ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 510/2010

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Încheierea din 2 februarie 2010, pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în

Dosarul nr. 42/3/2010, s-a dispus, printre altele, menținerea măsurii

preventive a inculpaților I.A.F., I.M., O.G.M., U.M. și U.F.C., pe o perioadă

de 60 de zile, de la 2 februarie 2010.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel Constanța a reținut că, verificând legalitatea și temeinicia

arestării preventive a inculpaților sus-menționați, a constatat că în raport de

gravitatea faptelor, împrejurările comiterii acestora, se impune, în

continuare, privarea lor de libertate.

Împotriva încheierii din 2 februarie

2010, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, au declarat recurs, în termen

legal, inculpații O.G.M. și U.M., solicitând admiterea acestora, casarea

încheierii atacate și, în cadrul rejudecării, revocarea măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de inculpați sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

Prin Sentința penală nr. 476 din 23

decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr.

5256/118/2009, s-a dispus condamnarea, printre alții, a inculpaților O.G.M. și

U.M. la pedeapse de câte 8 ani și 3 luni închisoare și interzicerea exercitării

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe

durata executării pedepselor principale, pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu

aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

Împotriva hotărârii pronunțate de

instanța de fond au declarat apel, printre alții, inculpații O.G.M. și U.M.,

apel ce formează obiectul Dosarului nr. 42/36/2010.

La termenul de judecată din 2

februarie 2010, fixat pentru judecarea apelurilor, instanța de control

judiciar, în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. și art. 160

b

C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpaților O.G.M. și

U.M., printre alții.

Cu privire la dispoziția de

menținere a stării de arest, Înalta Curte constată următoarele:

Arestarea preventivă a inculpaților

s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 148 lit. a), b), f) C. pen., pedepsele

prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina lor fiind mai mari

de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică.

Potrivit dispozițiilor art. 5 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului orice persoană are dreptul la

libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă există, însă,

excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod

expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c).

Potrivit textului invocat, o

persoană poate fi privată de libertate dacă nu a fost arestată sau reținută în

vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente, atunci când

există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există

motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate,

Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea

dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea

detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională,

care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să

asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se

poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de

art. 5 parag. 1 din Convenție.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte

constată respectarea, deopotrivă, atât a dispozițiilor cuprinse în legea

internă, cât și a existențelor ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.

160

3

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea

atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic

legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) din același

articol, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate, dispun prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive.

În cauză, se constată că instanța de

apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procesual penale, anterior

invocate, menținând, justificat, starea de arest a inculpaților.

Înalta Curte apreciază că, în raport

de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, de consecințele

infracțiunilor, lăsarea în libertate a inculpaților prezintă în continuare

pericol concret pentru ordinea publică.

Pe de altă parte, se constată ca

fiind respectate și dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție potrivit cu care

„orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de parag. 1 lit.

c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în

cursul procedurii”.

Dispozițiile invocate instituie un

regim juridic diferit al măsurii arestării preventive dispusă înainte de

pronunțarea unei hotărâri judecătorești față de arestarea preventivă dispusă

printr-o hotărâre de condamnare, diferență generată de împrejurarea că în cea

de-a două ipoteză arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile unei

judecăți, desfășurată cu respectarea exigențelor art. 6 din Convenție,

inculpații fiind condamnați pentru săvârșirea cu vinovăție a unei infracțiuni.

Aspectele invocate anterior

justifică, astfel, dispozițiile instanței de apel în sensul menținerii măsurii

arestării preventive.

Pe cale de consecință, Înalta Curte,

în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații

O.G.M. și U.M.

În temeiul art. 192 alin. (2)

raportat la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., vor fi obligați recurenții

inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații O.G.M. și U.M. împotriva Încheierii din 2 februarie

2010 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, pronunțată în Dosarul nr. 42/36/2010.

Obligă recurenții inculpați la câte

260 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariile apărătorului

desemnat din oficiu, în sumă de câte 100 RON, se vor avansa din fondul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 februarie 2010.