ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 510/2010
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 510/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin Încheierea din 2 februarie 2010, pronunțată de Curtea
de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în
Dosarul nr. 42/3/2010, s-a dispus, printre altele, menținerea măsurii
preventive a inculpaților I.A.F., I.M., O.G.M., U.M. și U.F.C., pe o perioadă
de 60 de zile, de la 2 februarie 2010.
Pentru a pronunța această hotărâre,
Curtea de Apel Constanța a reținut că, verificând legalitatea și temeinicia
arestării preventive a inculpaților sus-menționați, a constatat că în raport de
gravitatea faptelor, împrejurările comiterii acestora, se impune, în
continuare, privarea lor de libertate.
Împotriva încheierii din 2 februarie
2010, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, au declarat recurs, în termen
legal, inculpații O.G.M. și U.M., solicitând admiterea acestora, casarea
încheierii atacate și, în cadrul rejudecării, revocarea măsurii arestării
preventive.
Înalta Curte, examinând motivele de
recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385
9
alin.
(3) C. proc. pen., combinat cu art. 385
6
și art. 385
7
alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de inculpați sunt
nefondate pentru următoarele considerente:
Prin Sentința penală nr. 476 din 23
decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr.
5256/118/2009, s-a dispus condamnarea, printre alții, a inculpaților O.G.M. și
U.M. la pedeapse de câte 8 ani și 3 luni închisoare și interzicerea exercitării
drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe
durata executării pedepselor principale, pentru săvârșirea infracțiunilor
prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu
aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
Împotriva hotărârii pronunțate de
instanța de fond au declarat apel, printre alții, inculpații O.G.M. și U.M.,
apel ce formează obiectul Dosarului nr. 42/36/2010.
La termenul de judecată din 2
februarie 2010, fixat pentru judecarea apelurilor, instanța de control
judiciar, în temeiul art. 300
2
C. proc. pen. și art. 160
b
C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpaților O.G.M. și
U.M., printre alții.
Cu privire la dispoziția de
menținere a stării de arest, Înalta Curte constată următoarele:
Arestarea preventivă a inculpaților
s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 148 lit. a), b), f) C. pen., pedepsele
prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina lor fiind mai mari
de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă un pericol
concret pentru ordinea publică.
Potrivit dispozițiilor art. 5 parag.
1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului orice persoană are dreptul la
libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă există, însă,
excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod
expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c).
Potrivit textului invocat, o
persoană poate fi privată de libertate dacă nu a fost arestată sau reținută în
vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente, atunci când
există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există
motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o
infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
În materia privării de libertate,
Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea
dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea
detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în
conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională,
care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să
asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se
poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de
art. 5 parag. 1 din Convenție.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte
constată respectarea, deopotrivă, atât a dispozițiilor cuprinse în legea
internă, cât și a existențelor ce decurg din prevederile Convenției.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.
160
3
alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea
atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic
legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din același
articol, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea
impun în continuare privarea de libertate, dispun prin încheiere motivată,
menținerea arestării preventive.
În cauză, se constată că instanța de
apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procesual penale, anterior
invocate, menținând, justificat, starea de arest a inculpaților.
Înalta Curte apreciază că, în raport
de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, de consecințele
infracțiunilor, lăsarea în libertate a inculpaților prezintă în continuare
pericol concret pentru ordinea publică.
Pe de altă parte, se constată ca
fiind respectate și dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție potrivit cu care
„orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de parag. 1 lit.
c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii”.
Dispozițiile invocate instituie un
regim juridic diferit al măsurii arestării preventive dispusă înainte de
pronunțarea unei hotărâri judecătorești față de arestarea preventivă dispusă
printr-o hotărâre de condamnare, diferență generată de împrejurarea că în cea
de-a două ipoteză arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile unei
judecăți, desfășurată cu respectarea exigențelor art. 6 din Convenție,
inculpații fiind condamnați pentru săvârșirea cu vinovăție a unei infracțiuni.
Aspectele invocate anterior
justifică, astfel, dispozițiile instanței de apel în sensul menținerii măsurii
arestării preventive.
Pe cale de consecință, Înalta Curte,
în conformitate cu dispozițiile art. 385
15
alin. (1) pct. 1 lit. b)
C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații
O.G.M. și U.M.
În temeiul art. 192 alin. (2)
raportat la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., vor fi obligați recurenții
inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile
declarate de inculpații O.G.M. și U.M. împotriva Încheierii din 2 februarie
2010 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de
familie, pronunțată în Dosarul nr. 42/36/2010.
Obligă recurenții inculpați la câte
260 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariile apărătorului
desemnat din oficiu, în sumă de câte 100 RON, se vor avansa din fondul
Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi
10 februarie 2010.