ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5646/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 15 iunie 2009, reclamanții L.G., L.D.F. și L.R.F. au contestat dispoziția dată de Municipiul București în baza Legii nr. 10/2001, susținându-se că emitentul actului contestat a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru o suprafață de teren mai mică decât cea solicitată, respectiv pentru 130 mp teren, în loc de 272,20 mp teren, din care 107,71 mp teren construit.

Prin sentința civilă nr. 976 din 08 iunie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea reclamanților și a anulat decizia civilă nr. 11433 din 31 martie 2009 contestată în acest dosar și a obligat pe pârâtul Municipiul București să emită o nouă dispoziție prin care să propună reclamanților acordarea unor despăgubiri pentru imobilul în litigiu, format din teren și construcție, terenul având o suprafață de 272,20 mp.

Împotriva sentinței, a declarat apel Municipiul București.

Apelantul a motivat că instanța de fond a dispus acordarea măsurilor reparatorii pentru o suprafață de teren asupra căreia reclamanții nu au dovedit existența dreptului de proprietate. S-a mai susținut că din actele pe care reclamanții le-au depus la dosar, rezultă că autorul lor a avut în proprietate o suprafață de teren de 130 mp, și nu de 272,20 mp, iar dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece există dovezi în sens contrar, constând chiar în actele de proprietate depuse la dosar de reclamanți. De asemenea, instanța a acordat măsurile reparatorii fără a efectua o expertiză de identificare a terenului.

În faza apelului, a fost efectuată proba constând în expertiza de identificare a terenului în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 707/ A din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a apreciat că terenul trecut în proprietatea statului din patrimoniul autorului reclamanților nu poate fi restituit în natură, date fiind concluziile din raportul de expertiză efectuat la prima instanță - fila 47 dosar; s-a mai reținut că terenul este compus din două parcele și anume nr. 25 și nr. 25 bis, acesta fiind preluat de stat prin expropriere, în întregime, sub nr. 25.

Prin adresa din 16 august  2002 emisă de P.M.B (fila 24 dosar fond) s-a confirmat că prin Decretul nr. 31 din 24 ianuarie 1962 au fost expropriate în favoarea statului o suprafață de teren de 272,20 mp și o construcție care ocupa 107,71 mp din acest teren.

De asemenea, Direcția de impozite și taxe locale a confirmat existența pe rolul autorilor reclamanților a imobilului teren și construcție situate în str. Sibiu nr. 25 până în anul 1962, data exproprierii, terenul având o suprafață totală de 280 mp (fila 25 dosar primă instanță).

Din anexa la decretul de expropriere (fila 30 dosar fond) reiese cu evidență faptul că imobilul ce a fost expropriat autorilor reclamanților a avut suprafața de 272,20 mp, din care 107,71 mp erau ocupați de construcție.

Curtea de apel a apreciat că deși reclamanții au prezentat un act de proprietate numai pentru suprafața de teren de 130 mp situată în str. Sibiu, dreptul lor de proprietate este prezumat asupra întregii suprafețe de teren expropriate (272,20 mp) ca și asupra construcției demolate (107,71 mp ), chiar prin existența actului de expropriere aflat la dosar; prezumția reținută este una legală, fiind prevăzută ca atare de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, text care dispune că „în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive”.

Instanța de apel a constatat că apelantul nu a făcut nicio probă contrară celor reținute în actul de expropriere, ci, dimpotrivă a confirmat trecerea în proprietatea statului a suprafeței de teren solicitate de reclamanți și a construcției.

Totodată, s-a înlăturat ca nefondată și susținerea aceluiași apelant în sensul că proba contrară a fost făcută de reclamanți prin depunerea la dosar a actului de proprietate cu privire la o suprafață de teren de 130 mp, ceea ce răstoarnă prezumția instituită prin dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, instanța de apel a apreciat că reclamanții au dovedit în parte dreptul lor de proprietate prin actul depus la dosar și în parte prin prezumția legală menționată, aceștia neadministrând vreo dovadă contrară celor reținute în actul de expropriere, după cum nici apelantul nu a administrat o astfel de probă.

În condițiile prezentei spețe, dovada contrară nu putea fi făcută decât printr-un act de dispoziție, anterior decretului de expropriere, act prin care autorii reclamanților să fi înstrăinat o parte din terenul trecut în proprietatea statului. Or, o asemenea probă contrară nu a fost administrată în proces.

S-a făcut și aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea apelantului la cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.

În termen legal, împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că potrivit prevederilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se pretinde îndreptățită la măsuri reparatorii trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, iar în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane; aceste înscrisuri pot fi depuse și ulterior, în condițiile legii.

Pe de altă parte, potrivit art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 „sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive si a calității de persoana îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul., în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) și cu art. 23 din lege.”

În acest sens, recurentul învederează că autorul reclamanților a avut in proprietate o suprafața de teren de 130 mp, iar nu de 272,2 mp, astfel încât dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece există dovezi în sens contrar, constând chiar în actele de proprietate depuse la dosar de către reclamanți.

În ce privește cheltuielile de judecată, recurentul arată că onorariul avocatului este disproporționat și tendențios, sens în care solicită instanței de recurs să aibă în vedere și art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte vor constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În acest context, atunci când părțile formulează cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța este obligată să facă aplicarea riguroasă a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu :ele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, fața de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”

Or, în speță o asemenea motivare nu apare în considerentele hotărârii, astfel că rezultă că suma pretinsă arbitrar de reclamanți cu titlu de onorariu de avocat pentru prestația acestuia, a fost acordată de către instanța de apel - în lipsa oricăror dovezi - fără a o defini punctual ce anume reprezintă și fără ca judecătorul să facă o apreciere a cuantumului, în raport cu munca îndeplinită de avocat.

În aceste condiții, recurentul consideră că față de poziția procesuală a reclamanților, de plata unei taxei judiciare de timbru modice și față de activitatea depusă de apărătorul acesteia, soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la obligarea Municipiului București prin Primarul General la plata către reclamantă a sumei 2.000 lei este vădit nejustificată și solicită respingerea ca nefondată a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, care, în opinia sa, se justifică cel mult până la concurența sumei care s-a plătit cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Intimații nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs.

Recursul formulat este nefondat.

Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând, în baza acestora, decizia recurată, Înalta Curte constată nu sunt întrunite cerințele ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin notificarea nr. 36465 din 7 februarie 2002 adresată Prefecturii Municipiului București, intimații reclamanți au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru imobilul (teren în suprafață de 300 mp și construcție demolată), situat în București, Str. Sibiu, sector 8, actuală str. Florilor, sector. 1, imobil ce aparținut autorilor lor C.E. și C.D., preluat de stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 31/1962; intimații reclamanți sunt moștenitorii proprietarilor deposedați abuziv de stat.

În soluționarea acestei notificări, s-a emis dispoziția nr. 11433 din 31 martie 2009 de către Primarul general al Municipiului București prin care li s-au propus reclamanților măsuri reparatorii în echivalent pentru teren în suprafață de 130 mp.

Prin contestația promovată în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au susținut că în mod nelegal și netemeinic entitatea învestită cu soluționarea notificării le-a acordat măsuri reparatorii parțial, pentru terenul în suprafață de 130 mp, iar nu pentru întreaga suprafață de 272,20 mp, fiind omisă acordarea măsurilor reparatorii și pentru construcția expropriată odată cu terenul, aceasta având o suprafață construită de 107,71 mp, în prezent demolată.

Prima instanță a admis contestația reclamanților, a anulat dispoziția contestată și a obligat Primăria Municipiului București să emită în favoarea reclamanților o nouă dispoziție prin care să propună acestora despăgubiri în condițiile legii speciale pentru întregul imobil compus din teren de 272,20 mp și construcție, situat în București, fosta Str. Sibiu, sector 8.

Soluția a fost confirmată de instanța de apel, dispunându-se și obligarea apelantului la 2.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimaților reclamanți.

În ce privește dovada întinderii dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor reclamanților, instanța de apel a reținut că aceasta s-a realizat prin contractul de vânzare cumpărare aut. sub nr. 1687 din 15 aprilie 1946 (pentru 130 mp teren) și, în plus, s-a făcut aplicarea prezumției instituite prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru diferența de teren până la întregirea proprietății autorilor reclamanților.

Astfel, a rezultat din anexa Decretului de expropriere (fila 30 fond, poziția 71) că autorilor intimaților le-a fost expropriată o suprafață de teren de 272,20 mp, precum și o construcție cu o suprafață construită de 107,71 mp.

Înalta Curte apreciază că, în principiu, este corectă susținerea recurentului pârât în sensul că titlul de proprietate pentru imobilul preluat abuziv de stat constituie dovada contrară prevăzută de art. 24 din legea specială și, într-adevăr, aplicarea acestui text este subsidiară în raport cu actele originare de proprietate dintre cele enumerate de art. 23 din lege și exemplificate la art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Cu toate acestea, se constată că în mod legal instanța de apel a stabilit că pe baza anexei la decretul de expropriere, coroborată cu celelalte înscrisuri ale cauzei (adresa de la fila 24 dosar fond emisă de Primărie prin care se confirmă exproprierea efectivă a acestei suprafețe de teren, dovada că autorii reclamanților au avut rol fiscal pentru o suprafață de teren de 280 mp până în anul 1962 - fila 25), precum și cu expertiza efectuată în apel prin care s-a confirmat că cele două proprietăți de la nr. 25 și 25 bis (care au apărut ca o unică proprietate în actul de expropriere) sunt identice cu terenul ce face obiectul notificării - 272,20 mp; totodată, prin certificatul de urbanism de la fila 23 dosar fond s-a confirmat schimbarea denumirii străzii Sibiu în str. Florilor, începând cu anul 1990.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a stabilit întinderea dreptului de proprietate asupra terenului parte prin contractul de vânzare cumpărare aut. sub nr. 1687 din 15 aprilie 1946 pentru o suprafță de teren de 130 mp, prin aplicarea art. 23 din lege, și parte, prin aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv, pentru diferența de teren (142,20 mp) până la concurența întregii proprietăți ce a aparținut autorilor reclamanților în suprafață totală de 272,20 mp; instanța a stabilit această concluzie nu numai pe baza anexei la Decret, ci prin coroborarea tuturor probelor anterior menționate care au impus o atare concluzie, făcând plauzibilă susținerea reclamanților în sensul că autorii lor au dobândit această proprietate în două etape, iar pentru ceea ce s-a dobândit ulterior nu se mai găsesc actele de proprietate.

Art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 nu au fost aplicate concomitent pentru dovedirea întinderii aceleiași suprafețe de teren, iar față de contextul probator evocat, reiese că actul de vânzare cumpărare nu a constituit proba contrară a celor înscrise în anexa la Decret, astfel încât art. 24 să nu fi fost incident.

Nici critica privind acordarea cheltuielilor de judecată intimaților reclamanți în apel, întrucât, evaluând soluționarea acestei cereri accesorii din perspectiva legalității, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.; astfel, pârâtul al cărui apel a fost respins ca nefondat este parte căzută în pretenții, situație în care se verifică în sarcina sa culpa procesuală și, în plus, dovada cheltuielilor de judecată (2.000 lei) efectuate de intimații reclamanți în calea de atac (constând în onorariu de avocat), se regăsește la dosar - fila 22 dosar apel.

Contrar celor susținute de recurent, intimații reclamanți nu au efectuat cheltuieli de judecată cu taxă judiciare de timbru, date fiind dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevăd facilitatea scutirii de plata acesteia pentru cererile și acțiunile în justiție legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia.

Neaplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu reprezintă o critică de nelegalitate, reducerea cuantumului acestora fiind o chestiune de apreciere la îndemâna instanței în fața căreia aceste cheltuieli au fost efectuate; în plus, având în vedere că dovada acestor cheltuieli a fost depusă de reclamanți la dosar mult anterior dezbaterii apelului pe fond, nu s-ar putea susține că apelantul a fost luat prin surprindere în momentul final al procesului, astfel încât să nu fie în măsură să solicite el însuși instanței de apel, la momentul concluziilor, reducerea acestora potrivit textului invocat.

Față de cele ce preced, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva deciziei nr. 707/ A din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2012.