ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3179/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 193 din 17 martie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantele C.V. și C.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad și a obligat pârâtul să plătească reclamantelor despăgubiri în sumă totală de 60 . 000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat că, din copia certificatului de moștenitor din 05 mai 2004 din Dosarul nr. 332/2004 al Biroul Notarial Public B.M. rezultă că moștenitori după defuncții S.S., decedat în anul 1994 și S.P., decedată în anul 2003 sunt reclamantele C.M.

și C.V., în calitate de fiice. Reclamantele au formulat o cerere în despăgubiri, reprezentând daune morale, pentru măsurile administrative abuzive la care au fost supuși părinții lor, în prezent decedați, respectiv strămutarea acestora în Bărăgan, în perioada 15 iunie 1951 -16 iunie 1955. Părinții reclamantelor au fost strămutați din comuna T., jud. Timiș și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea S., pe o perioadă de 4 ani. Astfel, în dimineața zilei de 15 iunie 1951, părinții reclamantelor împreună cu alte familii din localitatea T. au fost treziți din somn și obligați, împreună cu fiica lor, C.M., în vârstă de doar 9 luni, să ia doar strictul necesar și au fost îmbarcați în vagoane de marfă.

În aceste condiții, părinții reclamantelor nu au reușit să salveze din gospodăria lor decât un cal și o grapă. După o săptămână, toate persoanele au fost debarcate în gara J. și sub pază, au fost duse la liziera unei păduri de salcâmi, unde s-a atribuit fiecărei familii o parcelă de teren și au fost lăsați sub cerul liber. În cei 4 ani cât au avut domiciliu obligatoriu în localitatea S., în primul an le-a fost interzis să ia legătura cu localnicii din J. și nu aveau voie să părăsească colonia decât pentru perioade scurte de timp și doar cu bilet de voie obținut de la miliție.

În aceste condiții vitrege s-a născut și cea de-a doua fiică, respectiv reclamanta C.V., iar la plecarea din colonie, în anul 1955, părinților reclamantelor și reclamantelor însele li s-a interzis să se întoarcă la fostul domiciliu din comuna T., jud. Timiș ori în București, astfel că aceștia s-au stabilit în comuna Z. din județul Arad, de unde au luat viața de la capăt și nu au fost niciodată despăgubiți pentru casa și bunurile pe care le-au deținut în localitatea de domiciliu, T. în județul Timiș. Instanța de fond a mai constatat că autorii reclamantelor au beneficiat, până la decesul lor, de indemnizațiile acordate prin hotărârile nr. 2158 și 2159 din 10 ianuarie 1992, eliberate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

De asemenea, reclamanta C.V., potrivit deciziei nr. 147769 din 6 martie 1992 a beneficiat de o indemnizație în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, iar perioada de dislocare cuprinsă între 8 mai 1953 și 15 iunie 1955 i-a fost recunoscută ca vechime în muncă. Reclamanta C.M.

a beneficiat la rându-i de indemnizația conferită prin Decretul-Lege nr. 118/1990, pe perioada de dislocare cuprinsă în intervalul 15 iunie 1951 - 15 iunie 1955 și care i-a fost recunoscută și ca vechime în muncă, aceasta având 9 luni la momentul deportării, iar reclamanta C. s-a născut în timpul perioadei de deportare, în anul 1953. În acest context, tribunalul a reținut că, dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuși autorii reclamantelor, nu a mai fost necesară parcurgerea procedurii prev. de art. 4 din Legea nr. 221/2009, reclamantele putându-se adresa direct instanței, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar acestea și-au întemeiat acțiunea și pe disp.

art. 3, coroborat cu art. 5 din lege. Instanța de fond a adăugat că prin măsura abuzivă a deportării părinților reclamantelor precum și a reclamantelor însele, li s-a cauzat acestora și un prejudiciu nepatrimonial, care a constat în consecințe dăunătoare, neevaluabile în bani și a influențat și relațiile sociale ale familiei, dar și onoarea și reputația, aspecte care toate, se situează în domeniul afectiv al vieții umane, în relațiile cu prietenii și ceilalți apropiați, iar aceste vătămări își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. Măsura aplicată reclamantelor și familiei acestora a determinat și un prejudiciu material, pentru că la data deportării, aceștia au fost nevoiți să își abandoneze casa, recoltele precum și toate bunurile din gospodărie.

Pentru cele de mai sus, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantelor este întemeiată în parte, constatând că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 C. civ. și ale art. 52 alin. (3) din Constituția României și astfel, se impunea repararea de către stat a pagubei suferite de reclamante, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil, în situația anterioară. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu poate fi explicat decât prin voința de a oferi o satisfacție, care să aibă o corespondență reală cu prejudiciul, așa încât la cuantificarea sumei ce se va acorda va trebui să se pună accentul pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al victimei însăși.

În mod reperat, prin jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că cea mai în măsură a cuantifica acest prejudiciu este chiar persoana în cauză, adică victima prejudiciului. De aceea, la stabilirea despăgubirilor acordate reclamantelor în vederea reparării daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunțate, obiective, se vor avea în vedere și cele care se vor face numai pe baza calității personale și profesionale a judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporționalității în stabilirea cuantumului despăgubirilor, pentru a nu se ajunge la situația îmbogățirii fără justă cauză, statuând pentru aceea în echitate dar și într-un cuantum rezonabil.

De asemenea, cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a arătat că normele Convenției Europene a Drepturilor Omului alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate și a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri echitabile. Totodată, prima instanță a decis să aibă în vedere și cuantificarea despăgubirii acordate reclamantelor, pentru perioada deportării lor și a părinților acestora, având în vedere cei 4 ani de deportare, asociată cu condițiile vitrege care au trebuit suportate chiar de către reclamante, la vârste fragede.

Cu privire la acordarea sumei de 100.000 euro despăgubiri pentru recolta din anul 1951 precum și pentru bunurile mobile rămase în casa familiei S. din comuna T., jud. Timiș, tribunalul a apreciat că acest capăt de cerere nu a fost dovedit, iar declarația martorei B.A., care este rudă prin alianță cu reclamantele nu este suficientă pentru a dovedi contravaloarea recoltei și a bunurilor. În final, instanța de fond a decis că, în raport cu principiile enunțate și având în vedere și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, că reclamantele sunt îndreptățite să beneficieze de o compensație reprezentând despăgubiri în cuantum total de 60.000 euro, cu titlu de daune morale, având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate precum și intensitatea cu care acestea au fost percepute de către reclamante.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamante și de pârât, prin decizia nr. 231 din 21 iunie 2010, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința în sensul obligării la plată către reclamante a sumei de 40.000 euro sau echivalentul în lei la data plății pentru motivele ce urmează. Un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii Curții Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

În speța de față, raportat la probatoriul administrat, Curtea a considerat că suma acordată reclamantelor, de 60.000 euro, este nejustificat de mare în condițiile în care acestea culeg și o indemnizație lunară de 800 RON, respectiv 421 RON, stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 pentru anii de strămutare, această perioadă fiindu-le recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă și astfel, respectiva indemnizație are un caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită din punctul de vedere al contributivității la fondul de pensii, fiind o compensație materială, cum același caracter l-a avut și în cazul defuncților lor părinți, S.S.

și P. Necontestând suferința fizică și psihică a persoanelor deportate și însușindu-și integral argumentele instanței de fond sub acest aspect, în aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantelor, Curtea a considerat că o despăgubire echitabilă pentru acestea, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 40.000 euro (câte 20.000 euro pentru fiecare reclamantă) sau echivalentul în lei la data plății efective, fiind o compensație echitabilă pentru anii de strămutare în Bărăgan, coroborat și cu faptul că acestea continuă să primească și o indemnizație lunară permanentă de 800 RON și respectiv, 421 RON, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.

Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți. Reclamantele, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale, apreciind că instanța a interpretat restrictiv practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilind că suma de 40.000 euro ar reprezenta o reparație echitabilă și care este în concordanță cu jurisprudența instanțelor naționale. De asemenea se susține că nu au fost avute în vedere consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost legate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiară profesională și socială.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciază că reclamantele nu beneficiază de măsurile cu caracter reparatoriu, măsura administrativă la care au fost supuse, strămutarea, neîncadrându-se în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Sub aspectul cuantumului daunelor morale, după o serie de considerații teoretice, se arată că suma acordată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului suferit. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor de drept aplicabile cauzei, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

Statul Român a susținut că prin decizia atacată s-au aplicat greșit prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 deoarece părinții reclamantelor au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic și nu au suferit o condamnare. Susținerea este neîntemeiată având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, de măsurile reparatorii beneficiată și persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv.

Părinții reclamantelor și reclamantele însele au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 ce a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora în Câmpia Bărăganului, localitatea S., în perioada 15 iunie 1951 - 16 iunie 1955. Prin urmare, reclamantele beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în condițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Recurentul-pârât a contestat și cuantumul daunelor morale, cuantum contestat și de recurentele-reclamante, în sens contrar celor susținute de pârât. Măsura administrativă cu caracter politic a produs reclamantelor și familiei lor un prejudiciul real ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ.

Astfel, strămutarea obligatorie din localitatea de domiciliu comuna T., jud. Timiș în localitatea S., pe o perioadă de 4 ani, a produs suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea părinților reclamantelor și acestora personal. În speță, instanța de apel, a apreciat legal că stabilirea domiciliului obligatoriu a fost susceptibilă de a produce suferințe morale ce constituie fundamentul daunelor solicitate. Or, prin raportare la datele concrete ale cauzei și de faptul că reclamantele au beneficiat de indemnizații în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirii acordată reclamantelor de instanța de apel, 40.000 euro, față de perioada deportării 15 iunie 1951 - 15 iunie 1955, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și suferințele fizice și psihice cauzate familiei reclamantelor precum și acestora din urmă, este echitabilă și justificată.

Cât privește aprecierile recurentului-pârât de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la decizia pronunțată în apel. Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele C.V. și C.M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 231 din 21 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2011.