost fixat domiciliul obligatoriu în Râmnicu Sărat, Județul Buzău, restricții domiciliare ce au fost ridicate la data de 15 august 1963. Tribunalul a mai reținut că, potrivit art. 3 din Legea nr. 211/2009 constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative enumerate în continuare de textul de lege mai sus-menționat, dispoziții printre care, însă, nu se regăsește și Decretul nr. 83/1949, în baza căruia s-a fixat domiciliu obligatoriu în Râmnicu Sărat pentru familia reclamanților.

Tribunalul a mai reținut că, într-o notă de studiu întocmită de fostul Consiliu al Securității Satului la data de 14 decembrie 1967 privind măsurile administrative luate de către organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, se precizează că, întrucât Decretul nr. 83/1949 nu reglementa în mod expres măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu și pentru a exista un temei legal, a fost emisă Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1154 din 26 octombrie 1950, modificată prin H.C.M nr. 344 din 15 martie 1951 care reglementau parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, fiind autorizat în acest sens M.A.I. Or, art. 3 din Legea nr. 221/2009 enumerând actele normative în baza cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic face referire expresă la H.C.M.

nr. 1154/1950 și nr. 344/1051. Pe de altă parte, s-a reținut că și în situația în care s-ar considera că măsura luată față de familia reclamanților nu ar putea intra în categoria măsurilor administrative cu caracter politic la care se referă art. 3 din Legea menționată, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din același act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Din actele și lucrările dosarului și în principal potrivit adreselor din 1991 a Poliției orașului Râmnicu Sărat a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare, instanța a reținut că tatăl reclamanților și familia acestuia au fost mutați cu domiciliul obligatoriu din comuna Corugea, Județul Tulcea în Râmnicu Sărat,Județul Buzău, măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu a fiind luată la 2 martie 1949 și ridicată la data de 15 august 1963. Instanța de fond a constatat că dislocarea și mutarea familiei tatălui reclamanților la data de 2 martie 1949 a reprezentat o intervenție injustă și brutală în existența acestuia, ceea ce a avut consecințe negative atât asupra părinților, cat și celor doi copii cu vârste fragede, respectiv, reclamanții din prezenta acțiune.

S-a mai arătat că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu într-o altă localitate îndepărtată a perturbat grav echilibrul familiar, a aruncat în incertitudine viitorul părinților și al copiilor, fiind periclitată însăși existența familiei, care a fost nevoită să înceapă o adevărată luptă pentru supraviețuitoare, în condiții sociale deosebit de potrivnice. De asemenea, s-a reținut că prejudiciul afectiv ori moral nu se concretizează într-o stare obiectivă de fapt, acesta menținându-se numai la nivelul trăirilor interioare, iar pentru evaluarea daunelor morale nu se poate face referire la criterii obiective, matematice, ci doar la aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de cunoaștere a personalității umane și a resorturilor interne ale acestora.

Problema evaluării precise în bani a prejudiciul afectiv nu se pune, dar această împrejurare nu poate împiedica instanța ca prin apreciere să stabilească nivelul despăgubirilor care, în circumstanțele specifice unui anumit caz, ar putea constitui o reparație suficientă . Potrivit art. 5 alin. (1), lit. 1) din Legea nr. 221/2009, instanța a reținut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945. S-a mai reținut că prin Hotărârea din 3 decembrie 1991 Comisia pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990 a acordat reclamantei M.V.

o indemnizație lunară de 2.890 lei, reținând că a avut domiciliul obligatoriu o perioadă de 14 ani, 5 luni și 13 zile, între 2 martie 1949 și 19 august 1963. Raportat la probatoriile administrate, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative luată față de tatăl reclamanților și familia acestuia constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 02 martie 1949 - 19 august 1963 și, pe cale de consecință, a admis acțiunea și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească fiecărui reclamant cate 15.000 lei cu titlul de daune morale.

La stabilirea cuantumului daunelor morale tribunalul a avut în vedere vârsta pe care o aveau reclamanții la data la care au fost dislocați împreună cu familia, durata măsurii dispuse, privațiunile îndurate ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu într-o altă localitate, faptul că le-au fost acordate sume de bani cu titlu de indemnizații în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 și, nu în ultimul rând împrejurarea că, prin trecerea timpului suferința morală a cărei compensare se solicită a fost estompată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.V. și F.G. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Apelul reclamanților M.V. și F.G. a vizat faptul că d aunele morale acordare de instanță sunt mult prea mici, în comparație cu prejudiciul suferit datorită dislocării pe o perioadă de 14 ani și 5 luni, perioadă în care reclamanții și familia acestora au avut de suportat represalii din partea autorităților vremii.

S-a precizat, de către reclamanți că au solicitat despăgubiri morale, atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitori ai autorilor lor, victime a acelorași măsuri. Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a munci forțat, produce suferințe pe plan moral, social și profesional, lezează demnitatea și onorarea, dar și libertatea individuală, precum și drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege, având drept consecință un prejudiciu moral care justifică acordarea unor compensații materiale. Reclamanții au mai arătat că întinderea compensațiilor se stabilește pe baza unor criterii, în funcție de durata măsurii abuzive, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori familiei, fără a constitui un „preț al durerii”, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

Apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat faptul că în enumerarea actelor normative conținută în Legea nr. 221/2009 nu se regăsește și Decretul nr. 83/1949, în baza căruia s-a fixat domiciliul obligatoriu în Râmnicu Sărat pentru familia reclamanților, aspect față de care instanța de fond în mod greșit a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de tatăl reclamanților și a obligat Statul Român la 15.000 lei daune morale. Pârâtul a mai arătat că în stabilirea cuantumului daunelor morale instanța nu a ținut cont de principiul echității, conform căruia cuantificarea despăgubirilor bănești pentru prejudiciile morale suferite de reclamanți trebuia să aibă la bază o apreciere rezonabilă, pe baze echitabile și în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care aceștia au fost privați, fără a se transforma într-o îmbogățire fără justă cauză.

Prin Decizia civilă nr. 190 din 29 septembrie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâtului, a admis apelul reclamanților, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale la 30.000 lei, și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.400 lei.

Referitor la apelul pârâtului, instanța a reținut că prima instanță a constatat în mod corect caracterul politic al măsurii administrative luate față de părinții reclamanților, și chiar dacă această măsură nu se regăsește în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind măsurile administrative cu caracter politic, fostul Consiliu al securității statului, întocmind o notă de studiu la data de 14 decembrie 1967, privind măsurile administrative luate de către Organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, precizează că, întrucât Decretul nr. 83/1949 nu reglementa în mod expres măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu, și pentru a exista un temei legal, a fost emisă H.C.M.

nr. 1154 din 26 octombrie 1950 modificată prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951 care reglementau parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu și care sunt prevăzute în art. 3 din Legea nr. 221/2009. Chiar și în cazul în care s-ar aprecia că familiei reclamanților nu le erau aplicabile cele două hotărâri enunțate mai sus, instanța de apel a constatat că din adresele din 1991 a Poliției orașului Râmnicu Sărat și a Ministerului Justiției - Direcția instanțelor militare, rezultă că tatăl reclamanților și familia acestuia au fost mutați cu domiciliul obligatoriu din comuna Corugea, Județul Tulcea în Râmnicu Sărat, în perioada sus-menționată, aceasta reprezentând o intervenție injustă și brutală în existența acestuia, ceea ce a avut consecințe negative, atât asupra părinților, cât și asupra celor doi copii, atunci aflați la vârsta fragedă, respectiv reclamanții din prezenta cauză.

Or, această măsură abuzivă se poate încadra în noțiunea prevăzută de Legea nr. 221/2009 ca măsură administrativă cu caracter politic, caracter ce poate fi constatat, potrivit art. 4 din Legea sus menționată. Referitor la motivul de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate, cuantum contestat, atât de către pârât, cât și de către reclamanți, instanța de apel a analizat ambele apeluri, raportat la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum aceasta a fost modificată prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 și a constatat că prin cererea de chemare în judecată, cei doi reclamanți au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, sub forma despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, aferent perioadei de 14 ani, cinci luni și 13 zile, cât au fost deportați și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, atât pentru ei, în nume propriu, cât și pentru părințiilor F.I.

și F.P. Având în vedere că, din actele și lucrările dosarului, a rezultat că întreaga familie a defunctului F.I. a fost supusă măsurii administrative cu caracter politic, iar aceasta era compusă din soția acestuia F.P. și cei doi copii, reclamanții din prezenta cauză, instanța de apel a constatat că în mod greșit prima instanță s-a raportat, cu ocazia stabilirii cuantumului despăgubirilor, numai la persoana celor doi reclamanți, fără a avea în vedere că aceștia au solicitat despăgubiri morale și pentru deportarea celor doi părinți, în prezent decedați. Cum prin O.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a introdus art. 5 alin. (1) lit. a), care stabilește un plafon maxim până la care instanța de judecată poate aprecia, instanța de apel a constatat că suma maximă care poate fi acordată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât de către reclamanți, cât și de părinții acestora, este de 30.000 euro, respectiv câte 15.000 euro pentru fiecare reclamant.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții au recunoscut că beneficiază de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, ei înșiși solicitând acordarea despăgubirilor la jumătate din suma constatată, astfel încât, instanța de apel, reapreciind cuantumul despăgubirilor și ținând cont de impactul provocat familiei reclamanților prin intervenția injustă și brutală în existența acesteia cauzată de deportare și de stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Râmnicu Sărat, Județ Buzău, de consecințele negative suferite, atât în perioada aplicării măsurii administrative, de peste 14 ani, cât și ulterior acesteia, a dispus acordarea sumei de 60.000 lei, câte 30.000 lei pentru fiecare reclamant.

Instanța de apel a reținut că, deși O.G. nr. 62/2010 stabilește un plafon maxim de acordare a despăgubirilor, acordă posibilitatea instanței judecătorești ca, raportat la propria convingere, precum și la situația concretă a fiecărui caz în parte, să stabilească nivelul despăgubirilor care să constituie o reparație suficientă cu caracter compensatoriu pentru suferințele pricinuite, dar care, de asemenea, să nu conducă la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților care, așa cum au recunoscut, și cum rezultă din hotărârile Comisiei pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990 au mai beneficiat de măsuri compensatorii pentru aplicarea aceleiași măsuri administrative. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.V.

și F.G., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Recursul reclamanților a vizat cuantumul daunelor morale acordate, despre care aceștia au arătat că sunt prea mici în raport cu suma solicitată în acțiunea introductivă (700.000 lei pentru fiecare), cu perioada în care au fost supuși măsurii administrative a dislocării forțate din localitatea de domiciliu(2 martie 1949 - 15 august 1963), efectele negative ale unei asemenea măsuri abuzive în plan social, familial și al drepturilor fundamentale. Reclamanții au mai arătat că în mod greșit instanța de apel s-a raportat la O.U.G. nr. 62/2010, în condițiile în care acest act normativ a fost declarat neconstituțional, fiind inaplicabil în asemenea spețe.

Recursul pârâtului a vizat redimensionarea cuantumului daunelor morale în sensul micșorării acestora și exonerarea de obligația de plată a cheltuielilor de judecată. Referitor la cheltuielile de judecată, pârâtul a arătat că admiterea unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă neapărat că partea adversă reprezintă „partea căzută în pretenții” conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., aspect ce se impune a fi verificat în cadrul fiecărui litigiu în parte. Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, arată că acesta contravine practicii judiciare în materie la nivel european, C.E.D.O. acordând sume modice cu acest titlu, ori considerând că simpla constatare a unei încălcări reprezintă o satisfacție echitabilă.

Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât reclamanții au introdus cererea în nume propriu, nu și pentru părinții lor, iar măsura administrativă a dislocării forțate a fost întemeiată pe aplicarea Decretului nr. 84/1949, care se regăsește doar în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 221/2009, și nu în dispozițiile art. 3 din aceeași lege privind măsurile administrative cu caracter politic. Prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au indicat nici un temei sau act normativ în baza căruia a fost dispusă dislocarea, iar dispozițiile exprese din legea specială de reparație nu pot fi extinse prin analogie la situații ce exced cadrului stabilit de aceasta. Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice va fi respins ca nefondat, iar recursul reclamanților M.V.

și F.G. va fi admis, pentru argumentele ce succed: Solicitarea de exonerare de plata cheltuielilor de judecată formulată de către pârât nu poate fi primită, întrucât potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile în speță, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Rezultă, astfel, o condiție expresă de obligarea a uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de către cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul. Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri.

Or, în speță, instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, fiind constatat caracterul politic al măsurii abuzive a dislocării forțate din localitatea de domiciliu și acordate daune morale, iar instanța de apel a admis apelul acestora vizând cuantumul daunelor morale, pe care l-a majorat, respingând, totodată, apelul pârâtului, care a formulat în mod constant opoziție la pretențiile reclamanților, astfel încât instanțele au interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâtul fiind „partea căzută în pretenții” conform textului legal arătat. Nu se poate reține incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

sub forma acordării a mai mult decât s-a cerut, invocat, de asemenea, de pârât, întrucât reclamanții au învestit instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării forțate din localitatea de domiciliu la care au fost supuși împreună cu întreaga familie și acordarea daunelor morale în cuantumul precizat în acțiune, iar instanțele s-au pronunțat, în respectarea principiului disponibilității, în limitele învestirii.

Referitor la faptul că reclamanții nu au indicat, în cererea introductivă de instanță, un act normativ în baza căruia s-a dispus măsura dislocării forțate, din probatoriile administrate în cauză(adresa din 1991 a Poliției orașului Râmnicu Sărat, adresa din 1991 a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare) a rezultat că tatăl reclamanților și familia acestuia au fost mutați cu domiciliul obligatoriu din comuna Corugea, Județul Tulcea, în localitatea Râmnicu - Sărat, Județul Buzău, în intervalul 2 martie 1949-15 august 1963, urmând ca și această critică a pârâtului să fie înlăturată.

Cu privire la faptul că Decretul nr. 83/1949 nu se regăsește în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 care definește măsurile administrative cu caracter politic ce intră în sfera de aplicare a actului normativ de reparație, această împrejurare este irelevantă, întrucât art. 4 alin. (2) din lege prevede că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora”. Pe de altă parte, din nota de studiu întocmită de fostul Consiliul al Securității Statului la data de 14 decembrie 1967 aflată în copie în dosarul de fond la filele 23 - 25, se precizează că întrucât decretul în discuție nu reglementa expres măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu, pentru a exista un temei legal, a fost emisă H.C.M.

nr. 1154 din 26 octombrie 1950, modificată prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, acte normative ce se regăsesc în enumerarea realizată de art. 3 al Legii nr. 221/2009, astfel încât nici această critică a pârâtului nu poate fi primită. Critica reclamanților privind greșita raportare a instanței de apel la prevederile O.U.G. nr. 62/2010, aceasta fiind declarată neconstituțională, urmează a fi înlăturată, deoarece instanța de apel, indiferent de actul normativ la care s-a raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale, a pronunțat o soluție favorabilă reclamanților admițând apelul acestora și majorând sumele acordate cu titlu de daune morale, astfel încât finalitatea urmărită de reclamanți prin demersurile lor judiciare s-a realizat, împrejurarea că nici acest cuantum nu i-a mulțumit fiind valorificată prin intermediul prezentei căi de atac.

Referitor la cuantumul daunelor morale, despre care reclamanții susțin că este prea redus, iar pârâtul că este prea mare, Înalta Curte va răspunde prin intermediul următoarelor considerente comune: Pe baza probatoriilor administrate câștigate cauzei și care nu mai pot face obiect al analizei în prezenta cale de atac, precum și prin raportare la considerentele anterior expuse, se constată că reclamanții și familia acestora au fost dislocați forțat din localitatea de domiciliu în localitatea Râmnicu Sărat, județul Buzău în perioada 2 martie 1949 - 15 august 1963, măsură administrativă cu caracter politic ce a produs un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile Legii nr. 221/2009.

Prin strămutarea obligatorie a reclamanților și familiei lor din localitatea de domiciliu, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Deși legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea.

Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Înalta Curte va constata că, în condițiile în care instanța de fond a fost învestită cu o cerere având ca obiect despăgubiri în cuantum de 700.000 lei, a acordat 15.000 lei daune morale pentru fiecare solicitant, iar instanța de apel a acordat 30.000 lei pentru fiecare solicitant, sumele arătate nu reprezintă o satisfacție echitabilă, motiv pentru care va majora cuantumul acestora la 50.000 euro pentru fiecare reclamant. Dislocarea și mutarea forțată a familiei reclamanților pe o perioadă de 14 ani a avut consecințe negative asupra vieții reclamanților care aveau, la acea dată, vârste de 6 și, respectiv, 9 ani, relațiile de familie și sociale au fost grav și iremediabil afectate, iar privațiunile intervenite în această perioadă au fost de natură a crea suferințe psihice de netăgăduit, pentru a căror reparație sumele acordate de instanțele anterioare sunt neîndestulătoare.

Prin raportare concretă la datele cauzei, în aplicarea efectivă a principiilor echității și proporționalității și cu scopul de a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecințele negative suferite de reclamanți în cursul a 14 ani de deportare, Înalta Curte apreciază că suma de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând mai puțin de 3.600 euro pentru fiecare an de deportare pentru o singură persoană, este o măsură eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate reclamanților prin măsura administrativă abuzivă la care au fost supuși, care corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și este în concordanță cu jurisprudența constantă a acesteia. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice va fi respins, iar recursul reclamanților va fi admis, cu consecința modificării deciziei recurate în sensul majorării cuantumului daunelor morale la suma de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 190 din 29 septembrie a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarate de reclamanții M.V. și F.G. împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată în sensul că majorează cuantumul despăgubirilor acordate pentru fiecare reclamant la câte 50.000 euro fiecare. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iulie 2011.